SUBZISTENȚA în mici grupuri – comunități

CONTEXT Global (doar câteva gânduri / valabile si post pandemie si nu doar pentru astfel de evenimente)

Prezenta pandemie dovedeste riscurile profunde de la nivel de individ (cel putin ca valori – credinte .. activitati individuale) pana la organizarea curenta la nivel de familiemic grupcomunitate – etc. pe cam toate planurile: valori – social – economic – etc.

De cateva decade exista multiple conflicte cronice globale nerezolvate sustenabil (care doar s-au amanat, transformat in datorii publice etc.). Motivele sunt multiple si greu de inteles (in interdependenta lor) de peste 80% din populatie (in special din motive de educatie + preferinta de a ramane intr-o “zona de confort”).
Valorile promovate in special in ultimii 70+ de ani (in special – valorile consumerismului) sunt construite pe cateva paradigme (dovedite) ca profund gresite:
a) economic: ipoteza resurselor si cresterii nelimitate / “maximizarea profitului” – in loc de “optimizarea profitului”
b) “omul – stapanul naturii si lumii” (extremistii tehnocrati  – care cred ca deja pot reface orice si oricand / religiile care sustin ca lumea (“gradina” – Eden etc.) a fost creata pentru om / mituri precum: doar omul are “suflet” + celelalte forme de viata “nu simt” si ca sunt “inferioare” etc. / aroganta – vanitate – narcisism – multa prostie etc.
c) “daca toti consumam si mai mult” > creeam cerere, mentinem economia “turata”, afacerile prospera si deci din taxele generate putem rezolva mereu si “restul” problemelor “minore” rezultate …
d) “mana invizibila” care regleaza (echilibreaza) toate nevoile in conditii de competitivitate (cat mai libera). Centrata pe “motivatorul principal”: banii – profitul. Prin capitalism (nelimitat). Ceea ce (in timp) a reconfigurat valorile sociale la nivel global (profund gresit)
e) un materialism agresiv (dezechilibrat in mod cronic) care aproape ca a anulat idealismul (cu tot cu diversitatea spiritualitatii si valorizarii celorlalte nevoi umane). Materialism care nu respecta nici materia (mediul / natura – biodiversitatea – biosfera) – de a carei echilibre si existenta de fapt depinde
f) “democratia reprezentativa” care a deviat profund de la ce trebuia sa fie (si chiar de la ce a fost initial – cand a reprezentat chiar o buna solutie in contextele respective)
g) (pe criterii economice) relocarea si concentrarea productiei majoritatii produselor in foarte putine locuri – la nivel global. Si dependenta de functionarea lanturilor de distributie globale. Care depind de functionarea pietelor financiare. De conflicte (+militare / diplomatice) create (manipulativ) si gestionate de grupuri (politica / economice + altele). Ceea ce in final se abate de la optimizarile sperate (si mai ales in beneficiul celor multi)
h) “social trust” (= increderea sociala) a colapsat (prin eroziune in timp, dupa cronicele dovezi de incapacitate de rezolvare a problemelor evidente, coruptie, manipulare multipla etc.
i) decaderea accelerata a principalelor sisteme: educatie, medical, sisteme de pensii, drepturi – echitate sociala (cu pleiada de institutii aferente), libertatea de exprimare (jurnalism etc.) – care se “îneacă” si deci eșuează prin mici “bule” (datorita formei tehnologiei moderne ex: retele sociale asimetric concepute) si trusturilor media – gestionate si manipulate de grupuri / carteluri

@ Trebuie inteles profund si asumat responsabil ca supravietuirea (continuitatea) unei comunitati (..) nu este compatibila (sau este prea riscanta) cu concentrarea si existenta la nivel global a unor unici (prea putini) furnizori si surse pentru bunurile si serviciile critice supravieturii comunitatilor.
Astfel ca este obligatoriu sa se (re)creeze si mentina capacitati (distribuite) local / regional pentru cele critice, pana la un nivel de cel putin 30% din necesar (..) la costurile locale (care trebuie sa fie – cumva – subventionale local). Corelat cu un sistem de stocare (de pana la +20% din necesar) – cu rulaje care sa permita reutilizarea celor stocate – cu minim de pierdere de valoare. (Ex: cantinele sociale sunt hranite exclusiv din stocurile reciclate – unde hrana putea sta si 5 ani dar sunt inlocuite la 3 ani)
Solutia necesita un compromis constient si planificat (bugetat) la nivel de administrare locala (nu primarii – in intelesul curent),

# Insa aceste subiecte prezentate si argumentate mai bine, separat (ori la cerere)

CONTEXT Local (constatat la nivel individual):

a) indivizi cu comportamente profund disfunctionale si sursa a problemelor (pentru ei, familiile lor, grupul si comunitatea lor, anti – mediu si resurse locale etc.). Acestia “judeca” (si) iau decizii bazate (de regula – inconstient) pe “colaje” de valori si credinte profund necoerente, de regula contradictorii, orientate spre “succes” care trebuie “valida” “social” (pana la dependenta – in randul tinerelor generatii). De regula: materialiste (acumulari de bani, bunuri etc. – ca scop in sine si total necorelat cu ceva nevoi reale)
b) prostirea oamenilor (mai ales a celor tineri). In sensul ca nu stiu cum sa poarte o discutie, sa gestioneze un conflict, sa verifice niste informatii, sa rezolve (structurat) o problema, sa mai inteleaga cum ar trebui sa functioneze o societate (si aceasta sa se perfectioneze cumulativ)
c) compromiterea increderii individuale (self-estime), linsaj mediatic (si prin retelele sociale) a celor care se mai opun (..) si incearca sa se opuna “tendintelor” “sistemice” [majoritatea din prostie, mimetism, teama de schimbare si asumare a unor realitati, de iesire din confortul personal construit / exista chiar si la nivel local si grupuri de interese care actioneaza concertat]
incapacitate 
d) reducerea spre zero a capacitatii de asociere (reala) a oamenilor si de a si rezolva probleme si nevoi comune (prin dialog, dezbageteri, compromisuri – mai ales in conditiile in care cam toti avem pozitii idealiste si extreme in bulele din retelele sociale si simtim ca ne-am dezice daca am accepta chiar si putin din nevoile si perceptiile celorlalti – cat sa rezule ceva care macar 80% rezolva si problema noastra. Si deci oamenii blocheaza ceea ce nu este 100% ce vor ei. Ceea ce zadarniceste progresul in orice forma de asociere – datorita unor asteptari irealiste, aberante, inconstiente, in fond iresponsabile si anti interesul propriu (pe termen mediu – lung), al familiei, comunitatii (locale)
e) insecuritate (individuala, familiala, de grup: profesional / comunitate etc.) + instabilitate (prabusirea capacitatii de predictie, planificare etc.). Nu mai esti sigur de continuitatea (+ calitate / eficienta – eficacitate) pentru: fluxurile de bunuri si servicii, bani in bancomat, inflatie, asistenta medicala, pensii, educatie pentru copii, redistribuirea sociala echitabila a contributiilor (taxe etc.) etc.
f) pierderea identitatii: 1) individuale (mai ales tinerii sunt “ceva” in virtualul bulelor din retele sociale unde ajung si numai alti 10-30 de “prieteni” virtuali care sa acceste aceleasi fantasme … – pentru a te auto-justifica in aberatiile construite, necorelate nici cu o minima supravietuire de grup – comunitate – specie) 2) de grup – comunitate
A aparut o imensa piata – oferta pentru crearea de noi identitati atat la nivel individual (re-shaping, nou look, re-descoperire etc.) cat si ierarhic (prin disparitia sau cel putin acces foarte ingreunat a unor surse si informatii, concomitent cu aparitia unor “noi povesti” pentru aceleasi cautari – nevoi si deci in timp, realizarea unor  inlocuiri – “rescrieri” de “realitati” si evidente)
– cu tendinta de 
g) rupturi cronice cu traditiile locale (de regula – irecuperabile).

TRADITII LOCALE (percepute si altfel)
Traditiile locale trebuie intelese ca fiind cea mai buna colectie de obiceiuri si reguli ale unor comunitati locale, care au supravietuit cel putin cateva secole utilizand sustenabil (chiar si numai) resursele locale. Adica reglau si marimea/consumul comunitatii (sezonier) cu disponibilitatea resurselor locale (care trebuiau chiar si ajutate pentru a se putea reface).
Desi acest know-how era transmis preponderent oral, uneori metaforic, (prin ritualuri, cantece, dansuri, pilde, credinte cu rol de stabilire a unor limite etc.). 

OBIECTIVE Propuse – la nivel de mica comunitate (sub 2000 persoane = strada / sat) (draft 1.0)

TS= Termen Scurt (acum – cel mult 6-12 luni)
TM=Termen Mediu (6-24 luni)
TL=Termen Lung (2+ ani)

O1) asigurarea a cel putin 30% din nevoile de subzistenta pentru grupurile in care sunt membru cu resurse locale (materiale si umane)  (in etape concrete, pe TS, TM, TL).
(Subzistenta definita ca “asigurare a ceea ce ai nevoie pentru a ramane in viata – si nimic in plus”). 
Este obligatorie o clarificare + asumare (de catre membrii) a profundei semnificatii asociate, realizarea unor liste, ratii individuale, experimente (de exemplu posturi), identificare surse – metode (de procurare sustenabile), (re)creare de reguli – criterii – masuri – limite etc., roluri – responsabilitati – dezvoltari de competente si deci practica, calendare anuale etc.
Poti fi membru in mai multe grupuri (pentru credibilitate – este necesar sa declari si acele grupuri sa aiba vizbile obiective – valori – activitati). Acestea (de exemplu) ar putea fi concentrice: familie (2-10m) – strada mea (< 100m) – satul meu (<2000m) – comuna/cartierul meu (<5000m). Unele elemente ale grupurilor diferite – pot fi antagonice dar unele pot fi si comune. 
O2) refacerea increderii sociale (de la individ la grupuri) – foarte mari. Ca preconditie esentiala. Deci profund opus duplicitarismului modern (a “politically corectness”, a comportamentului “politic” etc.). De fapt un proces continuu de crestere a increderii intre membrii grupului, conditionat de intalniri dese, de crestere a tolerantei, empatiei, a disciplinei, a competentelor relevante grupului
O3) (re)construire a unui set nou de valori (destul de diferite de cele gresit propagate in contextul consumerismului si globalizarii fara limite)

1) formarea unui set de grupuri de subzistenta.

1) Cel putin 30% din nevoile primare (de subzistenta) ale 

 

 

ACTIUNI CONCRETE (simple exemple – ce trebuie stabilite de grupurile formate, dupa perceptiile – nevoile – resursele si prioritatile lor):

ORGANIZARE:
OA1) formare grupuri (chiar numai 10 familii chiar dispersate si care cumulat au 10 competente relevante – pot face o diferenta mare ca beneficii pentru propriul grup: agricultor / medic / educator / inginer / economist / intreprinzator – negociator – achizitii / “mesteri” de utilitati – auto etc. / ajutor in cresterea si educarea copiilor si asistenta batranilor din familiile grupului etc.
Un membru poate avea mai multe multe roluri (cu nivele de competenta asumate). Per rol asumat in cadrul grupului (care nu e obligatoriu sa fie corelat cu calificarea profesionala sau job-ul curent)
Nota: fiecare detinator de competente, este firesc sa fie activ si competitiv in propriile grupuri profesionale si apoi proactiv in propriul grup. Exemplu (referinta): LinkedIn, unele asociatii profesionale etc.

OA2) Membrii grupului – stabilesc un perimetru (suprafata / arie) – cu tot cu oamenii si mai ales resurse naturale si entitati antropice (“lucruri” facute de om).
Aferent acestuia – fac un inventar cu un prim set minim de caracteristici descriptive – cantitative. Relevant pentru diferite scenarii (de nevoi / evenimente) – convenite de membrii grupului.

Resursele naturale locale (in special cele utilizate traditional) – trebuie reanalizate + reconsiderate in context de utilizare sustenabila, daca pot generabunuri si servicii relevante pe parte de subzistenta.
Astfel rezulta portofolii de activitati (fiecare cu propriile nevoi investitionale, operationale, de personal – infrastructura etc.). Si prin dezbatere publica (in cadrul grupului constituit) sunt judecate diferentele (de fezabilitate economica etc.) se va decide.
De exemplu – diferentele de pret (pana la cele “ieftine” (dar la calitate similara – cumparabile la nivel global/national/regional) – trebuie sa fie subventionate de grupul constituit. De unde rezulta nevoia de prioritizare responsabila, transparenta, strategica etc.

Cum am ajuns să mă focalizez pe (Zona) Snagov? (după 2010)

Păi a fost rezultanta a câtorva “întâmplări” care s-au împletit și capacitat reciproc ..

Prin 2010 – încă (îmi) era foarte bine – deși eram focalizat 300% – doar pe viața profesională. Aveam în București 3 firme (COMPASS Consulting SRL, COMPASS Training SRL, Snagov Tur SRL), doua ONG-uri (Registrul National al Expertilor, Fundatia Snagov) și circa 16 angajati, lucrând simultan (și în medie) în 3-5 proiecte.  Cu o experiență și renume format în peste 15 ani de muncă continuă și cu poziționări în primele 5-10 firme românești din țară. Desi fusese (era) recesiune, noi aveam suficient renume și deci cerere pentru a nu mai fi nevoie să căutam contracte: doar alegeam dintre solicitări – negociind în limita capacitații de lucru disponibile.

1) Probleme medicale > Totuși, coordonarea unei astfel de activități necesita o medie de 10-12 ore/zi, zilnic (chiar și în weekend-uri). Adică un nivel de efort (stres) prelungit (început de prin 1980) la care se adunaseră câteva “nealinieri” și în alte planuri (personale).
1.1) Au reapărut dureri în zona ficat-splină-stomac și pentru a 3-a oară în ultimii 9 ani, analizele anuale nu erau bune. Dar acum doctorii au gasit și un chist pancreatic de 22mm  mai neobișnuit și nefericit amplasat și au facut previziuni sumbre și am început monitorizarea evoluției (eco, RMN) cu o frecvență de circa 3-4 săptămâni + regim + alte schimbări necesare. Dacă ar mai fi crescut (chiar cu numai 1mm), se impunea interventie chirurgicala (in Austria – dupa recomandari) dar pronosticurile erau: (1:5) x (1:5) x (1:5) pentru reusite: operatie / refacere post operatorie / refacere ulterioara – cu orice tratamente (adica pana la 0.8% șanse de refacere ok);
1.2) intr-o dimineata, imi lovesc călcâiul foarte puternic fix de coltul unei mobile. Nedand atentie (ca fost sportiv – nici durerii si nici hematomului rezultat) – dupa cateva saptamani leziunea + durerea se cronicizeaza. Apare si varianta de tendinita. Circa 3 doctorii imi spun lucruri complet diferite si doar incearca sa imi vanda niste prostii (lucrasem cu lumea medicala si stiam nivelul de coruptie si comisioane). Si continui sa nu fac nimic relevant si sa schiopatez – continuu;
1.3
) incerc sa ma adancesc si mai mult in munca (mai ales ca erau 2 proiecte mai mari si atipice – de care era nevoie de mine). Cateva schimbari majore profesionale ma suprind si ma si mahnesc mult mai mult decat mai puteam “duce”: re context + evolutia firmelor (mutare in sediu nou / persoane cheie / dezamagiri legate de evolutia serviciilor profesionale in Romania / etc. – 
Dar schipatarea si durerea continua datorata calcaiului imi aduceam prea des aminte si de “asteptarea” “noutatilor” legate de chist si apoi de alte suparari pe alte planuri (personale). Neavand cu cine sa vorbesc (ai mei aveam alte probleme medicale), este nevoie doar de ceva timp sa te cuprinda gandurile negative peste un anumit prag. Si apoi sa se “vada” si transmita si in activitatea zilnică;

2) în încercarea de a regăsi un reper / referință de liniște – echilibru – normalitate, mintea mea se întoarce la vremurile (mai bune) de la sfârșitul anilor 70. Deci ceva ani de generală. Adică acasă – la Snagov – căci aici este casa părintească, tata și toate rudele din partea lui. Și constat că mă simt mai bine când fac plimbări prin pădure, malul lacului, revizitez câteva locuri cu amintiri – plăcute, imi revad amintiri din copilarie/ adolescenta/ biblioteca si diferite inceputuri de grupari – colectii legate de Vlad Tepes, Snagov, electronica – programare – gnoseologie etc.;
2.1) urmarind evolutia locurilor si oamenilor din Snagov, intamplator ajung sa il vizitez (acasa) pe profesorul de istorie Vintila Dumitru (un om deosebit si drag pentru circa 3 generarii – din Zona Snagov). Printre altele, acesta ma surprinde spunand-umi ca are doua cancere dar de fapt cel mai mare rau ii vine de la doua mari dezamagiri – principala (profesionala): fiind distrugerea de catre noua conducere a Cabinetului de Istorie cu multe piese relevante pentru istoria locala. Cumva ne mai intalnim si ma surprinde iar, dandu-mi cateva obiecte din cele pe care a putut sa le recupereze din fostul lui cabinet (colectie) – cu rugamintea de a gasi o modalitate de a le folosi cum cred eu – pentru a nu se pierde complet munca si “urma” lui de 30+ ani (el si sotia sa – neavand copii);
2.2) In Bucuresti imi formez un nou hobby (mai mult in gluma): incep sa merg la targuri de vechituri si sa vorbesc cu cativa colectionari si constat o lume noua, deosebita si o resursa de informatii  cu o retea deosebita de specialisti. Si incep sa cumpar diferite piese (de completare) – despre si relevante pentru Snagov. Si datorita multimii noutatilor si semnificatiilor – mintea mi se ocupa – constat, in mod placut. Si imi este (mai) bine – asa. Si continui … Si ajung chiar sa adorm si sa ma trezesc zambind cu gandul la noile interpretari si ce piese si aspecte trebuie sa le clarific cu colectionarii – cu care formez o relatie care se va dezvolta repede. Si in locul gandurilor negre – astfel, viata isi recapata culoarea. Trecand (astfel) de 20 de piese, simt cum se infiripeaza o poveste (ne)scrisa despre Snagov, in care devind evidente piesele lipsa care ar completa-o vizual si demonstrativ. Inteleg ce este o colectie (tematica) si ca exista reguli, competitii, premii si ajung sa vad asa ceva.
2.3) terenul cumparat in Snagov sat (cu credit – la care inca nu platisem 50%) – in locul proiectului initial (Centru de training – instruire profesionala / centru de turism), ar putea deveni (si) sediul (temporar) al unei Colectii Muzeale despre Snagov. Adica, ce vroia si-a dorit  profesorul Vintila (si m-a rugat sa incerc) + ce facusera o parte din colectionarii cunoscuti (in / despre propriile localitati de origine). Studiez ce demersuri legale sunt necesare, mai achizitionez piese in valoare de peste 10.000 Euro si dupa alte eforturi deosebite apare si oficial (prima versiune): “Colectiile Muzeale Snagov”. Rezulta multe aprecieri pozitive si simt ca am facut ceva cu adevarat relevant, public (nu doar pentru mine), pentru locul din care provin si mai ales pentru ce ramane “după” …;

3) date fiind mai multe realizari legate de Snagov, se (mai) intampla ca intr-o discutie cu o functionara la ADRBI, sunt intrebat de ce nu as mai ajuta si mai mult Snagovul si printr-un proiect (grant integral – POS-MEDIU) pentru re-inventarierea speciilor si habitatelor de la Snagov. Mai ales ca aveam expertiza si realizari in scriere de proiecte pentru fonduri UE. Sugestie care ma face sa reconsider ce s-ar putea face la Snagov.  Mi s-a parut o idee interesanta: de fapt ar fi trebuit sa scriu un proiect (deci 200-300 de ore) si ulterior sa aloc circa o sedinta per luna cu echipa de proiect (care castiga licitatia) si sa derulez prin trezorerie platile intermediare (dupa receptia livrabilelor de stat). Adica alte circa 4-6 ore/luna. Si rezulta o baza stiintifica care constituia preconditia pentru o multime de alte demersuri (proiecte/ finantari) ce puteafacute de mai autoritati si deci relansa Snagovul. Adica exact ce nu se intampla. Si – da – puteam face asa ceva si chiar usor;
3.1) Anterior (incepand de prin 2001), facusem ceva incercari prin Snagov Tur SRL – dar cu rezultate nemultumitoare (datorita multimii de factori inhibitori descoperiti – in ciuda potentialului enorm existent). Asa ca abia daca faceam 2-4 “prezente” per an la Snagov – considerand firma si aceasta directie, “in asteptare” de vremuri mai bune;
3.2) Apoi, in 2007, dupa mai multe sugestii si recomandari primite, am decis sa complez o aplicatie pentru a deveni Snagov Tur SRL –  Custode al Ariei Naturale Protejate Lacul Snagov. Adica in mod voluntar, un reprezentant al statului roman. Cu un fel de rol de whatch-dog. Cadrul legal (preluat din UE) parea ca va fi bun si mai ales ca vor exista pargii de a forta autorile locale – regionale – nationale de a converge catre normalitatea din UE. Adica de a putea trece si “peste” franele potentiale ale birocratiei romanesti – in caz de nevoie. Daca atunci as fi stiut ce urmeaza, sigur nu as fi luat acest rol. Parea ca ar ajunge sa faci 1-2 vizite per luna pe lac si sa vezi daca apar modificari fara acte (la negru) si doar sa sesizezi autoritatile. Adica, nu mare lucru. Si am considerat ca fiind din localitate, prin reteaua de colegi de scoala si rude – pot afla din timp si foarte usor (chiar si cand nu as fi acolo 24/7). De exemplu, stiam ca toti localnicii ca exista la Snagov o rezervatie mare (padure si lac) – dar nu am vazut si aflat niciodata o harta, limite ori detalii concrete. Si nu intelegeam de ce exista ANPLS (100ha) cu “doar luciu de apa” si atat de putine specii protejate – fata de ce era acolo. Dar speram ca in timp – voi clarifica si aduce plus valoare, ca mereu in trecutul meu si in raport cu cele in care m-am implicat;
3.3) din discutiile cu colegii de serviciu (din ale caror resurse si potential de crestere a firmelor – urma sa directionez ceva si spre Snagov), a rezultat ca de fapt si cu Snagov Tur SRL, deja făcusem mai multe activități care se pretau unui ONG (si platisem in plus si TVA etc.). Apoi, finantarile eligibile si cadrul UE (si pentru rolul de Custode ANPLS) – favorizau un ONG si nu un SRL. Astfel ca am decis si creat in ultimele zile ale lui 2007 – Fundatia Snagov;
3.4) gradual constat ca rolul de Custode ANPLS era foarte diferit față de așteptări: chiar existau distrugeri și apoi chiar dacă le sesizeam si in scris – autoritatile nu le stopau  / sanctionau (adica le ignorau). Apoi, ca nu primesc nici macar datele de baza necesare administrarii ANPLS, diferitelor raportari. Ca nu se aproba dupa primele 6 luni Planul de Management depus (asa cum era obligatoriu si devenea un referential cu valoare chiar legala). Si ca de fapt nici macar AMP Ilfov nu ma prezentase oficial altor autoritati si ca acestea considerau (de fapt) ca un ONG in calitate de reprezentant al statului este doar o gluma – care trebuie chiar ignorata. Astfel ca ar in lipsa de rezultate concrete (de oprire a distrugerilor) – ar fi trebuit sa renunt la acest rol. Mai ales ca pe parte de Cultura – traditii – constatam ca exista apreciere, interes si solicitari chiar si din partea autoritatilor;

4) Din punct de vedere medical, “cumva”, dupa o durere foarte acuta, la urmatorul control, nu se mai vede chistul.  Doctorii sunt contrariati declarand ca nu e posibil (pentru ce + unde + cum era). Intre timp cateva persoane apropriate au facusera o multime de alte tipuri de demersuri (inclusiv peregrinari in Ierusalim etc.). Relevant este ca eu imi schimbasem  pozitia fata de restul vietii (resemnandu-m fata de orice scenariu – cu focalizare pe prezent si suite de proiecte pe termene de doar – zile). Si astfel realizasem Colectiile Muzeale Snagov si altele. Si am constatat ca viata (cata si cum o fi ea) putea fi traita si asa. Eu am decis sa constat ca mi se mai acorda ceva timp. Si ca este mai “gustos” sa faci ceva pentru altii si bine – public. Mai ales ca intensitatea vietii profesionale anterioare si suitele de dezamagiri generate (pe rand) de colegi – acum, ma demotivau.

5) Un set de vesti noi si bune, ma determina sa mentin si cresc focalizarea pe Zona Snagov:
5.1) Se aproba proiectul POS-MEDIU de realizare a unui set de studii stiintifice pentru conservarea biodiversitatii de la Snagov. Deci (fara costuri) vor exista ceva livrabile vizibile national si mai ales un Plan de Management si Regulament (publicat si in Monitorul Oficial). Toate acestea reprezentand un referential deosebit de bun (in raport cu ignoranta si “tolerantele” curente ale unor functionari – institutii ale statului);
5.2) Si imi devine ceva mai clar cum unii functionari de nivel mediu (urbanism – primarii) si pe la APM si pe la Garda de Mediu, se tin de ceva gainarii – doar pentru ca (inca) isi mai permit – mai ales ca nimeni nu indraznise sa ii abordeze si oficial (si in scris) – in contrast cu prevederile legale. Am considerat ca o simpla schimbare de abordare ii poate surprinde si determina sa revina la normalitate;
5.3) Aparuse si o persoana pe care puteam conta pentru proiecte la Snagov. Si pareau sa fie zeci de sustinatori in comunitatea de la Snagov si voluntari etc. Parea sa ai si “cu cine“;
5.4) pentru a asigura resursele necesare rolului de Custode, accesul repetat pe lac a cercetatorilor (in cadrul proiectului) si pentru a largi baza de activitati – oferte locale, decid sa mai iau un credit – pentru achizitionarea unei ambarcatiuni tip catamaran. Lente dar cu fund plat (ideala pentru observatii, prelevari mostre etc. dar si pentru ceva tururi ghidate / eco-turism). Astfel pot incerca relansarea turismului la Snagov si pe cont propriu (la scara mica) si sa creez + dovedesc un precendent reusit, in amintirea vremurilor cand au exista si 7-11 ambarcatiuni si o capacitate de maxim 34.000 turisti/zi/weekend;

# În CONCLUZIE: referitor la prezenta si activitati in Zona Snagov, pana la acest moment, in mod voluntar am luat o suita de decizii, in contexte neobisnuite – care mai mult s-au intamplat de la sine.
Am alocat resurse si aveam doua credite (terenul de la sediul Fundatiei / ambarcatiunea tip catamaran).
Speram ca activitatea de la Snagov sa devina autosustenabila si sa pot relua buna gestionare a celor 3 SRL-uri si 2 ONG-uri.
Eram increzator in baza feedback-ului primit de la oamenii cu care si pentru care urma sa rezulte niste lucruri bune.
Tot ce faceam – urma sa dezvolte o baza largita pentru comunitatile din Zona Snagov, sa redeschida si sa relanseze Snagovul catre utilzarea sustenabila a resurselor sale. Acolo unde autoritatile romane nu vroiau sa faca ce e bine pentru comunitati si mediu, uite, UE avea si putea sa intervina. In circa 1,5-2 ani, lucrurile trebuiau sa fie considerabil mai bune, pentru toti;

# REZULTATe
A) pozitive: sunt o multime. Bune pentru comunitate / mediu – biodiversitate (si aproape deloc benefice direct la nivel individual) – vezi link;
B) negative pentru noi:
B.1.) in mod direct, urma sa fim rasturnati in lac, sa fim  atacati in repetate randuri (inclusiv cand eram cu Jandarmii si acestia sa ajunga sa isi retraga propria plangere), sa ni se gaureasca ambarcatiunea si sa ni se sparga geamul la masina, sa ni se lase
ni se vandalizeze panourile de informare – balize de delimitare, sa ni se sperie ude – abuzeze – voluntarii (astfel incat sa acestia sa nu mai indrazneasca sa mai vina), sa se dovedeasca in repetate randuri comunitatii locale ca de fapt Custodele “e singur”;
B.2.1) autoritatile si anumiti functionari ai acestora, au ajuns sa se opuna legalitatii si normalitatii in moduri aberante. De la simplele omisiuni si abordari “partiale”  pana la negarea evidentelor scrise, neraspunderea la solicitari L544, omiterea Custodelui de la anumite grupuri de lucru – unde e obligatoriu sa fie prezent dar fiind stiut ca se va opune unor ilegalitati, mai bine nu il mai anuntam (si poate “rezolvam asa”) . Deci urma sa constat (gradual) ca exista de fapt o “tesatura” de interese si fapte ilegale, de o anvergura foarte mare;
B.2.2) Autoritatile nu numai ca au continuat sa nu stopeze distrugerile (chiar multe infractiuni sesizate cu poze – inclusiv comparative: inainte si dupa, filme, harti, incadrarile legale aferente). Autoritatile au ignorat si demersuri minime – cand am fost atacati direct (desi eram in calitate de reprezentanti ai statului). Ba chiar, pentru intimidare, dupa sesizare la 112 in calitate de custode si solicitare sprijin pentru legitimarea contravenientilor conform prevederile OUG 2/2001, politia ne-a dat chiar noua amenda pentru ca am fi abuzat in apelarea la 112 (desi in tot anul in cauza am avut in total doar 2 sau 3 apeluri din care la un altul, mai multe autoritati au dat amenzi – era despre o mega-petrecere pe malul lacului in ANPLS). Apoi, procuror de la Buftea, a tot inchis sesizari penale, fara macar a ne lua macar o singura data o declaratie. Si asa a “iertat” si firma care ulterior (daca nu i s-a luat licenta) a facut posibil si cazul Colectiv. De fapt autoritatile nu mai reactioneaza nici la petitii nici la cereri pe L544 si chiar si in demersurile in instanta – “cumva” pierdem obtinerea de date publice, in mod “spectuculos”;
B.3) In loc de inceperea statului de a contribui la cheltuielile bugetate si raportate anual, contrar prevcederilor in conventia de custodie, statul nu a contribuit financiar cu nimic. Fundatia Snagov a ajuns sa cntribuie anual cu circa 4-5.000 Euro – numai pentru partea de cheltuieli operationale aferente patrularilor si raportarii distrugerilor;
B.4) intreaga activitate a Fundatiei Snagov a inceput sa fie prezentata manipulativ de functionari din autoritatile locale (dar si cateva – centrale) in mod negativ, manipulativ. Mai ales cei care aveau rol de control direct si care (de fapt rezulta) ca aveau de ales intre cadrul legal (solicitat de noi) si presiunile si motivatiile celorlalte parti. Astfel ca am ajuns izolati. Si gradual multimea (volatil – usor oportunista) a incetat sa isi mai manifeste simpatia si sprijinul anterior (caci a aprecia ceva bun si pozitiv facut la Snagov – nu mai este “intelept” daca il supara pe primar si pe rudele catorva care la negru mai primesc bani la modificarea ilegala a malurilor lacului);
B.5) Avem experiente neplacute cu o suita de avocati: vin, inteleg, verifica incadrari legale si adrese depuse, ne valideaza + sustin si ne incurajeaza demersurile, apoi pentru cazuri super concrete si simple (consideram noi), iau toate dovezile – datele – pozitionarile planificate de noi si … dispar. Apoi (“cumva”) paratii (cei cu distrugeri) – preiau initiativa si fac tot felul de sesizari si plante iar alte autoritati imediat incep sa ne tot verifice pe noi pe tot felul de criterii. Noi am considerat ca respectivii avocati de fapt, fata de cateva sute – mii de lei de la noi, au preferat miile de euro date de cei care numai pentru modificarile ilegale a malurilor platisera zeci de mii de euro (ce necesitau deci refaceri cu sume similare + amenzi);
B.6) Proiectul POS-MEDIU a durat 67 de luni in loc de 18. Pentru ca (pana la urma) a facut dovada existentei a sute de specii protejate, rare si amenintate la Snagov – fata de numai 5-6 cate considera statul roman (intr-un moment de “amnezie” vezi L5/2000) ca ar exista la Snagov. Ceea ce nu placea tunarilor imobiliari. Decontarile ne-au fost amanate – astfel incat am ajuns sa platim din buzunarul propriu circa 18.000 lei dobanzi la linia de credit utilizata. Am primit si repetate “sugestii” de “renuntare” la documentii prin care se dovedeau multimile de specii – prin studiile stiintifice. Si (de fapt) exact un asa demers ar fi fost – cu adevarat penal (date fiind raportarile cercetatorilor – din teren, cu coordonate GPS etc.);
B.7) Nu am mai reusit sa derulam un nivel minim de activitate prin Snagov Tur SRL (si din lipsa de timp – si celelalte firme au involuat). Astfel ca date fiind creditele, am ajuns ca familia mea (tata meu) sa vanda (in pierdere) 2/3 din curtea parinteasca de la Snagov. Astfel ca au fost infirmate asteptarile mele ca din activitatile prin Snagov Tur SRL (ceva ture cu vaporasul, inchirierea a 7 biciclete, ture cu 5 caiace) – am reusi sa generam venituri pentru a sustine obligatiile asumate pe Fundatia Snagov (si in calitate de Custode ANPLS);
B.8) o multime de cunoscuti, nu puteau cunoaste detaliile, complexitatea si violenta inclestarii formate, astfel ca gandind oportunist (pe minim de efort si “eu – primul” si spre zero: comunitate, mediu – biodiversitate etc. si mai ales voluntariat), au inceput sa considere (si ei) ca trebuie sa fie “ceva” si mai ales “altceva” pentru care ma tot concentrez pe Snagov si nu mai fac ce faceam (foarte bine) … Si deci (si ei) – oarecum s-au distantat si trecut intr-o forma de expectatie (pana la cel putin o clarificare vizibila public si credibila) … care nu mai apare;

Ar fi trebuit să (pot să) devin un bun dulgher – tâmplar in Zona Snagovului …

Dacă nu se impunea în România comunismul de către ruși (ex: dacă la Yalta Churchill nu renunta la Romania etc.) > familia tatălui meu chiar a avut toate șansele să pună pe picioare și să mențină un atelier (afacere) legat de dulgherie – tâmplărie.

.. tatăl meu (Manea Turmac) a murit în 06.01.2019 la vârsta de 80 de ani. Profund dezamăgit (profesional). A trăit trei mari prăbușiri a speranțelor sale pentru un viitor cât de cât – normal:
1) ultima, cea de după 1989, când România a pornit cu viteza pe un drum gresit (si Romanii au pierdut cumva in prea putini ani, o intreaga tara si nu doar echivalentul productiei a circa 10-15 ani de munca a unei generatii – cum era in timpul razboaielor anterioare);
2) anterior, prin 1972, cand s-a pornit gradual (dar consecvent) catre o dictatura (a lui Ceausescu) dupa ce intre 1968 si 1971 a existat o relaxare si chiar initiative private de succes etc. Si s-a sacrificat o generatie (ca munca + spiritual) dar macar din sacrificiul acestora a rezultat o serie de active (infrastructura nationala + circa 10.000 de fabrici si uzile – interdepentende si cu potential);
3) prima, cea de dupa razboi (1945-1952) cand prin comunismul rusesc implementat cu forta, s-au distrus satele.  Mai exact: organizarea lor traditionala, reglata cumva sustenabil in ultimele sute de ani (resurse locale, cerere, tehnologie, nivel de trai bazat pe competente si munca). Plus viata elitelor si a familiilor acestora (deci circa 2 generatii din circa 10% din populatie). Elite la nivel national dar mai ales local, in comunitati. Adica intreprinzatorii, mestesugarii, comerciantii, intermediarii care preluau riscurile (+sezonalitatile / variatiile) si cumva reuseau sa mai armonizeze fluctuatiile “cerere-oferta”…

Foarte probabil, eu Constantin Turmac (daca am in vedere doar descendenta paterna) – ar fi trebuit sa fiu cam a 3-a, generație de dulgheri – tâmplari din Zona Snagov.

 

1932.03.22 Turmac Vasile = Certificat de Calfă Tâmplar (emis de Breasla Tâmplarilor - după 3 ani de ucenicie - practică). Un astfel de document confirma competența și te autoriza ca liber profesionist (dar și că poți folosi ajutoare pe care după 3 ani puteai să le trimiți la testare în cadrul Breslei). Deci "Cartea de Calfă" garanta un potențial viitor strălucit de meseriaș într-o zonă în care nu mai existau Tâmplari - Dulgheri autorizații.
1932-1937 Vasile Turmac după ce a devenit Tâmplar (cu atestat de Calfă de la București / coordonat de Cârpan, de la care a primit și a primit un rând de haine buna anuale și un set complet de scule). Din banii strânși în circa 2-3 ani (circa 2000 de lei - cam cât costa o vacă), tatăl lui Turmac Vasile i-a cumpărat acestuia și un teren de 63 de ari în extravilan (ca sursă stabilă de cereale pentru o familie). Acum urma să îl și însoare familia și să își deschidă un atelier prin zona Snagov. Și la un moment dat urma să fie chemat să își facă stagiul militar de circa 2 ani.
Vasile TURMAC la o nuntă de prin Snagov (197x). Se poate "citi" în privirea lui o resemnare de genul "ce am vrut eu și ce a ieșit ..."

Pentru ca bunicul meu (Vasile TURMAC) in 22.03.1932 devenea tamplar – dulgher cu “acte” (instruit de Breasla Tamplarilor din Bucuresti – vezi act) si odata intors acasa, re-dovedea ca are o buna cerere locala, este apreciat pentru lucrarile sale si ca ar putea lucra pentru mai multe comune invecinate (adica ar putea sa dezvolte afacerea destul de mult – similar chiar atelierului din Bucuresti in care si-a facut ucenicia). Si foarte interesanta este si povestea asociata stagiului din Bucuresti.

Anii 1933-1937 au fost extrem de promitatori pentru Vasile Turmac:
> in 1932 s-a intors acasa (de la Bucuresti) atat cu calificare (si competente) cat si cu bani (adunati de el – cu mare sacrificii)
> ?1936 s-a casatorit (prin aranjament al familiilor, caci asa era atunci). Dar a rezultat un teren bun, intr-o zona fara niciun dulgher – tamplar: satul Dobrosesti (actualul Snagov sat). In conditiile in care intre Bucuresti si Ploiesti mai existau doar 4 mici mestesugari (dar fara calificarile si mai ales expertiza de a lucra “ca la Bucuresti” – la conasii cu bani si modele ca cele din strainatate si pentru case mari …
> in 1936  si 1938 i s-au nascut doi baieti sanatosi si frumosi. Adica exact “mana de lucru” cu care dorea si putea sa isi faca o echipa deosebita;

Insa a trebuit sa intrerupa afacerea infiripata si visul sau, pentru ca a fost chemat sa isi faca stagiul militar (1937) obligatoriu de circa 2 ani. Si cand sa se termine stagiul –  a inceput razboiul si a ramas “concentrat”. Asa ca a ajuns mai intai pe front in est (pana la Stalingrad) si apoi pana in vest (prin Cehia). Si (deci) a lipsit de acasa cam 7 ani (1937-1945) . Perioada in care (datorita comunicarilor dificile si a multimii de soldati romani morti de-a lungul intinderii de cateva mii de kilometri strabatuta de armata romana)  de mai multe ori familia si mai ales comunitatea – au crezut ca o fi murit pe undeva. Astfel ca cei doi copii au primit uzuala referire “ai Georgetei” (asa cum se facea referire la copii unei vaduve”.

In primavara lui 1945 cand a sosit la poarta (un omulet slab, jigarit, paros, murdar) a trebuit sa strige la nevasta sa tina copii departe si sa puna apa la fiert in cazanul mare. Caci era si plin de paduchi si a dorit sa arda toate hainele cu care a venit … Copiilor le-a venit cam greu sa creada ca au tata, dar s-au bucurat mult. Erau toti impreuna si sanatosi. Si promisiunile erau ca s-ar da si ceva pamanturi chiar suplimentare – ca improprietarire (cum se promitea si se facea – dupa razboaie. Si la acestea, se adauga marele vis: un atelier de tamplarie – dulgherie cu care sa lucreze pentru satele de jur-imprejur.

A doua jumatate a lui 1946 si prima parte a lui 1947, tanara familie Turmac din Snagov sat, a  avut aproape un an normal si frumos in familie. Dupa cateva lucrari facute de Vasile Turmac, vara, sub corcodusul din curte, au reusit chiar sa si cumpere carne si sa faca de cateva ori gratar si sa manance impreuna stand in serile de vara pana tarziu in jurul jarului. 
Nu stiau ca aceste cateva momente, vor ramane cam cele mai frumoase amintiri ale ambelor generatii: Vasile Turmac si sotia (Gherghina) dar si a baietilor: Ion si Manea.

Pentru ca schimbarile (in rau) au fost rapide si violente:
1) nu numai ca nu a existat o reala improprietarire (adica nu s-a mai dat nimic – cum se promisese) dar s-a trecut rapid la cooperativizare fortata (adica s-a luat tot ce aveau oamenii). Adica li s-au luat si pamanturile si putinele scule si animale pe care le aveau. Adica, singura alternativa ramasa era sa lucreze la nou infiintata asociatie. Unde lucrai “amestecat” cu tot felul de oameni (+ puturosi” si daca iesea ceva, se tot fura si local si mai ales se lua la stat si se platea si pagubele pentru razboi – rusilor (urmatorii 14 ani). Asa ca rezultele muncii erau si mici si cel mult sperai sa supravietuiesti …
2) in 1947 a fost seceta si incepand din vara, recoltele au fost foarte slabe. Iar putinul recoltat – a fost luat de rusi;
3) din martie 1948 au inceput arestarile si deportarile (a celor care aveau ceva si au fost declarati mosieri – burghezi – exploatatori si mai ales celor care aveau o credibilitate, opinii diferite si ar fi putut rezista cumva – independenti).  Cumva (pentru ca familia bunicului (Turmac Vasile) ramasese cam tot “proaspat casatorita” datorita intarzierii de 7 ani (razboi) – era sub-mediocra ca pamanturi si utilaje. Nu l-au arestat, insa nu “dadea bine” pentru ca tot incerca cu atelierul lui si felurite comenzi si lucrari de tamplarie – dulgherie;

Poate circa 50 lucrari a putut face Turmac Vasile dupa intoarcerea de pe front. A cate 2-5 zile per lucrare. Usi si ferestre (cu tot cu tocurile lor). Mese si scaune. Structurile de lemn a unor case si acoperisuri. Rafturi si dulapuri. Tot felul de reparatii. Toate acestea (si fiind din lemn) – in timp au disparut. In 2019 au mai ramas de la Vasile Turmac doar: un dulap, un mic raft si circa 2 scule de mana. Si cum obiceiul meseriasilor era sa isi lase si o oarecare urma pe lucrarile lor, iata ca pe fundul unui sertar al micului raft – in 2019 am regasit semnatura de tamplar meserias a lui Turmac Vasile. Facuta cu creionul de insemnat, nu prea adanc (caci daca vrei sa o si poti sterge chiar usor). Semnatura (si obicei) care l-am regasit si la fiul sau Turmac Manea (pe grinda de rezistenta a unui pat). Si iata cum, meseriasul inceasca sa lase o oarecare urma peste ani si timp a trecerii sale si a muncii facute cu mandrie profesionala. Chiar daca lemnul dureaza si el putin, dar uneori poate chiar mai mult de o generatie …

Meșterii obișnuiau să ăți lase semne proprii (în locuri mai greu vizibile / accesibile). Iată că tâmplarii își treceau o semnatură pe dos (părți mai putin vizibile ale produselor lor). În acest caz concret - pe rama unuia din sertarele unui raft.
Meșterii obișnuiau să ăți lase semne proprii (în locuri mai greu vizibile / accesibile). Iată că tâmplarii își treceau o semnatură pe dos (părți mai putin vizibile ale produselor lor). În acest caz concret - pe rama unuia din sertarele unui raft.

Vasile Turmac s-a hotarat sa plece la nou infiintatele santiere din tara. Exact pentru a face tamplarie-dulgherie la care chiar se pricepea foarte bine. Pentru ca fiind si mai firav – prin agricultura rudimentara si corelat cu cota mica de contributie de la asociatia de acasa, ar fi fost sub limita de supravietuire.  A ajuns rapid la marile santiere, unde a inceput sa fie apreciat. Sotia (Gherghina) a ramas sa aiba grija de copii si sa faca normele de zile obligatorii de munca la CAP-ul local.

Astfel, baietii care facusera 9-11 ani, in loc sa stea cu tatal lor si sa ajute si sa invete meserie, il revedeau rar. Si incercau atunci sa mai faca repede ceva lucrari mai simple si rapide – in localitate. Pentru prieteni si “platita”  in ceva hrana, haine purtate si asistenta suplimentara acordata familiei – cat timp el lipsea de acasa. Dar iata ca baietii, in lipsa unor perspective mai bune, cumva, singuri au inceput sa lucreze cu sculele ramase acasa. Si in urmatorii 2-3 ani, au ajuns sa poata mesteri ceva scaune, mese mai simple si chiar sa ajute la lucrari mai simple de genul cercevele pentru geamuri si tocuri de usi si chiar dulgheria unui acoperis.

Deci erau ceva semne ca mai greu (dar in timp), baietii ar putea recupera si deveni dulgheri – tamplari.

Insa vremurile se tot tulburau periodic. Cumva, baiatul mai mic (Manea – tatal meu), fiind si mai ambitios, a plecat la Bucuresti (circa 38 km). Pentru un plus de mancare, speranta ca si-ar putea cumpara ceva haine noi, Pentru a vedea si invata si altceva decat la tara unde certa era doar munca la CAP.
Astfel ca speranta era ca dimineata devreme, sa fie primit ca muncitor necalificat pentru lucrul cu ziua.  Astfel de muncitori se racolau de pe “cheiul Dambovitei” (intre actuala Unire si Timpuri Noi). Rapid a invatat ca multi tineri sunt “dati afara” cu putin inaintea pranzului sub felurite vine – de fapt pentru a nu-i plati de loc si mai ales sa nu le dea nici macar masa de pranz (inclusa de regula in aranjament). Si cum sa faca pentru a nu ajunge intre cei (mereu) “sacrificati” astfel. Mai apoi, fiind mai energic, vesel, creativ si cu initiativa – cumva tot facea rapid prietenii si rezolva mai bine si repede sarcinile decat altii. Si a devenit mai recunoscut si apreciat pentru grupurile (“gasca”) cu care asigura ca se si termina cu bine unele parti de lucrari mai mari.

 

Vasile Turmac – in doar cativa ani, ajunge sa fie recunoscut ca mester si sa coordoneze echipe din ce in ce mai mari, la lucrari mari (ex: hoteluri, complexe, felurite constructii din fabrici si uzine). Chiar in cadrul trustului Carpati (care avea sa devina cel mai renumit trust – pentru cele mai importante lucrari de constructii din Romania perioadei 1954-197x). Si sa castige chiar foarte bine. Deci sa inceapa sa ajunga mai multi bani si acasa. 
Manea Turmac (tatal meu) – incepuse sa gestioneze mai bine relatiile in Bucuresti si sa isi cumpere propriile haine si chiar o bicicleta noua. Cu care sa si mai faca ceva drumuri intre Bucuresti – Snagov (desi drumurile erau desfundate). Exista si un autobuz, insa nu existau navetisti propriu-zisi (ca in anii 198x).
Ion Turmac (fiul cel mare a lui Vasile Turmac) – cumva s-a obisnuit cu mai putinul de acasa, suplimentat mai bine din sumele trimise acasa de Vasile Turmac.

Peste inca cativa ani, si la Snagov se termina si electrificarea si alfabetizarea si primul set de constructii (tip) ale administratiior locale. 

SI date fiind resursele Snagovului (lac – padure) si utilizarea din anii 193x ca destinatie de agrement a celor emancipati din Bucuresti si Ploiesti, iata ca Snagovul este ales pentru a se transforma in statiune turistica si se incepe construirea catorva zeci de vile.

In acest context, Manea Turmac hotaraste sa se intoarca acasa si sa preia ceva lucrari de dulgherie – tamplarie. Caci avea un set de scule de la tatal sau. Unele proprii (din munca sa de la Bucuresti). Un frate (Ion) pe care putea conta si cu care putea face echipa. Si apoi dintre alti tineri locali – putea alege si tocmi pe cativa, dupa modelul folosit pe “cheiul Dambovitei”.

Astfel ca la majoritatea celor 30-50 de vile construite pana prin 1962, Manea Turmac a negociat si realizat diferite lucrari (mai ales cele atipice si totusi specifice Snagovului precum: debarcadere, garaje, foisoare, ghetarii, acoperisuri etc.)

Dar iata ca in cativa ani, se cam termina si cu constructia noilor vile (initial destinate si utilizate de sindicate). Si cerere locala – din comunitate, aparea rar (caci lucratorii la CAP-uri erau tinuti in limita de subzistenta si abia se apropia sfarsitul celor 14 ani de plata a datoriilor catre rusi).
Pe alta parte, Vasile Turmac – lucra la Carpati in zone din ce in ce mai indepartate de casa, stand perioade mai lungi si cu ceva reduceri ale platilor. Caci intre timp se formasera mai multe santiere, proiectele devenisera “tip” (adica erau cam identice si se si repetau). 
Dar principala nenorocire a constat in faptul ca a ajuns la evaluare “dosarul” bunicului. Poate (disproportionat) si pentru ca bunicul (desi mai mic de statura – insa vioi, zambaret, descurcaret si bun organizator – era mai mereu bine apreciat de oameni si chiar beneficiari. Si nu era si nici nu dadea semne ca ar dori sa devina membru de partid sau sa avanzeze “rapid” in “cariera”, asa cum era noua “moda”. Dar lipsa lui de oportunism si reala lui compententa profesionala, il tot puteau in calea unora care tot veneau “de sub el” si tot treceau pe langa si “peste el” catre diferite locuri si functii mult mai vizibile si bine platite.
Cam asa Vasile Turmac a ajuns sa fie pus in discutie. Adica sa fie tras la raspundere sub invinuirea ca in timpul razboiului, cumva. s-a dus (de capul lui sau nu a facut dovada ca s-a opus vehement si repetat) si a luptat pe frontul de est. Adica, impotriva rusilor. Si un “dusman” al rusilor (si valorii acestora) nu putea sa fie (ramana) acum, nici sef de echipa (dar mester si coordonator pe lucrari mai mari si chiar platit pentru astfel de pozitii) – de catre noua organizare si sistem. Care isi permitea sa aiba si oameni mai slabi, dar mai “curati” – in “frunte”.
Asa ca s-a uitat ca in timpul razboiului (pe care nu bunicul l-a initiat) exista si lege martiala si nu putea refuza mersul pe front (si chiar au existat si ceva executii cu rol exemplificator) pentru unii care au incercat sa refuze sa mearga pe front. Si de fapt – trasi la raspundere nu erau orice ostasi care au fost pe front. Ci doar cei care ajungeau in ceva pozitii mai bune (si platite mai bine) – si la locurile in cauza jinduiau (deja) altii, cu “dosar mai curat” – chiar daca erau mai putin buni profesional.
In concluzie: Vasile Turmac a ajuns sa fie platit mai putin, sa aiba pozitie mai inferioara, sa inceapa sa fie sicanat si sa stea si mai mult si mai departe de casa. Iar acasa scadea cererea la vile si comunitatile locale nu formau suficienta cerere pentru nevoile unei familii (iata ca baietii devenind mari) – chiar nevoile a 3 potentiale familii … Ce decizii (mai) poti sa iei?

Asa ca a urmat pentru toti o noua perioada de declin de mai multi ani. Cu lucrul pe ici – colo si fara perspective pentru cei care ar dori si putea sa lucreze bine dulgherie – tamplarie. In tara (la munte, langa paduri) se construiau ceva fabrici, dar scopul erau produse tipizate si deci din descompunerea activitatilor, ajungeai sa faci repetitiv  cateva operatii langa un utilaj care devenea din ce in ce mai specializat. Deci usor – usor nu mai era necesar ca cineva sa stie si sa poata sa faca totul la o casa / constructie – din lemn.

Cumva, Manea Turmac are inspiratia si ia initiativa sa ceara si apoi sa umble prin tara pe unde a lucrat Vasile Turmac. Si astfel sa isi faca amandoi carti de munca (si – partial – retroactiv) pentru anii in care a lucrat (in socialism si la proiectele acestuia) – la diferite santiere.  A trebui sa refaca de la certificate de nastere si de studii (din chiar din 1911). Sa faca inscrieri la Sindicat si sa plateasca si cotizatii retroactive. Etc. 
Mai tarziu, avea sa fie foarte folositor la calcule si pensionarea lui Vasile Turmac.

Turmac Manea ajunsese (in 15+ ani de lucru cu lemnul) sa faca si el cam orice lucrari de tamplarie si dulgherie. A inceput ca necalificat “cu ziua” pe cheiul Dambovitei si ajunsese un liber profesionist apreciat in Zona Snagov – care forma mici echipe pentru lucrari la vile (care nu se incadrau in termene sau cand apareau modificari). Si mai ales lucrari atipice dar specifice Snagovului: debarcadere, garaje, bazine de innot, ghetarii si foisoare, acoperisuri foarte variate. Dar unde, cum si de ce sa faci un atelier si ce sa expui? Caci ceea ce faci ramane in curtea unui proprietar. Si sunt din lemn si in timp – se cam strica. Si iata cum si realizarile lui Turmac Manea – dispar cu timpul. Dar totusi si el – pastreaza obiceiul ca undeva catre sfarsitul lucrarii sa lase pe undeva o semnatura, o data – cu creionul de tamplarie – macar ca o confirmare pentru sine ca a facut si acolo ce si cum trebuia … In 2019 am gasit ceva semne facute de el pe grinda unui pat din casa batraneasca …

1952 * Poza de buletin a lui Turmac Manea * Deja era plecat la muncă prin București. Stătea la malul Dambovitei, dimineața, împreună cu mulți alții și astepta să vină mașini după necalificați și să 'liciteze' pe care și în ce condiții îi ia la muncă "cu ziua". De multe ori erau mințiți și păcăliți. Așa că prima lui grijă era să primească măcar ceva mâncare (sa nu le inventeze "vine" imaginare și să îi "dea afară" - chiar înainte de a le fi dat măcar ceva de mâncare la prânz...)

Dar cumva, dupa schimbarea Dej > Ceausescu, apare si anul 1968 in care Romania se opune cerintelor Rusiei, risca si infrunta presiunea blocului comunist. Si in acest context, se lanseaza o relaxare si chiar o incurajare a micilor intreprinzatori (“mandatari”) in comunitati. Caci conducerea de partid si de stat a Romaniei (sub Ceausescu) avea nevoie sa faca ceva “diferit” si “rebel” si cumva sa aiba ceva rezultate si mai ales un plus de popularitate si sprijin popular. Si oameni ca Vasile Turmac si fii sai – mai existau in Romania. Adica oameni care sa vrea sa incerce si sa faca ei ceva local.
Si iata cum si pe un fond de prima bunastare materiale si financiara, oamenii incep sa aiba si un plus de bani si sa experimente si alte tipuri de cheltuieli (decat cele de subzistenta). Asa ca pare sa se relanseze si o cerere (si “la sate” pentru reparatii de tamplarie, acoperisuri, garduri si chiar si noi case/constructii – private). Iar la Snagov – chiar un nou set de vile si reparatii mai majore la constructiile anterioare (de 10-15 ani). Deci sperante de lucru si ceva stabilitate …

Insa Vasile Turmac incepe sa aiba ceva probleme de sanatate (caci 7 ani de front, cu nemancare, frig in transee cu apa si zapada, stres, marsuri foarte lungi – incep sa isi spuna cuvantul). Si chiar multii ani pe santiere (unde de asemenea conditiile de cazare – munca – hrana si spalat nu au fost prea bune).
Manea Turmac reusea sa gaseasca lucrari si sa le negocieze bine. Pe cele mici – le putea face chiar singur. Fratele sau – mai degraba incepuse sa prefere “stabilitatea” remunerata mai modest in calitate de angajat permanent la stat. Iar pentru echipe de 4-6 oameni (pentru care erau cerere – la cele deja 100+ vile de la Snagov), incepuse a nu se mai gasi oameni.
Si de la an la an, crestea local ceea ce dupa circa 20 de ani a ajuns la circa 800 de angajati (cu cam toate profesiile) si denumita IEO Snagov (Intreprinderea Economica de Odihna Snagov) si care avea si propria echipa de circa 16 dulgheri si tamplari. Destinata intretinerii si reparatiilor celor circa 160+ de vile de la Snagov. Si poate ca (normal) ar fi putut si numai 400 sa faca munca celor 800, dar deja “sistemul” trebuia sa rezolve cumva si noua problema (si specifica) comunismului – socialismului si anune asigurarea de locuri de munca pentru tot cetatenii.

In aceasta perioada de sperante (in special: 1968-1974) setul de scule (tamplarie – dulgherie) al famililor Turmac – a fost re-completat prin investitii. S-a reinvestit cam tot din putinele lucrari care au aparut. Insa nu era suficient de clar cadrul legal: cum incasezi – platesti, taxe, cum se coreleaza cu pensia si asistenta medicala, cum lucrezi cu alte intreprinderi ale statului (contracte – plati etc.)

In concluzie, in perioada 1970-1975 s-a putut constata in partea de inceput o cerere concreta si buna pentru mai mult de 3 dulgheri – tamplari, cum era Vasile Turmac si fii sai (caci si Ion – fiul cel mare, cumva tot asa ceva lucra, chiar la micul colectiv “de stat” si intretinere a unor vile de la Snagov). Insa in timp, Ceausescu a anulat oportunitatile create – promise pentru intreprinzatori (“mandatari” etc.). Si astfel a disparut posibilitatea (din sistemul creat) de a fi liber profesionist si cauta / primi cereri private (chiar daca acestea ari fi existat). Si iata ca toti 3 sunt nevoiti sa accepte orice fel de repartizari si munci, mai mult sau mai putin legate cu competenele si preferintelor lor.

Cei trei trebuiau sa fie niste angajati in “campul muncii” care (doar) sa faca dovada ca se straduiesc sa faca ce li se cere, Si sistemul nu pare preocupat de rezultate, calitate, termene, economii, a invata pe altii meserie, creativitate si solutii mai bune si chiar diferite de cele din proiectele (deja cam vechi etc.). Asa ca spiritul intreprinzator al celor trei, propunerile lor si faptul ca reuseau sa tot grupeze oameni in jurul lor – devenea repetitiv motive de “deranj”. Si prin urmare de sicanare (si profesionala) a acestora.

Cumva, in anii 198x, Vasile Turmac era la pensie si cei doi frati erau deja cam resemnati, pe deplin in obligatii familiale – avand copiii deja mari si fara certitudini legate de profesiile si locurile de munca ale acestora in cadrul “sistemului”. 
Deja era mult mai important sa fii “membru de partid” si cu “dosar bun” decat sa stii sa faci concret ceva (sa ai reale competente profesionale).

A sosit 1989 cu “revolutia” si un mix de asteptari oarecum similar cu situatia din 1945 (dupa cel de-al doilea razboi mondial). Adica pe de-o parte tot cu ceva asteptari legate de returnari de terenuri. Si pe alta parte – sperante de mai bine la locurile de munca existente.
In magaziile caselor taranesti – mai existau buna parte din sculele din alte vremuri. Sculele manuale – doar in mainile celor doi frati – puteau sa dea rezultate bune. Caci aparusera variante bazate pe motoare si felurite moduri de taiere si imbinare. Insa ce era cel mai important: sa intelegi o nevoie / sa iei cote / sa faci un plan si apoi un deviz / sa cunosti materialele / sa faci o buna organizare etc.: toate aceste aspecte importante – erau bine cunoscute. Insa, cum va fi (acum) cererea? Daca investesti si va dura iar putin si se schimba totul? Apoi, copii (baietii – deci nepotii lui Vasile Turmac) nu au avut sansa sa mai asiste si sa invete meserie… Sa se faca sau nu ceva incercari si mici lucrari?

Doar Manea Turmac a mai luat timp de 2 ani cateva mici lucrari. Vasile Turmac murise in 06.04.1985 (74 ani) . Iar Ion Turmac in ???.
Desi era evidenta cererea si la sate pentru diferite produse (reparatii aferente) si intreaga economie Romaneasca ar fi avut nevoie (la cumparare  / vanzare) de mici intreprinzatori, cumva, intreaga industrie si mai apoi intreaga economie a Romaniei avea sa fie distrusa de conducerile statului. 

Cumva, Manea Turmac – acum – isi amintea din diferite perioade:
1) cum stateau sculele de tamplarie – dulgherie ale tatalui sau in sopronul din spate, la inceputul anilor 194x. Nu stia daca este orfan sau nu. Cum se folosesc acele scule. Daca sa le vanda sau nu familia (caci o duceau greu cu hrana si hainele);
2) cum s-au regasit cu totii sanatosi si ce bucurosi si plini de speranta au fost aproape un an (1946-1947). Si cum (din munca lor si invatant de la tatal lor) – au reusit chiar sa cumpere carne si de cateva ori sa manance in curte, la gratar, sub corcodusul casei;
3) cum sculele au ramas iar in spatele casei (dupa colectivizare / nationalizare) cand tatal lor a trebuit sa isi caute de lucru – pe santierele tarii;
4) cum au inceput sa foloseasca parte din scule, pe mici lucrari – corelate si cu unele scurte vizite (pe acasa) ale tatalui lor, care repede le arata tot felul de tehnici;
5) cum au ajuns toti sa lucreze (de tineri) in diferite locuri, cam orice fel de munci puteau gasi;
6) cum au ajuns toti trei sa revina la munci legate de tamplarie-dulgherie; Si cum se tot cautau in incercarea de a putea lucra impreuna;
7) cum s-au bucurat in perioada 1968-1972 cand cresteau semenele ca mici meseriasi ar putea (macar in comunitatile lor) sa fie lasati sa lucreze ca liber profesionisti si au reinvestit in scule. Si apoi cum totul s-a dus iar de râpăș
8) cum “sistemul” i-a aruncat din nou pe drumuri diferite – doar pentru a putea aduce ceva bani acasa pentru familie. Si cum nu au mai gasit conditiile si sperantele necesare pentru a reusi sa arate – motiveze – invete copii lor sa foloseasca aceste scule si sa faca ceva (“cap-coada”) doar manual, asa cum ar trebui un meserias adevarat sa perceapa (si singur) o lucrare. Nevoie – masuratori – proiect – deviz – organizare – lucru pe etape – verificari – finalizare;
9) (cel putin) Manea Turmac, a ajuns sa isi vanda majoritatea sculelor pe nimic si la terti. Doar pentru a “face loc” in magazii. Pentru eventualitatea ca poate vinde si casa / terenurile (ceea ce s-a si intamplat). Scule pe care le-a visat saptamani si luni. Pentru care a facut economii si sacrificii. Pe care le tinea infasurate in panze si le intretinea cu evlavie. Care “jucau” si “cantau” in mainile lui. Cioplea cu tesla, taia cu fierastraul, batea cu tesla si stia sa faca o multime de “trucuri” cu piese de lemn, astfel incat “la sfarsit” constructiile sa se intareasca suplimentar si “sa nu aiba moarte” asa cum le placea sa tot spuna in familia Turmac. Si iata ca dupa atatia ani, Manea Turmac a ajuns chiar sa dea (gratis) cateva scule (de “capatai” in alte vremuri si inutile in “vremurile IKEA”). Scule care – fiecare aveau cate o proprie poveste. Realizari si asocieri cu diferite locuri din tara (in care au fost duse), cu intamplari (bune si rele). Un adevarat meserias tine la sculele lui. Chiar ajunge sa se identifice cu ele. Acestea sunt prelungiri ale mainilor, corpului si mintii sale. Bine utilizate – “mana merge de la sine”. Trebuie sa iti mentii doar vointa. Si sa ai “cuprinderea” intregului proiect. Si sa stii sa il gandesti de la coada la cap (cu tot cu pierderi si decupaje).

Meserii, destine si oameni – ajung “la gunoi” in mai putin de o generatie .. 
Poate este mai bine material, dar cum este spiritual?

(Odata) Un om (Vasil Turmac) venea prin de speranta (zambind in noapte) de la Bucuresti acasa (la Snagov). Cu un Certificat de Calfa in buzunar. Un mare loz (gata si) castigat in buzunar. Avand in fata o viata intreaga si o putere si pofta de munca – nelimitate.
Soarta ii surade: familie – locatie buna – doi baieti (ideali pentru viitorul atelier).

Ceva tulburari (razboi) cu o amanare de 7 ani. Cu emotii si conditii de viata (supravietuire) – ca in razboi.

Apoi o relansare (mai putin de 1 an).
Apoi felurite rataciri prin tara cu munca grea (chiar si iarna). Cu ceva apreciere initiala pe merit si apoi cu nedreapta oprimare pentru vine imaginare (de fapt invidie pe competentele lui profesionale si ura ca nu vrea sa parvina – asa cum noul sistem avea nevoie sa isi promoveze si completeze organigramele in formare).
Apoi boala, tristete, ceva amagiri 1968-1972. Si noi amagiri ulterioare.

Cu nepoti care nu stiu ca trebuie sa pui mana cu mare grija pe lemn si sa il simti. Sa vezi detaliat ce va trebui sa fie si sa stii sa alegi de unde incepi si cum faci sute de operatii – in singura ordine fireasca si obligatorie.

Cu vremuri noi in care esti din ce in ce mai vinovat si oprimat si ignorat – doar pentru ca ai vrut si ai si reusit sa ramaii viu si apoi sa fii si bun profesional o perioada.

Si (de fapt) separat de toate acestea traite in una sau doua vieti de om: Unde si cum ramane cu sufletul lucrurilor si mai ales a omului care gandeste ceva, poate merge in padure, simti si alege lemnele portivite, 

Undeva intre 2011-2019, nepotul Turmac Constantin ajunge (din lipsa de “mesteri” in Zona Snagov dar si de bani) sa invete sa isi faca singur diferite reparatii, extinderi si mici proiecte. Si ajunge sa regrete ca nu a putut exista timp si context pentru a lucra si invata de la Turmac Manea (tatal sau) cate ceva. De cateva ori il vazute pe Turmac Manea cum lucra cu barda (pentru a ajusta lemnele), cu fierastraul si tesla: putea vorbi cu cineva, sa priveasca in alta parte, sa stea agatat pe sus de te miri ce si sa bata cuie aproape fara sa se uite la ele. Sculele si materiale – deveneau pentru Turmac Manea un fel de extensii ale corpului sau … Insa Turmac Constantin doar simtea o atractie aparte pentru lemn si o parte din scule. Si poate ca “venea ceva” si din partea mamei (unde ambii bunici, de asemenea au fost si dulgheri si ocazional tamplari) …  
Cert este ca exista un “ceva” foarte special sa privesti un loc gol, sa iti inchipui ceva si apoi sa poti sa faci “cap-coada” ceva cu mana ta (conceptie – proiect – deviz – organizare – munca concreta – masuratori etc.). La sfarsit (dupa interactiunea directa cu materialele si sculele) exista un fel de satisfactie care este .. nu poate fi descrisa …

# Separat de eventuala satisfactie financiara ori materiala, tare mult as fi dorit sa am ceva (mai mult si mai concret) in comun cu acesti doi oameni, care au vrut si incercat sa faca ceva mai mult pentru familiile lor si in/pentru Zona Snagov – dar vremurile nu i-au lasat …

1989 Decembrie .. “Revoluția” / .. [1] Cum am trăit eu acele zile (fragmente)

[CE si CUM imi mai aduc aminte]

Cred că eu sunt cel din centrul imaginii (care merge spre dreapta). Zona: B-dul Magheru din fața InterContinental …

Nota: Nu am solicitat diploma sau beneficii de “revolutionar”.  Cred ca cei care au mers constient in acele zone si zile sa fie parte a solutiilor si sa ajute, au facut-o din constiinta si bazat pe valori. Altii (a rezultat) ca au facut-o din oportunism. Iar amestecarea acestor doua categorii – a fost doar o alta forma de manipulare si pentru discreditarea partii sanatoase a evenimentelor (ex: pentru complicarea reconstituirilor necesare asa cum s-a creat si acel Institut al Revolutiei etc.)

De ce (aceste randuri)?
a) pentru ca au trecut 30 de ani …
a1) se pare (via coruptie generalizata) ca nu se va ajunge la clarificari si posibilitatea unor “descarcari” de povara emotiilor adunate, care reprezinta (cel putin pentru mine) un fel de rana deschisa, chiar si acum;
a2) constat ca in timp mintea “lucreaza” estompand ori accentund diferite aspecte. S-au format lapsusuri iar unele detalii se combina cu altele din diferite planuri …(dar totusi ocupa permanent o parte a mintii)
a3) chiar si pentru un tanar (student) de 24 de ani cu armata facuta – a fost prea multa violenta, sange si ulterior o constientizare crescanda a prea multor nedreptati asociate. Si cumva trebuia (toti participantii – pana acum) sa ne “descarcam” de acele momente;
b) in timp – a devenit tot mai clar ca (in special) dupa 22.12 a fost o crima premeditata, cu “jucatori” deja clar identificabili. Care sunt in libertate, cu privilegii acumulate si comportamente ostentativ – arogante. Iar o atat de mare si vizibila ilegalitate a fost si ramane fundamentul suitelor ilegalitatilor care au urmat. Si care se mentin si in prezent. Rezultand o societate in care criminali si victime trebuie ajung sa mimeze relatii sociale “normale” … (ceea ce – doar prin trecerea timpului – nu poate fi reconciliabil pentru cei care au trait acele momente/vremuri). Iar acum urmatoarele generatii nu mai sunt interesate de aceste “istorii” si “vechituri”. Dar conteaza pe consecintele lor: unii tineri au case/masini/averi provenite din crimele facute de parinti – familii iar altii au felurite sechele ori au plecat din tara nesuportand un astfel de mediu (si mai ales – anticipand foarte bine si din timp, ca societatea rezultata va deveni din ce in ce mai toxica si disfunctionala). O societate cu institutii disfunctionale, bazata pe duplicitarism si minciuni, fara meritocratie, in care o mare “retea” infractionala – care in ultima instanta isi tot masoara “contributiile” si “privilegiile” in corelatie cu aportul la crimele nerezolvate din 1989;
c) mereu (cel putin primii 15 ani) am crezut si doream sa apara undeva despre macar 16.12.1989 – 1992, un fel de time-line vizual al mai multor locuri (+foto / video) si in care sa ma regasesc de cel putin 20 de ori. Sa ajut la clarificari, sa inteleg si eu alte detalii, Sa ne putem intari si reconfirma (reciproc) amintirile. Si mai ales (si numai astfel) sa refacem simtamintele si comunitatea care a existat timp de mai multe zile – a zeci de mii de oameni care au ajutat cum au putut – toti in speranta de mai bine [stare / atitudine / emotii care au fost deliberat compromise si directionate catre altceva – de manipulatori, profitori, adevaratii criminali]

DA, am fost in 21, 22 si zilele urmatoare in piete, pe strazi, la guri de metrouri (la filtre – voluntar) si la/de “serviciu”.

NU am considerat ca cineva ar trebui sa ceara/primesca “Certificat de revolutionar”. Cei cu morti si raniti – da, meritau un ajutor material si o forma de recunoastere publica (dar mai ales – dreptate). Insa sunt impotiva miilor de falsi revolutionari, care ulterior s-au “batut” pentru privilegii (terenuri, facilitati fiscale etc). As sustine retragerea oricaror beneficii financiare pentru cei care nu au avut niciun fel de rani fizice ori psihice relevante.

Daca chiar ai ajuns in piata (si apoi ai mai si ramas) si mai tarziu nu te-ai dus sa vandalizezi (+furi) si in orele si zilele urmatoare ti-ai mai asumat (voluntar si in cunostiinta de cauza) pericole si riscuri  suplimentare in diferite locuri si activitati din oras – atunci inseamna ca stiati cat de cat ce vroiai …

Desi au trecut (deja) multi ani (iata: 30!), mereu (si mai ales in decembrie) – este greu sa eviti si ramane prea tulburator mixul de sentimente/emotii/locuri care se amesteca cu prezentul si mai ales cu campania de “sa uitam” sa ne “reconciliem” etc. – toate asociate in ceva de genul: “cei care au ucis si furat – sa ramana si liberi si cu toate privilegiile – iar ceilalti sa adopte versiunile confectionate mediatic sau sa plece din tara si mai ales sa ajunga sa ne deserveasca intr-o societate care a format o noua configuratie sociala: reteaua criminalilor profitori si masa victimelor …”.

CONTEXT:  Eram intr-o perioada foarte incarcata profesional, prins si intr-o rutina construita in 6 ani de acumulari

Eram atunci tehnician la I.C.E. Felix SA (lucram la proiectare in cea mai mare fabrica de calculatoare din Romania – cu circa 1800 salariati) si in acelasi timp student la seral la Automatica – Sectia Calculatoare (ultimul an – cu lucru un proiect de disertatie deosebit – link aici).

In acea perioada aveam un nou proiect in derulare la serviciu (o comparatie intre doua generatii/directii de procesoare: RISC si traditionale) si lucram (cat puteam de mult) la proiectul meu final de la facultate, care ma pasiona mult “Generator de suprafete si corpuri neregulate in 3D, obtinute prin interopolari de functii Spline si Bezier, cu re-optimizari ale minimului de puncte necesare, realizand functii si proceduri de accelerare a calculelor, inclusiv la nivel de limbaj de instructiuni – procesor”. Adica abia dormeam circa 5 ore si citeam si in mijloacele de transport ..

Asadar, saptamanile mele erau cam la fel: trezirea la 5:45 pentru ca la 7:15 sa fiu in Pipera la fabrica de unde plecam pe la 16:00 pentru a ajunge la 17:30 la Politehnica – Automatica unde terminam orele (obligatorii) undeva intre 21:00 si 23:00 (uneori urmand sa prind ultimele rame de metrou). Iar pe drum (in aglomeratia din transportul in comun – obisnuiam sa tot citesc in pozitii imposibile din diferite carti in format mic ori foi, pe care le tot tineam in hainele special cumparate si pe criteriul de a avea buzunare interioare – la piept cat mai mari).  Se lucra si sambata, iar ore la facultate, uneori mai erau programate si pentru duminica (nu numai pentru sambata). Nu pot spune ca era greu, ba chiar mi se parea bine, caci simteam ca fata de altii eu invat, “cresc”, fac lucruri noi si mai ales aflu o multime de lucruri noi si interesante (profesional) pentru mine. Ceea ce te putea ajuta ca ulterior sa faci multe lucruri bune, utile – relevante, folositoare. Si poate ca “bine si rau” si “greu / usor” este mereu “ceva” ce se masoara prin raportare la ceilalti din aceeasi generatie / comunitate / tara … Motivatiile nu puteau fi bani ori bunuri materiale cat rezultate concrete, apreciate de ceilalti (aflati in conditii similare).

Desi atat la servici cat si acasa aflasem ca sunt ceva “miscari” in tara, de mai mult timp in Europa de Est (via postul de radio “Europa Libera”) si ca recent tocmai a fost o intalnire neobisnuita sar importanta pe la Malta. Impilcit consideram (initial – atunci) ca eventuale schimbari care pot ajunge la “popor” si la mine in mod direct (deci implicatii in viata personala) – vor fi similare cu emanatiile radioactive de la Cernobal: adica voi afla – intelege si putea reactiona – oricum prea tarziu si putin si, astfel incat daca chiar erau radiatii mortale sau generatoare de sechele majore, devenea doar o fatalitate. Deci nu era in controlul individual (daca se intampla sa fii pe strada, in delegatie sau intr-una din zilele de munci patriotice precum maturatul de strazi – asa iti era destinul: sa stai 3-6 ore pe strada ridicand si respirand praful nociv, cand altii mai in cunostiinta de caz ar fi tinut si geamurile inchise si ar fi luat si niste pastile in mod preventiv, despre care am aflat cu o saptamana intarziere ca poate ar fi ajutat …)

21.12.1989: Joi >  Dimineata aveam o agenda personala mai deosebita …

Imi amintesc ca aveam bilete la teatru pentru acea seara (nu mai fusesem de circa 2 saptamani) si din acest motiv, inca de dimineata mi-am luat haine “pentru teatru”. Adica mai frumoase, ceva mai fine (costum) si desi era iarna (dar nu zile friguroase cu zapada etc), mi-am luat chiar pardesiul (sigura haina pe care o puteam lua peste costum) – in locul “fasului” cu asa-zise pene de pinguin (naiba stie de fapt ce calti avea in el).

Insa abia am ajuns la serviciu (pe la 7:15) cand am aflat ca cei din cercetare-proiectare (adica din cei circa 200 – cei mai intelectuali si implicit – oarecum “rezervati” si mai usor “gestionabili”), majoritatea urma sa mearga la o manifestatie cu Ceausescu. Deci ziua era compromisa (in cel mai bun caz mai treceam pe la scoala si la spectacol). Dar am vazut ca mai multi colegi de serviciu pareau deosebit de agitati si unii chiar se luptau ca niciodata pentru a nu fi trecuti pe liste. Eu eram printre cei mai tineri, fara “realizari” si “relatii” deosebite – imi era clar ca eu ajungeam pe liste, motiv pentru care ma mai interesa doar cand plecam. Imediat ce am auzit ca punctul de regrupare era pe strada Rosetti (la administratia financiara) am plecat rapid acasa pentru a ma schimba. Caci fiind de felul meu mai inalt, mai sportiv, de regula tuns scurt, cu o privire mai nerabdatoare, m-am gandit ca daca mai port si pardesiu + costum, as fi devenit 100% asemanator cu securistii si organizatorii “oficiali” de pe langa multumile scoase din fabrici si uzine la astfel de evenimente. Nu doream asa ceva si mai ales intr-o zi si situatie in care oamenii pareau mult mai agitati decat altadata si tot se vorbea despre Timisoara. Insa eu nu dadeam prea mare importanta, caci si cu alte ocazii erau colegi care tot exagerau si cereau parerea altora si dintre acestia sigur cativa erau doar provocatori (adica ei puteau spune lucruri “riscante” dar numai cu scopul ca ulterior sa raporteze pe cei care simpatizau cu subiectele si mai ales daca pareau sa si actioneze concret). Deci nu stiam daca si ce este (cu adevarat), imi parea rau ca nu l-am intrebat pe tatal meu ce stie si acum simteam ca este mai important pentru mine este sa nu mai fiu imbracat ca … un securist “de serviciu” …

Am mers cat am putut de repede. Rezulta ca majoritatea celor din platforma Pipera erau implicati in aceasta manifestatie. Cert este ca pe la 9:50 erau la locul de intalnire in cautarea colegilor, de data acesta imbracat cu fasul de culoare albastra si aratand ca un tanar muncitor, un pic mai nesifonat decat marea masa de culori inchise (negru, gri, albastru, maro si uneori verde).

Odata ajuns, cu experienta acumulata, mi-am gasit un loc care sa fie adecvat pozitiei si rolului meu in grup, mi-am scos mica carte de citit si mi-am vazut de ale mele. De regula urma sa ne tot mutam de cateva ori de ici colo (ca oile), apoi sa stam mai mult intr-un loc, sa ne deplasam energic o data, apoi sa ne mai tot aranjam de cateva ori, sa “tina” evenimentul (de la 30sec=o trecere a coloanei oficiale, pana la circa 30 min= o cuvantare) si apoi sa mergem cu totii pana intr-un loc de unde abia apoi aveai voie sa te desparti de grup. Am observat ca totusi mai era ceva agitatie cu listele: se vorbea despre o eventuala pedepsire grava a celor care au fost trecuti pe liste la fabrica si nu ar veni la locul de intalnire. Se parea ca s-a mai facut o lista si o verificare (inainte de plecare) la fabrica si  acolo eu lipsisem (si era deja grav). Ar fi existat chiar o lista a celor care plecasera (ulterior) fara voie acasa – chiar de la serviciu. Si se mai vorbea ca dupa actiune, toti trebuie sa mergem neaparat inapoi la fabrica, unde se va mai face o prezenta si cei care nu erau prezenti, chiar ca urma sa li se intample lucruri rele (oare ce insemna asa ceva? Caci in mod concret eu unul nu vazusem nimic in 8 ani). Acum imi parea clar ca din intreaga zi, poate doar spectacolul de seara il voi mai prinde.

Mi-am reluat cititul. Cu cei cativa cu care lucram pe probleme tehnice, ne era mult mai bine sa discutam cu diferite materiale si cataloage in fata sau langa aparatele de masura si placile in lucru/testare – nu la colt de strada. Si cum eu nu eram nici cu fotbalul sau loto si nici cu partidul sau periatul de sefi, imi ramanea cititul. Si imi era bine si suficient.

Nu imi aduc aminte de prea multe (caci organizarea semana cu cele 30+ de alte actiuni similare din ultimii ani) decat ca am mers pe strada C.A. Rosetti pana in piata CC (actuala a “Revolutiei”) si noi am ajuns in zona centrala la circa 170 m de balcon (si la circa 100m de BCU). Totul era ca de obicei. Sonorizarea era mai proasta si in mod ciudat, a mai intrat o masina cu difuzoare pe langa BCU, spre galeria Orizont.
Eu tot citeam de zor, a inceput cuvantarea si cand s-a ajuns la partea din discurs cu majorarea cu inca vre-o suta de lei si asa mai departe, mi-am dat seama ca ceva nu este deloc in regula.

Cand (in sfarsit) am inceput sa mai uit in jur, vedeam multe diferente fata de adunarile obisnuite. Printre noi vedeam cateva fete “noi” – dar acestia (stiam) ca sunt agitatorii profesionisti (adica din cei care cand venea momentul cu “stigaturi” ei luau initiativa, stiau ce sa spuna si se uitau fix la unii si mai ales la coordonatorii de partid din grupuri). Asa ca dupa ce am vazut 2-4 (inserati in grupul nostru), am considerat ca este totul “normal”. Nu intru in detalii cu ce a urmat: partea acesta se regaseste si in filme si alte inregistrari. In grupul nostru – oamenii nu au avut discutii sau initiative neobisnuite. Ceva uimire (mai degraba tacuta) dupa ce grupul a plecat de la balcon. Si au fost ceva zgomote neobisnuite si cateva tipete (de femeie) in cateva locuri din piata. Apoi a plecat elicopterul (Delfinul) de pe acoperisul cladirii – cu niste manevre cam stangace si neobisnuite.

Eram atat de multi (si de regula, cu un anumit numar de organizatori intre noi), incat stiam ca trebuie sa asteptam sa primim instructiuni (la nivel de grupuri) cand si cum sa iesim din dispozitiv.

Am vazut cum cativa din cei din fata incepeau sa intre in cladire, altii sa arunce cu obiecte si cam prea repede, unii din cladire au inceput sa deschida si sa sparga geamuri dinnaunutru in afara si apoi sa inceapa sa arunce cu obiecte. Ba chiar s-a facut si un foc cu ceva tablouri. Iar statiile de sonorizare scoteau tot felul de zgomote ciudate.

Din spatele nostru si dinspre BCU, am auzit cateva strigate, ceva cu ‘sa fugim’ sau ‘salvati-va’. Am considerat ca era o prostie. Eram prea multi (si deja inghesuiti) si asa ceva era o iresponsabilitate caci ne-am fi calcat in picioare. Dar totusi o parte din cei din fata (dinspre balcoane) deveneau prea repede prea agresivi iar o parte din cei dintre noi incepeau sa se urneasca (inapoi – ocolind BCU) catre strada (C.A. Rosetti). Iar miscarea acesta incepea sa se accelereze si oamenii sa se impinga. Dupa numai 100m (circa 4-5 minute), am intrat in suvoiul ce se forma si am ajuns sa alerg fara voie cat de tare puteam de-a lungul strazii (C.A. Rosetti) din doua motive: pentru a nu fi impins >  impiedicat si calcat in picioare de cei din spate si pentru ca daca aveam initiativa si fugeam voluntar si activ, puteam sa imi aleg eu pe unde sa o iau si chiar sa mai ocolesc pe unii ce fugeau in fata, dar puteau sa cada sau sa ma impiedic in ei. De 2-3 ori, doream doar sa ma pot apropia de margini si sa ma prind si urc in maini pe garduri ori stucaturile cladirilor vechi. Mai multi oameni au fost calcati in picioare de multime. Si am alergat pana la Administratia Financiara Roseti, unde pe ceva strazi laturalnice am putut sa ma/ne oprim. Usor usor incercam sa ne refacem in ceva grupuri. Caci nu puteam pleca (nu eram ‘dezlegati’) pana nu ni se spunea explicit de catre organizatori unde si la ce ora trebuia sa ne reintalnim. Si in plus, aici era oricum punctul de referinta (intalnire) initial – deci toti ar fi trebuit sa vina aici intr-un anumit timp (maxim 30m). Majoritatea ne-am revazut. Si desi nu mai vedeam organizatori, majoritatea spuneau ca merg la fabrica. Parea cel mai prudent lucru (mai ales ca inca de dimineata asa fusesem instiintati). Si urma sa se faca noi verificari de prezenta …

Insa, abia ATUNCI m-am desmeticit si am constientizat ca CEVA se intampla si am reconsiderat (pentru prima data si serios) toate info si detaliile din ultimele ore. Mi-am dat seama ca de 2 zile nu mai vorbisem cu tata despre stirile de la Europa Libera si ca de fapt eu nu stiu (mai direct) ce a fost pe la Timisoara. Asa ca mi-am zis ca cel putin o parte din cei care au fugit din piata, vor incerca sa se reuneasca in piata Universitatii si de acolo sa reintre in piata CC (a “Revolutiei”). Voiam sa vad CE si CUM. Nu puteam intelege bine suita de de lucruri neobisnuite: agitatia oamenilor (inca de dimineata) / zvonurile (oare erau adevarate – cu Timisoara) / proasta organizare (parca intentionata) a intregii actiuni / ciudata dispunere a noastra in piata / cuvantarea neobisnuita / plecarea precipitata a elicopterului (fuga – dar chiar o fi fost Ceausescu?) / reactiile cert opuse a doua mari categorii de oameni (supusii-prudenti / curiosii-rebeli) / etc.

M-am hotarat sa merg pana in piata Universitatii, sa vad CE si CUM cu ochii mei.
Stiam ca NU asa ceva TREBUIE sa fac (prudent / “intelept” etc.) Si ca sefii – tata si altii nu ar fi deloc de acord cu mine. Dar mi-am ridicat gulerul si mi-am zis – ma duc sa vad CE si CUM. (Am luat-o prin spate pe str. Vasile Conta si apoi pe Traian Vuia – pana pe Magheru – catre piata Universitatii)

Odata ajuns in piata Universitatii, am vazut ca erau abia circa 120 de oameni, de ambele parti ale bulevardului. Incepeau sa se adune in grupuri. Unii se faceau ca tot trec bulevardul (dar de fapt se tot reintorceau). Era o ezitare. Initial mimau rolul de pieton “razganditor”. Dar aici era ceva natural. Erau tineri. Era clar ca nu e ceva organizat. Ca erau altii – ca mine. Am vazut un coleg de facultate (Vasile), apoi un altul – ne-am salutat (cu un nou fel de privire in ochi) dar nu ne-am vorbit. Mergeam si totusi ne era clar ca vom patrula si ne vom tot intoarce. Stiam ca va urma ceva si vor fi riscuri si am putea avea proboeme, dar ca totusi era clar ca ce se intampla aici, era doar un inceput.
Apoi, in circa 30 minute, grupurile crescute, au intrat in sfarait si pe mijlocul bulevardului. Mai treceau masini care divizau grupul format, insa grupul acesta tot crestea. Au aparut la balcoanele de la Intercontinental cativa straini (credeam atunci, eu/noi). Pareau sa filmeze de pe la etajul 6, pe partea dinspre str. Batistei. Si eu (oarecum) datorita acestui fapt – parca ne simteam vazuti dar protejati (ulterior avea sa rezulte ca erau filmari facute chiar de SRI).

Eu am cam ales sa tot stau in zona iesirii de metrou (de la Batistei).

Vad: majoritatea – tineri. Si ceva adulti, in grupuri. Pareau sa se formeze grupuri pe criterii de prietenie (nu de serviciu – ca anterior). Si grupurile fuzionau. Strigate sporadice de “Jos Ceausescu!”, “Jos Comunismul!”, incepeau sa se cumuleze si consolideze. Parea sa devina un fel de raspuns si motiv la agitatia fara nume si forma de pana atunci.

Da, ar fi fost bine sa fie si altfel si altceva – dar oare era ACUM si AICI locul si sansa unei astfel de schimbari? Stiam ca organizarea din tara si a lui Ceausescu era foarte bine pusa la punct. Nu putea fi posibil sa doar cateva sute de tineri sa aiba ceva sanse pentru orice schimbari reale. Era imposibil. Poate toti eram doar suprinsi de ineditul situatiei rezultate si mai dura doar 1-3 ore pana se intervenea in forta. Toti cei de aici ar fi urmat sa fie identificati, sanctionati, eliminati din facultati, dati afara de la servici (eventual mutati la munci foarte nealificate) si unii chiar arestati pe durate nedeterminate. Si evident – batuti (dar aici credeam ca eu m-as descurca mai bine – dupa antrenamentele de la diferite sporturi, rugby etc.)

Si totusi si ceilalti (trebuie) ca isi dadeau seama ca asa poate fi cel mai probabil – deznodamant. Dar oare de ce mai stau/stam/stau? Si uite ce multi am devenit .. Suntem prea multi pentru a nu necesita o interventie a militiei sau securitatii. Si trebuiesc cateva sute din partea lor … Si strigatele si privirile si dorinta multimii prinde din ce in ce mai multa forta, directie si claritate: Vroiam “Jos Comunismul!” si mai ales “Jos Ceausescu!”. Mai intai repetai in gand. Apoi in soapta. Apoi cu voce mica. Apoi ceva mai tare – continund sa te uiti cam ciudat – unul la altul. Apoi strigai cam neconvins ca asa ceva poate folosi la ceva. Apoi erai oarecum uimit cum te simteai ca faci ce fac si altii si ca acel ceva “comun” pare sa isi ia un fel de proprie existenta ca un ceva “separat” (dar totusi dependent si de contributia ta). Eu unul nu stiam daca “jos comunismul” este ceva cu adevarat posibil. Dar aveam in minte (de mai multi ani) foarte multe lucruri si schimbari pe care le-as fi dorit personal. Nevorbite cu nimeni – din mai multe motive (in special: inutitilate + riscuri + neincredere sistemic intretinuta prin informatori si bonusarea acestora). Insa stiam ca nu ajunge doar sa strigi, doar sa nu fii de acord. Trebuie sa stii CE VREI! (Nu doar ce nu mai vrei). Si (de fapt) cel putin eu nu stiam CE VREAU si mai ales CUM ar fi asa ceva posibil (in special pentru ca nu alocasem deloc timp pentru asa “constructii”). Eram surprins de asa multe lucruri noi – desfasurate si atat de rapid.

Eu avem in buzunar bilete la teatru in acea seara. Eu stateam de peste 90 minute in zona pietei Universitatii si ar fi trebuit sa plec pentru a ajunge la timp la fabrica, la prezenta. Ma gandeam ca era posibil sa ajung pe doua liste la fel de nefaste (cea de dimineata – din fabrica – cu absenti sau cei care refuzeasera sa mearga la miting sau chiar plecaresara acasa, respectiv a doua lista de dupa actiune, cu cei care nu s-au intors la fabrica si deci sigur au ramas la aceasta spontana manifestatie, despre care trebuie dat ulterior socoteala …Cu declaratii scrise si cu ceva martori, la minut … Deci nu mai era deloc o simpla curiozitate si posibil de scuzat ori glumit …).
Si daca cei ce incepusera sa filmeze de pe balcon de la Intercontinental, erau de la Telviziunea Romana? Insemna ca ulterior puteau sa ne adune foarte usor pe toti. Si apoi mai erau cei cativa care faceau poze prin multime. Si pe alocuri cativa adulti bine facuti (care mie imi era clar ca erau militari si securisti infiltrati – deja “la lucru”). Ma mai gandeam si ca “Ce bine ca eu am reusit sa ma schimb de sacou si costum …”

Dar grupul din piata Universitatii, crescuse prea repede si prea mult. Spontan. Incepeau sa se formeze primele lanturi de oameni care isi prindeau bratele si traversau dintr-o parte in alta ostentativ, incepeau primele franturi de cantece. Se creea un fel de constiinta (identitate) de grup …

Am mai recunoscut alti 7-8 colegi de fabrica, 3-4 colegi de facultate si chiar un coleg de liceu.

Vedeam grupuri de militieni (si in urmatoarele 2 ore aveau sa ajunga la peste 400), cum se strecurau si formau in partea exterioara a grupului format, un fel de lant… Dar si grupul din centru crestea din ce in ce mai repede si nu puteai sa ghicesti care vor fi mai multi … Poate la un moment dat, militienii se vor speria si vor pleca cand vor vedea cat de multi am devenit … Multimea formata spontan (si care crestea) – nu mai putea fi intimidata. Eu cel putin – simteam din minut in minut ca ceva bun si important tot creste si ca este bine ce fac / facem .. Continuam si eu sa tot merg cam intr-un fel de dreptunghi intre coltul Dalles – intrarea principala la Inter – peste bulevard la intrarea la Universitate (Speologie / viitorul balcon) – Dunarea – Ciclop – coltul Dalles.

Diversitatea activitatilor din centru, crestea. Apar noi strigate, ceva franturi de cantece, mai multe forme de stragere de maini, imbratisari, formari de grupuri. Parca oamenii aveau nevoie din ce in ce mai mult sa se simta, sa se atinga, sa se priveasca si DA … Oamenii incepeau sa se uite intens unii in ochii altora. Nu era doar un fel de infruntare (caci pana atunci regula era sa eviti privirea insistenta a necunoscutilor). Oamenii se priveau in ochi si zambeau. Mi-am dat seama ca si eu de fapt tot traversasem de peste 15-20 de ori zona, zambeam de mult si probabil ca de deja de mult priveam in ochi pe toti cei din jur …
Pai (gandeam) toti trebuie sa stim ca este deja prea tarziu (si va trebui sa dam socoteala pentru prezenta noastra aici …), dar ce ar fi daca s-ar si face ceva schimbari si sa fie si altcineva decat Ceausescu si falsitatea mediatica si cu mitinguri. Caci intelesesm ca o ducem greu pentru ca plateam ceva credite externe la care dobanzile erau prea mari .. Asa ca ar fi fost bine sa apara cineva / ceva care sa deblocheze ceea ce in special de 2-3-5 ani, se “stricase”… (Nu stiam atunci ca nivelurile 2 si 3 din conducerea de partid si servicii – blocasera si faceau intentionat rele sociale si economice doar pentru a eroda din simpatia populara pentru Ceausescu – provenita din momentul 1968, anti rusi … )

Pana in acest moment, nu cred ca am vazut (propriu-zis) revolutionari (asa cum in anii urmatori – am vazut ca se tot prezentau unii si altii). Pe moment doar ma gandeam ca cei de aici (spontani si sinceri) nu ar putea fi confundati cu cei din piata – de la mitingul organizat pentru Ceusescu. Pe de-o parte imi era teama ca (mereu) minoritatea celor care si gandesc – nu au energia sa tot repete ce au spun (de regula) o singura data concis si clar. Pe alta parte – aici si acum ar fi trebuit reluari scandate ca pe stadioane (dar cei din astfel de grupuri – par sa ajunga sa se repete si sa ramana intr-un perimetru de doar 3-6 “strigaturi”). Aici si acum era nevoie de altceva  – si eu nu puteam decat sa constat cate ceva din iuresul care se schimba din clipa in clipa …

Eu eram tot in zona coltului (Batistei / iesire metrou).

Apoi, de pe strada Campineanu au fortat multimea 2 taburi insotite de asa zisi militari (dar care de fapt aveau doar haine de ostasi insa varste de 38-50 de ani si probabil – ca la noi cei din fabrici si uzine – tot felul de infiltrati cu rol de a crea acea presiune “uite – poate asta care a fost trimis aici si se uita urat – o sa ma raporteze ca nu fac ce se cere prin sefii mei …”).
Apoi au urmat niste rafale de gloante in sus, dar in partea de jos a balcoanelor blocurilor de pe partea cu Dalles, astfel incat o parte din gloante au ricosat cu energie mica inapoi catre multimea de jos, plus ceva moloz desprins care iti cadea in cap. Asa ca unii au inceput sa se fereasca …
Au aparut ceva militari – scutieri …

Apoi, din multimea (pana atunci – spontana) au aparut (s-au format) niste nuclee foarte energice (3-5 persoane) care pareau sa aiba ca scop sa arunce cu diverse obiecte si sa provoace militarii si militienii. Acestia aveau o dinamica diferita fata de multimea anterioara … Usor usor a inceput un fel de dans inainte-inapoi intre cele doua tabere (ostasii de circa 40 de ani si cele cateva mici nuclee recent aparute, care aruncau cu bete si pietre in acestia .. )
Doar simteam ca aceasta etapa – nu prea mai mai reprezinta … Eu (poate naiv) vroiam si credeam ca e suficient pentru a fi evident ca trebuie sa urmeze un dialog ceva …
[Peste ani (cand au aparut si ceva inregistrati video) aveam sa vad si in filmari ca si altii parca au inceput sa ezite si unii chiar sa se retraga. Eu si poate acestia – am fi vrut sa formulam si sa spunem / cerem ceva. Pe cand acolo – parca lucrurile incepau sa se duca doar catre o gratuita incaierare si disparitia posibilitatii de a formula – cere – scanda ceva…]. Ulterior eu am concluzionat ca multimea formata spontan a fost infiltrata de falsi revolutionari (si viitor “eroi”) si ca de fapt urma un “dans” intre doua parti in care doar naivii urmau sa tot plateasca in fel si chip …

Apoi, parea ca tot bulevardul (pana la Piata Amzei si in jos pana la Cocorul) este plin de oameni veniti/ramasi sa vada ce este … Si ca vestea ajunsese in tot Bucurestiul – care se punea in miscare sa ajunga acum in centru – dar nu la cererea unor organizatori. Ci prin si pentru ei insisi …
Asa ca pe parte emotionala – a fi parte si a simti acel crescendo pe mai multe ore, este ceva imposibil (mie) sa reproduc cumva ..

Dar si militienii se tot adunau si (suprinzator) se tot duceau catre locuri foarte bine definite si pentru a “cuprinde” un perimetru mult mai mare decat cel (curent) necesar … [tot peste ani aveam sa imi dau seama ca organizatorii si ei chiar contau si asteptau sa intre mai multi naivi in “dispozitiv” si sa se lase si seara pentru ce era … pregatit: ceva carnagiu cu rol de “justificare” a … loviturii de stat]

Apoi, au aparut zvonurile (si ce repede si usor treceau …). Parea ca toti vorbeam cu toti, de parca ne cunosteam dintotdeauna …

Ca vin muncitorii de pe platforma X si de la fabrica Y dar si de la Z. Ca “armata e cu noi”. Ca a fost macel la Timisoara. Ca Ceausescu a fugit. Ca vin trupe de la Otopeni. Ca vin tancurile. Ca vine securitatea. Ca cei ce filmeaza din Intercontinental sunt ba de la televiziune, ba straini, ba de la securitate.

Dar si ca vin muncitorii de la IMGB / 23 August sa il apere pe Ceausescu …

Din ce in ce mai greu si mai rar – mai treceau ceva masini pe Magheru …
Apoi, am auzit un huruit de motoare puternice…

Mai tarziu – tipete ingrozite si apoi imbulzeala violenta… Pe mijlocul drumului, de la Unirea spre piata Romana au trecut taburi. In fata la Dalles au lovit cateva persoane. (Mai tarziu aveam sa vad in poze, ca printre victime era si o fata cu o haina alba la care ma uitasem si eu de mai multe ori. Si pentru ca era frumoasa, eram tineri. Nu stiam atunci ca o voi revedea in poze cu sange si astfel chiar aveam sa nu o mai uit niciodata … (caci a fost printre victimele acelui prim moment).

Apoi, se insera din ce in ce mai repede si unii (de acum – manifestanti) pareau sa plece, pe cand militienii (care tot nu faceau nimic), pareau doar sa se organizeze si sa astepte ceva.

Vedeam din ce in ce mai multe semne de vandalizare si grupuri din acelea de cate 2-3 persoane, care carau si diferite lucruri luate (unele – fara sens / legatura cu ce ma asteptam eu – in diferite directii. Eu (si cei ca mine) nu am fi distrus ceva pe undeva (peste ani am vazut in filmul Gandi – ceea ce ne reprezenta atunci).

Eram totusi atat de multi si (rezulta – si diferiti) in zona… Eu doream sa fie posibil si loc si pentru altceva. Un ceva fara monopolul (cultul) lui Ceausescu, cu mai multa mancare, caldura, apa, televiziune, ziare, etc si mai ales sa putem face la fabrica si la facultate – tot ceea ce puteam deja face si se facea in alte tari (chiar cu tehnologia pe care o aveam / caci era deja o mare subutilizare). Insa nu stiam CUM si cu CE ar putea fi inlocuit tot ce exista (ca organizare) – si mai ales, asa dintr-o data. Cert este ca nu eram de loc de acord cu vandalizarile. Si nici cu a merge “sa ii omoram acasa” pe unii, cum am auzit instigari in piata. Si nici cu provocarea gratuita a ostasilor si militienilor (care nu pareau deloc ostasi si militieni obisnuiti). Oarecum simteam si ceva artificial: am vazut si in spatele acelor ostasi niste comandanti deosebit de energici – foarte similari “energicilor” din multimea de manifestanti … Amintindu-mi privirile (de aproape) a celor de acolo, peste ani aveam sa inteleg si sa simt mai bine, ca oarecum “cineva” ne-a pus fata in fata si cumva a reusit si sa escaladeze ceva conflicte create artificial. Si da, chiar au fost de ambele parti – ceva organizatori / provocatori (care aveau un plan). Pe moment – marea majoritate care eram pe acolo, aveam (doar) priviri si atitudini de oameni care “nu ne vedeam” ca suntem doar niste viitoare victime (in)directe …

* La un moment dat, m-am gandit ca poate se asteapta doar intunericul pentru o actiune masiva importiva demonstrantilor … Si mi-am dat seama ca ori exact acesta este (de fapt) planul. Ori ca (daca ar veni si repede – si mai multi manifestanti – poate nu ar face si aici, ce auzisem intre timp ca ar fi fost la Timisoara, dar tot refuzam sa cred ca ar fi si adevarat …

Si in tot acest timp, majoritatea ne vanturam prin piata, mai formam ceva grupuri, mai stigam cate ceva si apoi ne mutam prin alte parti sa vedem ce si cum. Erau prea multe lucruri deodata si prea noi. Si prea multi oameni …

S-a pus foc la unele masini. Dar mie mi se parea ca parca ostasii au facut asta. Si totusi, intr-o parte (spre Dalles), se frateniza cu ei. Si de mult se tot striga “Armata e cu noi!”. Si apoi vesti ca Generalul Milea s-a sinucis. Sau ca a fost impuscat. Eu nu stiam ca ar fi fost comandantul armatei (oricum – Ceausescu stiam ca este seful cel mai mare – si de accea nu mi se parea nici relevanta o eventuala sinucidere / nu intelegeam ce ar putea sa insemne / doar o dovada suplimentara ca de fapt eu sunt cel care stiu mai putin decat altii despre ce se intampla de fapt …)

M-am hotarat sa merg acasa sa mananc ceva, sa imi iau aparatul foto si revin.
Am decis sa merg pe drumul cel mai scurt (si larg: Carol etc.) ci sa merg pe strazi mai laturalnice si astfel sa vad si unde – cate – ce masini si logistica au militienii etc. (caci nu degeaba facusem si eu si armata). Si am vazut dar tot nu m-a ajutat la ceva concluzii / decizii.

Acasa, am vorbit cu ai mei si pentru ca tata era sigur ca urmeaza sa se traga, mi-a interzis sa mai plec, intr-un mod categoric. Tata era (deja) pensionar. Dar stia ca exista ceva scenarii mari pregatite si ca daca (de exemplu) s-ar lansa un cod “Radu cel frumos” – ar putea incepe ceva gen gherila urbana. A fost pentru prima data cand mi-a cerut si apoi mi-a impus serios – ceva. Si pentru ca eu aveam mare incredere in tata, il respectam, nu incalcasem niciodata nici ce imi recomandase el, decis sa aman plecarea cel putin cateva ore (ma gandeam eu ca dupa 22:00 – lucrurile se vor si clarifica). Si deci hai sa vedem si la televizor ce se mai intampla.

Dar in foarte putin timp, am inceput tragerile in oras. Si fereastra noastra (etaj 5 si o superva vedere spre centru) – vedeam deci zeci de trasoare trasee si ceva valvatai (clar de la ceva incendii prin centru). Si mai ales – se auzea clar de pe balcon (deci de la circa 2,5 km) ce era in centru. La inceput focuri sporadice, apoi rafale si din ce in ce mai organizate. Deci grupuri de militari care se deplasau dupa grupuri de oameni. Posibile executii. Insa eu stiam si starea de spirit atinsa in centru. Si imi era clar ca vor fi foarte multi care nici asa nu vor pleca. Si ca si intre militari – militieni, unii nu vor trage. Si ca se depasise un prag si ceva – era deja – ireversibil …

Nu am mai plecat de acasa in acea seara. Nici nu am dormit-o. Tata spunea ca unii militari sigur vor trage si executa integral ordinele primite si ca sigur multi vor muri si din intamplare. Stiam ca pot avea incredere in tata si imi era clar ca era mai mult decat fireasca si simpla lui intentie de a ma tine acasa. Apoi, eu deja protestasem, eram deja implicat (si deci – oricum – aveam sa dau cu subsemnatul pe undeva, daca nu cadea Ceausescu). Urma sa continui in timpul zilei – in felul meu …

22.12.1989: Vineri
A doua zi de dimineata, pe de-o parte as fi dorit sa merg la servici (dar acolo erau probabil doua liste pe care figuram nasol si era prematur sa merg. Si daca ajungeam – Ce sa spun?). Asa ca m-am hotarat sa nu mai merg, cel putin pana se mai lamuresc lucrurile. Caci daca era sa fiu tras la raspundere, oricum ar fi aparut in cateva saptamani si pozele si filmele din piata Univesitatii (in care figuram) si tot nasol era.

Asa ca am plecat cu doua aparate foto rusesti (un FED si un Smena vechi) spre centru, pe jos.
Cu intentia de a face si poze acelor momente deosebite.
Nu imi mai aduc aminte ce si cum am vorbit cu tata … Posibil ai mei sa fi crezut ca merg la serviciu …

Patrulari voluntare si repetate pe Magheru (intre Romana si Sf. Gheorghe)
De la Mosilor, am mers incet de-a lungul bulevardului Carol – pana la piata Universitatii.
Oamenii mergeau cu teama prin oras. Aproape ca se pitulau de la un bloc la altul.
Se zicea ca se trage de la ultimele etaje, din mansarde si de pe blocuri.

In Piata Universitatii, erau cateva locuri cu lumanari aprinse, ingramadite. Era mult sange pe jos. Cateva masini incendiate. Tuburi de cartuse si diferite resturi (haine, pantofi, etc).

Erau relativ putini oameni – fata de ieri dupa amiaza, insa nu mai erau nici ostasi si nici militieni. Doar grupuri de cate 6-8-14 tineri/oameni, care pareau a se cunoaste si mergeau in sus si in jos de-a lungul bulevardului. Din cand in cand se mai auzeau focuri. Si mai treceau ambulante si masini cu faruri aprinse si oameni care tipau fel de fel din ele.

Deci, era adevarat ca de sus se tragea in trecatori …

Daca la inceput mi-am cautat un loc sa vad mai bine si sa risc mai putin, apoi m-am uitat la ceilalti si imi era clar ca erau constienti ca pot fi impuscati. De fapt toti/oricare. Mai multi pareau ca au ramas de ieri (pareau obositi, cu fete foarte ravasite si o privire foarte tulburata).
Initial m-am simtit rusinat. M-am gandit cat de mult vreau sa fie mai bine/altfel si eu – ce fac concret pentru asta. M-am hotarat ca trebuie sa merg si eu pe bulevarde, ca toti ceilalti. Intr-un fel de “patrulare” ostentativa – asa cum si ieri am inceput si facut in Piata Universitatii. Poate vor mai iesi si alti oameni (ca ieri) si apoi poate se va ajunge la a se cere/spune concret ce doresc cei din strada. Si ceea ce simteam ca de fapt cam vrea toata lumea …
Nu reuseam sa imi dau seama ce carnagiu a fost noaptea (peste ani aveam sa aflu ca peste 1000 de persoane au si fost retinute). Eu mai degraba si atunci credeam ca mai mult s-a tras pentru intimidare, ca cele mai multe vorbe sunt (iar) exagerari si ca sangele provine de la ceva prosti care au tras aiurea dar si de la ceva securisti infiltrati printre ostasi – care (cel mult) au tras ei de cateva ori pentru a incerca sa “inspire” ostasii si a face provocari. Credeam ca (mai ales la lumina) si dupa atat timp, nu va mai fi posibila violenta (gratuita) si mai ales trageri pe baza de ordine date din fosta conducere (a lui Ceausescu).

Fotografieri cu aventuri …
La un moment dat m-am hotarat sa si incep sa fac cateva poze.
Dar imi era ciuda ca in poze nu ar fi putut surprinse starea emotionala, nici atmosfera si mai ales precipitarea si indarjirea de a merge apasat si ostentativ prin zonele in care fusesera impuscati deja oameni si in zonele unde se mai auzeau (cam la 15-20 de minute) focuri trase in jos, spre cei de strazi … Totusi – eram putini cei care circulam (mai ales in astfel de conditii).

Stralucirea din ochii celor care (si ei) circulau – tot ostentativ si la fel – era motivanta si incurajatoare. Dupa primele sute de metri (si vanzand si altii – cred ca eram simultan cam 70-100 in total pe Magheru) – emotiile s-au schimbat. Era prea clar ca era prea usor sa fim impuscati. Si cam la 30-90 minute, cate un nou impuscat. Nu mai era un fel de frica personala. Se transformase in ceva gen “Si ce daca?” Aici si acum e ceva mai important – care, cumva – transcende. E cu folos si e mare nevoie de asa ceva. Ceva bun si important va veni (mai sigur) in special daca si asa ceva sa mai intampla … Chiar daca as fi chiar eu … Si odata constientizat si asa ceva, te timteai usurat si sprinten si reincepeai sa devii reconectat la realitate – dar cu plus de simturi si adrenalina. Imi aminteam si de mantra din Dune (re frica – pe care este mai bine sa o lasi sa vina > sa te cuprinda > si asa sa o lasi sa treaca si apoi sa iti vezi de treaba) …

Deci incercam sa pozez. Dar ce? Sange? Cateva lumanari aprinse? Ar fi prea putin …
In circa 4 ore, abia am vazut eu (direct) 3-4 miscari mai suspecte la ferestrele de la mansarde si o data pe un acoperis (inspre Romana – pe dreapta cand esti cu fata catre piata). Dar miscari – prea rapide … Deci a sta sa surprinzi asa ceva era inutil si mai ales inutil de ostentativ si foarte riscant. Mai ales ca era ceva straniu cu cei impuscati : pareau sa fie erau impuscati excelent (in cap sau inima si deci acestia mureau fara chinuri iar altii doar intr-o mana sau picior. Astfel, fie nu sufereau deloc, fie se aoloeau si urma sa faca un circ intreg, cu povesti multe si transmitere de multe emotii (dar scapau cu viata). Cel putin mie imi era clar ca cei ce trageau erau atat profesionisti cat si stiau foarte bine locurile de pe (din) blocuri. Acum imi dadeam seama ca cei care trageau – trebuie sa fi stiut si cum se asigura paza lui Ceausescu (la mitinguri – deplasari si aveau detalii si acces la reteaua de mansarde – usi si treceri si probabil si rezerve de munitie si hrana).

Si totusi, a traversa bulevardul in sus si in jos, impreuna cu altii, in cunostiinta de cauza de riscurile existente si fara sanse de surprinde pe asa zisii teroristi – iti putea face si bine. Da, simteai ca ai ceva de spus, ca te rupi de ceva, ca alegi, ca iti asumi si un risc dar mai ales o responsabilitate. Ca in viitor vei face o serie de lucruri si nu vei mai face o alta serie. Mai simteai si ca nu esti singur. Ca sunt si altii care simt, gandesc, vad, vor – ceva similar. Probabil ca altii mai simt ceva similar de Paste (la inviere), intre ani (cand isi propun/doresc cate ceva). Pentru mine (si speram – pentru majoritatea din cei ce se expuneau gratuit ca tinte/victime celor ce trageau de pe blocuri) – insemna mult, tot acest proces. Atunci si acolo, voluntar am decis sa particip la o astfel de loterie (peste ani aveam sa inteleg ca exista un echivalent : “ruleta ruseasca“).

Cand m-am hotarat sa stau cu aparatul foto la vedere si sa fac totusi cateva poze, am avut 3 intamplari intense – pana am renuntat.

Astfel, prima data eram vizavi de piata Sfantul Gheorghe si voiam sa pozez spre aceasta. Nu mai stiu ce vazusem eu pe acolo … Si cum ma chinuiam eu sa fac o cat mai buna incadrare, vad ca un grup de tineri (circa 5 baieti de 18-22 ani) vin rapid catre mine, ma imbrancesc si isi zic ca eu trebuie sa fiu din cei care pozeaza fie pentru anchete/arestari ulterioare (deci ca as fi de la securitate sau militie), fie pentru instructajul/amplasarea teroristilor.

Intr-un prim moment nu m-am speriat de 5 (iata rezultatele antrenamentelor de la rubgy si calmul pe care ti-l da o buna autocunostere, inclusiv cam cat ar putea sa doara o suita de lovituri – daca nu reusesti sa te feresti). Am vorbit si am gasit repede repere comune – credibile (nu eram rus / am gasit detalii comune exacte din Pipera – Politehnica si Vatra Luminoasa si am avut si ceva acte cu mine). Insa, abia atunci am constientizat (ca de fapt si daca m-as fi gandit putin mai mult) si eu as fi crezut ceva similat despre un altul … ca mine… Si ca asa ceva (in sine) este cu adevarat periculor (mai ales pentru cei care trageau – daca i-as fi surprins in poze / sau daca erau securisti si astfel de poze ar fi ajuns in ziare straine si deci ma considerau ceva jurnalist). Tatal meu mi-ar fi atras atentia imediat daca ar fi stiut ce intentionez … Am decis sa fac poze doar daca vad ceva cu totul deosebit si ma asigur si feresc cat pot de bine …

A doua incercare a fost cand am revenit (cam a 3-a oara) langa Sutu. Era ceva interesant – langa Coltea. Tot asa, au venit catre mine 2 tipi. Avantajul meu a fost ca eu am stiut repede ce sa spun (din experienta anterioara) pe cand ei atunci le venise suspiciunea/ideea si nu stiau ce sa intrebe/faca si erau doar doi si eu prea prompt, energic si sigur pe mine. Cred ca i-am si invitat (impreuna) sa mergem spre ce pozam eu si li s-a parut si lor cam ciudat ce era acolo si eu convingator in invitatie. Asa ca au declinat propunerea si ne-am despartit … Ei aveau dreptate si procedasera bine. Dar si eu doream sa fac ceva poze (daca tot eram putini pe strada) si ma gandeam ca or folosi la ceva (mai putin daca revine Ceausescu si de poze vor avea nevoie doar anchetatorii…)

A treia incercare a fost pe langa Campineanu (incercam sa pozez urmele de gloante de la balcoanele / fatada distrusa in ziua anterioara. Eram mahnit ca zoom-ul si lipsa de focalizare nu imi permitea sa obtin ceva relevant. Si din concentrare nu mi-am dat seama ca alti 3 vin direct la mine …
M-am cam speriat si eu si le-am spus concret ce fac si de ce. Cumva a alunecat discutia la cele intamplate ieri si “ne-am verificat” prin amintiri concrete de momente si locuri si emotii si comentarii impartasite. Eu am luat decizia sa nu mai incerc sa fac poze si cu /pentru al-3-lea rolfilm. Aveam (deja) circa 20-30 de poze facute in cele doua aparate. Incercaerea de a face poze m-a ajutat si ca mi-a mai distras atentia de la trageri si tipete si aoleli …

Am plecat spre casa. In nerabdarea mea de a vedea ce poze am facut, am facut o greseala imensa: am dus si dat filmele la developat langa biserica de la Mihai Bravu (la circa 70 m de Circa 8 de Militie). Prin 27-28 cei de acolo aveau sa imi spuna ca nu filmul nu a fost expus (“nu se vedea nimic”) si ca nici nu au pastrat filmul developat. Anterior mai developasem la ei (desi si acasa aveam propriul developator – dar cu substante cam expirtate). Si exista increderea chiar ca cei de la laborator sa decida ei daca iti si fac sau nu si ceva prime poze – odata cu developarea (doar sa fi ales marimea). Pe moment nu am avut nicio suspiciune. Peste cateva luni – urma sa imi vina gandul ca Militia si altii, sigur (de fapt) dadusera instructiuni ca toate eventualele filme si poze legate de evenimentele din centru – sa fi adunate sub diferite pretexte … Si nu cred ca (de fapt) au fost distruse. Si acum cred ca sunt (de fapt) pe undeva si credeam ca le voi regasi si recunoaste (cumva si poze). Inca nu – pana acum .. (dar cred ca am vazut putine). Cred ca am circa 10 cu si despre “urmele” carnagiului si alte 10-15 cu si despre amosfera din oras / centru / strazi / ambulante …

La televizor incepea avalansa de “noutati”, “comunicate”  – de fapt adevarata manipulare …

La serviciu (ICE Felix SA):
– Cand am ajuns, nu se mai putea problema “sanctionarii” celor care nu au respectat “instructiunile” si nu au mai fost pe cele doua liste. Acum cei cu acele liste, erau cumva putin … absenti.
– La serviciu (ICE Felix SA) > un elicopter trage o rafala de gloante si sparge usa principala de la intrarea de protocol – din interiorul fabricii … Se pare ca in intreaga platforma Pipera se vazuse acel elicopter. Ba chiar ca mai fusese unul mai inainte. Si ar mai fi tras si prin alta parte.
– Acum se spunea ca ar exista teroristi care vor sa vina si sa il salveze pe Ceausescu si ca securitatea il protejeaza pe Ceausescu si ca se trage si in populatie si ca ar exista riscul sa se distruga si fabrici si uzine si diferite obiective strategice. Asa ca daca tot suntem la serviciu si daca tot exista planuri – dotare – organizare si arme, hai sa ne si protejam fabrica de atacurile teroriste. Caci uite – cel putin 20 au si vazut concret cu a tras in fabrica si ne-a si spart geamurile.
Asa ca totul era credibil si coerent.
– S-a trecut la facut de liste… Cumva, s-au deschis ceva usi de la magazii din subsolul fabricii (de a caror prezenta – existenta nu fusesem niciodata prea atent). Si de acolo s-au scos multe lazi cu arme. Pe baza de liste (si dintr-o organizaere de la BDS = Biroul Documente Secrete) am fost grupati si organizati. Cred ca circa 30-40 de persoane eram per fiecare schimb in cateva pozitii fixe din planurile (secrete) de aparare a fabricii. Cumva – nu toti oamenii mai veneau la serviciu (ex: sigur nu – femeile). Nu stiu de ce si cum am fost (de fapt) ales … Eu am crezut ca datorita urmatorului mix de factori: 1) aveam stagiul militar facut si cred ca figuram atunci cu ceva gen sergent in rezerva 2) eram in colectivul TESA – Cercetare, unde erau cam cei mai competenti si de incredere oameni 3) aveam o constitutie mai sportiva 4) eram tanar – voluntar – necasatorit si deci mai bun pentru ceva alocari de noapte, fata de alti colegi familisti, mai in varsta 5) aveam si ceva competente pentru prim ajutor medical 6) aveam un istoric ca fiind de incredere, ca pot lua initiative proprii, nu ma pierd / sperii si pot sa am grija si de altii etc. * Dar poate eram doar un inocent voluntar si naiv, bucuros ca imi asum gratuit riscuri in momente tulburi si sa stau in frig noaptea – cand altii (cu pile) pot (iar + doar) sa se fofileze …

23.12.1989 : Sâmbăta (noaptea)
– Initial am fost repartizat impreuna cu colegul meu Dan Siemen sa stam schimbul 3 pe acoperisul fabricii de calculatoare (in zona centrala / deasupra biroului Resurse Umane) si am fost dotati cu o mitraliera pe afet. Cu asa ceva eu am tras doar de cateva ori – in armata. Erau puternice si foarte eficace. Cumva eram mandri (de increderea acordata / de repartizarea la o arma mai deosebita / de repartizarea in unul din locurile foarte importante / de faptul ca am fi avut sansa sa facem ceva util – in caz de nevoie. [abia peste ani mi-am dat seama ca daca ar fi aparut ceva provocari credibile – poate am fi tras si noi, caci chiar credeam atunci in povestea cu teroristii. Tot prea tarziu mi-am dat seama ca de fapt nu aveam nici un fel de instructaj si sistem de comunicare relevant. Ca la turele de planton din armata, aveam doar o parola inutila (caci ne cunoasteam si ne putea vedea intre noi – cei din fabrica) si cicluri de cate 3 ore per schimb (cu cate 2-3 reprize per noapte). Din aceasta prima “misiune” (de noapte) imi amintesc de violenta de cateva ore de trageri dinspre Otopeni. Atunci am presupus ca la Baneasa se incearca intrarea/iesirea teroristilor …  Peste ani aveam sa inteleg ca de fapt a fost masacrul tinerilor ostasi de la Otopeni …
Nota: In acea noapte (si in general – in toata perioada) nu stiu sa se fi tras vreun foc de arma de cineva de la ICE Felix SA sau sa se mai fi tras spre incita / personalul nostru. De fapt nu imi amintesc nici daca am si primit (cu adevarat) si munitie  … (caci in comunism se intampla deseori sa .. tot aid oar pusca si cumva chiar sa te si obisnuiesti cu gandul ca totul este suficient, ok, doar de forma …)

24.12.1989 : Duminica – noaptea
In alta noapte (tot la serviciu), am fost repartizat impreuna cu alti circa 10-12 sa mergem cu ceva mitraliere AK-47  catre RomControl (sau RomData) de pe Str. Fabrica de Glucoza. Fara munitie (ceea ce ne-a suprins). Caci una era sa stai in curtea fabricii (unde ai o retea de culoare subterane si sa te aperi de ceva care vine din exterior (si ai si timp si sprijin). Si alta era sa pleci un noapte si in ceata (tin minte ca era foarte multa!) si sa mergi cu ame – fara munitie.
Aparuse un zvon ca ar putea sa se incerce o intrare in Pipera (ca ar fi fost ceva zvonuri sau chiar timide incercari) si ca ar fi buna o verificare sau amplasament – pe acolo. In aceasta formatie – altii conduceau si eu erau doar unul “de umplutura”.
Deci perioada era tot a celei cu psihoza teroristilor care ataca peste tot.
Si iata ca cu greu si cu mare teama am ajuns noi cumva orbecaind prin ceata la poarta acelei fabrici. Si doar pe drum am inceput sa ne intrebam intre noi si pe cel care era la comanda – daca cei de la destinatie stiu de venirea noastra si cum ne vom recunoaste reciproc. Si ca nu era nimic clar.
Asa ca am devenit un grup galagios datorita unor astfel de dispute si comentarii. Si cumva cei de acolo ne-au recunoscut dar incercand si ei sa respecte propriile lor “regulamente” – nu ne primeau in locatia lor si stateam cam ca prostii pe strada in dreptul intrarii.
Si dupa aproape o ora, la un moment dat – in spatele nostru pe strada si cam la doi metri inaltime se aprind brusc doua proiectoare – direct pe grupul nostru. Grup care cred ca aratam cam cei din Benny Hills (din mai multe motive: dispersie de varste / burti – par si coafuri si haine nepotrivite, doar partial luate peste si combinate cu hainele personale si mai ales cu detinerea armelor in pozitii foarte commode spre caricaturale ..
Pe noi, acele lumini ne-au amutit brusc. In ceata aceea totala si in lipsa de zgomote prealabile – singura idee care (si) mie mi-a venit in minte a fost ceva nava E.T. Dar eram deja “in galeata” .. Ce sa mai facem? Mai ales ca nu aveam nici munitie?
Am inceput sa ne maraim si ratoim unii la altii din categoriile “Si ti-am spus eu …”, “Ai vazut …”, “Nu credeam …”, “Acum ne facem …”, “Nu trageti ..” – in mai multe limbi ..
Pare gluma acum si astfel povestite, dar atunci si acolo ne-am speriat.
Si iata marele noroc al situatiei: Dupa circa 2 minute de stupoare, auzim o voce care venea cam de sus, ceva de genul … “Ma tu ala si ceva descriere … pe nevasta-ta nu o cheama asa?”.
La care cel in cauza zice ca da … Apoi usor se infiripa un dialog … Care esti? De unde sunteti etc.
Si (de fapt) “Ce e acolo?” Ca din cauza proiectoarelor noi nu vedeam nimic.
Si de fapt ce era? Era un TAB. Iesit din curtea fabricii vecine (IFMA). Trimisa (si ei aveam munitie pregatita) in acelasi loc, pe motiv ca acolo sigur sunt teroristi.
Pe moment si eu am crezut ca a fost tot proasta comunicare.
Insa peste ani am interpretat altfel situatia: Noi am fost dezinformati si trimisi (aiurea) si fara munitie (ceea ce este total aiurea). Dar apoi se trimite in acelasi loc – altii cu munitie din partea unei coordonari care putea accesa deci ambele fabrici (si deci inseamna ca de fapt pe toate din Pipera). Si cum aici cei din locatie spuneau ca nu e nimic neobisnuit – decat aparitia noastra, iata ca acum cred ca TAB-ul trebuia cumva sa traga in grupul nostru.
Asa ca bine ca am fost romani de-ai nostri (cu curiozitati proprii, cautari de oportunitati suplimentare, indisciplina si asumari de riscuri inutile si suplimentare, completate cu abordari de genul – “da nu ai sa dai sit u o bere?”). Ca daca erau mai nemti, poate intai trageau si apoi erau curiosi … Iar faza cu “nevata ta” .. cred ca ne-a salvat atunci.

22+23+24+25.12.1989 : Vineri-Luni in cursul zilei

In timpul zilelor am fost in centru in mai multe locuri. Probabil ca am avut circa 8-10 iesiri de cate 3-5 ore.
Nu am avut niciodata arma (in afara de cea primita/predata la ICE Felix SA) – si chiar si aceea, fara munitie. Mereu am crezut ca este o mare prostie si greseala a se da populatiei arme si munitie.
Am vazut civili (si unii care cred ca nu au facut nici stagiul militar) cu arme pe strazi. Unii, dupa cum mergeau – tineau arma – trageau, iti dadeai seama ca ei insisi sunt de fapt adevarate pericole pentru populatie / civili. Cate unul ca acesta – putea usor sa initieze confuzii sis a creeze reale probleme.
Cred ca si de la ICE Felix S.A. daca era unul mai vocal – ar fi putut de fapt sa ia o arma si  sa plece aiurea cu ea prin oras.
Au fost 2-3 locuri unde se tragea de ambele parti. Unul si cu ceva militari.
Le-am evitat caci existau mereu si civili cu exces de zel in rol de informatori (“am vazut eu”, “stiu eu” etc.).
La un moment dat s-a solicitat depunerea armelor si munitiei. Cred ca nici asa ceva nu s-a facut riguros. Si (dupa ani) cred ca tot intentionat / premeditat s-a facut.

Concret am ajutat la Filtre. La guri de metrou: La Televiziune (2 reprize de cateva 30-45 minute / fata de ciclul de o ora). La Gara de Nord (1 repriza de circa 2 ore). Si aici am gasit la niste tigani ceva haine de militieni in bagaje. Atunci s-a facut mare zarva si agitatie. Peste ani aveam sa imi explic ca cei care au facut diversiunile, probabil le-au aruncat pe undeva si acei tigani doar le-au luat cu gandul ca or fi bune la ceva. La Unirea (iesirea spre Manuc circa 30 min) – unde nu am mai stat caci devenisera excesive si prea exagerate aceste filtre (sugerate de fapt de la Televiziune si campania de manipulare). Nu cred ca asa au prins pe cineva. Iar parte din tragatori prinsi de cateva ori de cetateni (dar prin 22-23), cumva au fost preluati de echipaje militare si apoi “pierduti”..
Am mai participat si la ceva filtre rutiere. Insa din aceleasi motive (si simtind ca nu se creeaza valoare / utilitate) si multi doar se auto-incanta exagerand, m-au determinat sa renunt la asa ceva.

25.12.1989 : Luni / Ziua Craciunului – Judecata si executia (sumara) lui Ceausescu si a sotiei

Intai au fost doar zvonuri. Apoi ceva stiri. Apoi ceva promisiuni de transmisii – imagini filmate.

Populatia era deja ațâțaă. Mai vroia (cumva) sange, ceva vinovati si sa fie “eroi” (sa fi facut / participat “eroic” la “revolutie”).
Era orasul plin de masini cu steaguri si cu barbate care tipau ca la fotbal. Devenise o isterie generala si un fel de haos, reprezentat (de regula) prin manifestari ale celor mai dubiosi oameni (pe care vreodata ai dori sa se ocupe cumva de binele tau).
Atunci (in contextul mediatic existent) si eu credeam ca e prioritar sa fie gasit / prins Ceausescu si cumva (televizat) sa ceara – confirme stoparea celor care ar mai trage pentru el (salvarea lui / etc.).
Iar despre judecare – credeam si doream sa fie ceva de luni de zile si despre zeci de subiecte.
Din experienta proprie stiam deja ca unele zvonuri erau exagerari si neadevaruri. Nu stiam (atunci) nici despre o serie de fapte si decizii luate de ei/ei. Cert este ca eu mi-as fi dorit o clarificare pe indelete, amanuntita, verificabila. Si in fond o tranzitie catre mai bine pe parcursul careia sa ne putem lua atatea libertati – cate putem si gestiona sustenabil. Dar inaite de a gandi eu prea multe, am auzit ca nu s-ar opri teroristii decat daca si dupa ce Ceausescu ar fi impuscat. Si in cateva ore – cumva – s-a spus ca asa s-a si intamplat. Si ca urmeaza sa fie vizionata o caseta. Care a intarziat mult (cred ca dupa multe ore au fost doar ceva secvente).
Cert este ca apoi, ca prin minune, nu s-a mai tras dar nici teroristi nu au mai fost gasiti. Si chiar cei prinsi anterior – cumva s-a spus ca au fost niste erori. Si asa a inceput o musamalizare.

Fata de 60.000 de morti (anuntati repetat la televizor) a rezultat ca au fost circa 1000. Si mai multi – dupa 22.

Asa ca de atunci (gradual) mai degraba m-am simtit manipulat in toata partea incepand cu 22.12.1989. Ma bucur ca nu am participat concret la ceva cu consecinte si de care sa imi para rau. Ma bucur ca nu am intrat in nicio locatie/sediu. Ca nu am luat – utilizat arme (prin oras).

Reconsideratii – dupa 30 de ani …

Acum imi pare (si mai) rau pentru oamenii din aceasta tara.
Pentru multiplele pierderi ale Romaniei si jaful generalizat din ultimii 30 de ani.
Prea putini ar fi putut face fata manipularii derulate.
Degeba am tot strigat si solicitat adoptarea Proclamatiei de la Timisoara (si in special punctul 8). Cei multi nu au inteles si in cateva saptamani au inceput sa fie atrasi de avantajele comertului cu blugi, vanzari de spirale in Turcia si multe prostioare colorate din import. Oglinzile si margele – i-au orbit si amagit.
Eu recunosc ca am fost pacalit pana prin 10.01.1990 – cand am vazut cum se organizeaza FSN-ul in ICE Felix SA si cum se reface un fel de PCR cu cei nivelurile 2-3 si cum incepe deturnarea si oamenii nu isi dau seama … Si minoritatea care a inteles, incepe sa se resemneze sis a se gandeasca la a pleca din tara (mai ales dupa 20.04 = Alegerile orbilor si Mineriade).

Consider ca este insuportabil pentru familiile celor cu morti – ca timp de 30 de ani sa nu se gaseasca vinovatii. Nu poti avea liniste personala. Cred ca devii un fel de mort – viu.
Inca (mie) imi este greu ca (iata) unui prieten din liceu (Petre Poptean) impuscat la Dalles in 21.12 – nu i s-a facut dreptate si ca nici macar eu chiar nu pot face nimic pentru asa ceva. Caci institutiile cele mai reprezentive ale statului – au incetat sa mai functioneze (de fapt) de atunci (si din cauza acceptarii ascunderii crimelor intentionate facute de unii atunci si care sunt in libertate si azi). Numai eu (si multi altii) – ne-am dat seama mult mai tarziu (si gradual) de diferente si mai ales de consecintele pornirii la un drum cu conducatori – parte activa si interesata de ratacire a acestui popor.

Imi este din ce in ce mai greu sa regasesc oameni si afaceri de succes in Romania, care sa nu aiba radacini directe (sau indirecte – dar tot vinovate) in “oportunitatile” si pretul (cu sange) al celor morti si nenorociti degeaba – cu incepere din acel decembrie 1989.  Simt ca “lumea mea” – a trebuit sa plece aiurea .. (si eu doar mai ratacesc pe aici – o vreme).

Asa ca un anumit nivel de tristete si scepticism este noua normalitate (offset) pe care nu pot sa nu il port cu mine – in acest mediu / context din Romania.

Nu cred ca poate exista reconciliere, tihana si sanse de reala refacere (..) cat timp criminali si hoti sunt in libertate si cu averile neconfiscate. Ce relatii sociale pot exista intre acestia si cei care au valori si continua sa faca sacrificii pentru norme sociale si un bine – comun? Unde este statul de drept si o (acea – acceptabila)  democratie? Cum sa coexiste asa ceva? Cel mult o alta perioada de timp – se va continua o prabusire (cu o limita sub forma de dezintegrare).

* Cel putin mie imi raman foarte multe intrebari grele si (doar) retorice. Beneficiile ultimilor 30 de ani, nu pot fi doar mancare pentru stomac si un plus de ceva acareturi materiale  ..

1989 .. și (aici) despre Petrică Poptean …

.. aveam sa aflu doar peste cativa ani ca printre mortii din 1989 s-ar afla si colegul meu de banca si mai ales de rugby – Petrică (Poptean Petre). Si ca (de fapt) in acea zi –  ne-am aflat si in aceeasi zona … [link]

În poză, Petre Poptean el este cel din dreapta.
Poza este facuta in curtea liceului 11 CFR (pe atunci) – acum: Colegiul Tehnic “Dinicu Golescu” (în Giulești – la piciorul fostului pod Grant / vis-a-vis de Stadionul Giulești / lângă IFMA)

Poptean Petre în clasa a-X-a (în dreapta) la liceul 11 CFR, împreună cu colegii de clasă.
Detaliu: tineri - în pauza dintre ore - înainte de un laborator de electrotehnică. Într-o zi mai frumoasă de noiembrie sau martie. În curtea liceului - mai prin spate.
Mormântul lui Petrică - în Cimitirul Eroilor ... Un tânăr care (cred eu) ar fi fost împăcat cu soarta sa - dacă moartea sa ar fi folosit cu adevărat (și nu doar ca parte a unui decor într-o înscenare mai largă a unor criminali - aflați în libertate)

Azi 21.12.2019 (“aniversarea” a 30 de ani de la “Revolutie”) –  îl caut explicit (și) în Cimitirul Eroilor. Și îl (re)găsesc. Cu multe flori și lumânări aprinse .. (și) azi.
În poza de pe cruce regăsesc un Petrică – asa cum îl știam: Gata să zâmbească, optimist, energic, voluntar, gata să încurajeze pe cei din jur si mai ales sa ia initiativa si sa faca ceva concret. Un om de actiune.
Acum el este aici. De atata timp. Iar eu abia acum am ajuns la el … (aici).

* De multi ani, imi este mereu foarte greu in perioada 17-27 decembrie. 
De regula faceam o plimbare – circuit (mereu singur) intre Romana si Unirea si apoi de prin Dacia – Rosetti si pana la Cismigiu. Pe 3-4 trasee. Pe care am fost si in decembrie 1998. Dar azi, Petre Roman si Voican Voiculescu au ponegrit zonele de peregrinari si nu mai am energie sa ma mai pot tulbura din nou (si mult …). Asa ca nu am mai mers la “Creierul tras in teapa” unde erau si numele tuturor celor cazuri la “Revolutie” si intre care in fiecare an recautam circa 6 de care am diferite amintiri …
Acasa, intr-o cutie am un set de imagini decupate, ceva ziare, un album foto si alte maruntisuri legate de acea perioada. Si haina (fâșul) de atunci.  Nu mai mai uit la ele de multi ani – caci uneori as vrea sa pot sa uit, insa prea multe amintiri cu sange, nu ma lasa.
De fapt (acum imi dau seama) din 1989, nu am reusit sa trec niciodata prin centru – fara sa imi amintesc locurile cu sange, cu impuscaturi, cu focuri, armata si militieni cu zarva de atunci cu toata nebunia … Si nu cred ca voi reusi sa trec prin zona, fara sa am momentele mele de tacere si tristete profunda … Nu vor putea intelege asa ceva (..) nici cei care cred ca pot face un colaj imaginar din amintiri de la accidente rutiere cu mult sange + nedreptati personale majore in instanta + situatii relevante de bullying + pierderea cuiva apropiat …

Despre Petrică și Liceul 11 CFR al perioadei 1979-1981. Frânturi de amintiri – amestecate:
1) Liceul era cu cladiri vechi (mai putin cantina si caminul). Paza era stricta (cei internati nu puteau intra/iesi). Scoala scotea adevarati muncitori – meseriasi pentru Atelierele Grivita. Si mentinea o buna echipa de rugby;
2a) principalul renume (in Bucuresti) era asociat echipelor de rugby (CSS Locomotiva ) si rezultatelor acestora (1970-1980);
2b) principalul renume in Giulesti al baietilor de la 11 CFR – era legat de rolul pozitiv al rugbistilor in “cartier”.  Zona dificila si mai mereu cu “evenimente” [datorita: fotbalului + stadionului (Rapid) / vecinatatii cu triajul + Gara de Nord / a afacerilor mai dubioase (ex: vin > Gheorghe Stefanescu etc.). Astfel ca rugbistii (daca trebuia) reveneau si in echipa si aveau un rol de Jedi (date fiind valorile si limitarile specifice jocului de rugby);
2c) a fi jucator de rugby (chiar la juniori) – te facea imediat un fel de vedeta (si) in liceu;
2d) împreună cu Petrică am fost (și) la rugby juniori între sfârșit de clasa a IX-a și în clasa a-X-a

3) Practica o faceam in Atelierele Grivita (si aveam de mers pe jos pe Calea Grivitei circa 1,5 km – pana la un fel de spatii deschise unde aveam seturi de scule, modele, maistri si .. norma de lucru. 

4) La antrenamentele de rugby mergeam tot pe jos (caci preferam sa vorbim si cu banii sa ne luam ceva racoritoare – caci rugby-ul scoate multa energie si transpiratie din tine). Fie la terenul de la Cireșarii cat mai ales “la Șosea” (lângă Arcul de Triumf).
Petrica era mai putin mai scund – dar mai puternic (cred ca pe el l-au incercat in pozitiile 1-3 si 4-5). Eu eram mai slab dar alergam repede (m-au incercat in pozitii de 10 si 14). Partea de incalzire era placuta (gradual, antrenorii ne dovedeau ca putem mai mult). Insa partea finala era cea mai grea: toti trebuia sa impingem la “sanie” (niste juguri – cu pozitiile de la gramada) si sa tot mergem cu ea (cel mai greu era pe nisip/pe iarba nu ne prea lasa, caci o stricam). 
# Principele valori de la rugby: onoare / onestitate / grija fata de ceilalti jucatori / fair-play. Desi pare un sport violent (si da: daca esti neatent poti usor rani pe ceilalti: adversari sau colegi) – de fapt cea mai mare concentrare este pe frumusetea jocului care se concentreaza pe fair–play (si aici poti conta 100% pe adversari). Jocul de fapt consta in schemele stabilite (in prealabil) de intreaga echipa si mai apoi pe fructificarea oportunitatilor de catre 12-13-14-11.
Lectii de viata (de la rugby): Eu am invatat ca un rugbyst (chiar daca este adversar sau apoi – oriunde pe strada / in lume) – pot avea o mare incredere implicita in el. Si pana acum, nu am intalnit exceptii. Mai apoi, am simtit ca cei cu care joci rugby – iti pot ramane prieteni (pe viata) chiar si dupa numai un singur joc.
Petrica nu avea nevoie de aceasta lectie. El venise “de acasa” cu asa o deschidere si comportament. Firescul comentariilor lui despre “ce se face si ce nu” si la ce sa te astepti – a fost de la inceput de … jucator senior. De multe ori m-a surprins “firescul” descalcirilor lui – legate de situatiile dinamice care apareau in joc. Caci un placaj ramanea mereu o “busire” neplacuta de pamant (chiar cand stiai cum sa cazi si sa reduci socul).  Ce conta cel mai mult era daca stiai la ce – cand – si cum sa te astepti. Caci uneori “era cazul” si alte dati nu (deci nu bazat pe oportunitati!). Si feedback-ul (ca apreciere de fair-play) venea mult (și) din aceste situatii.

5) Apoi a contat – cum am impartit mancarea si bautura (nu eram deloc cu alcoolul / desi auzeam ca unii seniori mai faceau ceva derogari). Cum sa povestesti cum imparteai ba tu ba celalalt din pachetul lui? Si Petrica era un mare pofticios si mancau. Asa ca atunci cand dadea el ceva, conta (si vizibil): vedeai pe el cum “sufera” dar si cum dă cu bucurie. Si mai ales primeste. Si tine evidenta. Si “negociaza” si frimiturile. Si al cui este “randul”. Si radeam mult. Cu el era o veselie continua. Si la vestiare. Chiar daca altii “contau” fizic, el conta prin energia si oprimismul pe care il genera mereu;

6) la ore, clasele se tot mutau in sali fixe – dedicate. Asa ca aveam mereu alte locuri. Se “stabilizase” cam pe unde stai (fata / spate, cu stanga/dreapta si cu 2-4 colegi intre care mai apareau ceva rotatii). Asa ca (si pe motiv de rugby) – eram cu Petrica in acelasi mini-grup. Uite, nici acum nu imi amintesc exact cum ajuns la rugby: oare cu (si datorita lui) oi fi ajuns prima data sa vad un antrenament? Acum cred ca era singurul care ar fi avut abordarea necesara …
Petrica are orientat catre disciplinele concrete. Si ii placeau mai mult situatiile in care puteai sa vorbesti despre ce se si poate pune in practica. Astazi as spune: vizual – kinestezic – achiever.

7) pentru a pierde prietenia (implicita / initiala) a lui Petrica, ajungea sa il minti – pacalesti – inseli o singura data. Pana atunci insa, puteai sa ii ceri orice. Ai fi vazut ca ezita putin – doar corelat cu cat de mult conteaza pentru el, dar tot dadea de la el. Era genul de coleg (om) despre care (cei descurcareti / oportunisti) spun: “prost de bun”. Si in restul vietii aveam sa mai gasesc extrem de rar asa oameni …

# In fond eram doar niste tineri aruncati in viata, care incepeam sa exploram consecintele concrete ale relatiilor create direct de noi. Intr-o scoala care vroia sa faca muncitori din noi. In context de socialism si intr-un cartier nu prea bun al Bucurestiului. Unde grupurile contau. Exista și violență. Dar cei de la rubgy – cumva – nu o foloseau (și acest lucru continua să uimească pe toți / și pe mine m-a tot impresionat mulți ani). Și cred că pe toți ne-a influențat: altruism / disponibilitate pentru voluntariat și ajutor / înțelegerea importanței inițiativei imediate și a faptului că așa îi poți influența (instantaneu) în bine și pe cei din jur.
Așadar un fel de a “face” din reflex – chiar fără a mai gândi (calitate foarte importantă mai ales în rygby). Reflex (și calități) care în 21.12.1989 – cumva, lui Petrică i-au adus moartea …

Despre moartea lui Petrică …

Mie imi sunt grele detaliile despre intreaga perioada si zecile de cazuri descrise (..). Chiar am evitat sa le citesc .. Caci mi-a fost prea mult ceea ce am vazut in mod direct …
Dvs. puteti gasi mai multe detalii la acest link

In 21 Decembrie s-a dus în oraş să-şi protejeze sora care ieşea de la serviciu. Amândoi au plecat pe Calea Victoriei şi au ajuns la Dalles, unde cu groază au asistat la strivirea Mioarei Mirea de către tancheta ce intrase în mulţime făcând să sară în sus capete, mâini şi picioare într-un vacarm asurzitor. Prin sângele ce băltea pe jos, Petre i-a strigat sorei că se duce să ridice răniţii. Pe când era aplecat, a fost lovit în abdomen şi şoldul stâng de cartuşe dum-dum care i-au provocat răni mari. Sora lui, Monica, a reuşit să oprească o salvare cu număr de Târgovişte, dar până la Spitalul 9 nu a mai rezistat. Aproape de ora 18 s-a stins Petre.

Rezulta ca a “intuit”  unde e “faza” si e mai greu, e nevoie de ajutor si interventie. Si el acolo s-a bagat … Si apoi cand a patit-o, tot el avea energie si vorbe de incurajare …
Adica – exact Petrica pe care il stiam …

# Exact in acelasi timp (cand el era la Dalles – unde Tab-ul a spulberat pe cei de pe drum), eu eram la circa 20 metri (undeva intre Gura de Metrou de la Batistei si Intercontinental). Au vazut TAB-urile si am auzit prima bufnitura. Si focurile de arma inainte si dupa militarilor de peste 30 de ani care au iesit de pe Ion Campineanu. Insa in acele momente am tot crezut ca sunt doar pentru intimidare (ceva bucati din balcoanele blocului de pe partea cu Dalles au cazut peste noi). Ulterior am inteles ca au existat infiltrati cu rol provocator (civili si militari) – pentru a crea conditiile carnagiului care urma …

# Secventa din filmarile din zona Pietei Universitatii (era o camera in Inter pe la etajul 6 in a carei inregistrare sigur apar de mai multe ori). Aici cred ca apar la 28:02 – in centrul imaginii (aveam fasul “la moda” in acea vreme – cu trei benzi de culori dispune pe orizontala).

Petrică, acum (în 2019) – cumva, tare mult as dori sa nu stii / vezi / simti la ce s-a ajuns … Caci (asa cum erai) – tu chiar te-ai mâhni peste măsură.

Iar eu? De 30 de ani ma simt (sa zicem foarte aiurea) pentru mai multe persoane, situatii, momente si locuri din acele zile … Nici acum nu imi pot scoate acele scene din minte si suflet … Si cel mai tare doare cand si cum  ulterior, gradual am tot inteles ca partea a 2-a a “Revolutiei” a fost o mare inscenare. O deliberata crima. Apoi o mare hotie. O uriasa risipa de sange, tinerete, resurse importante pentru o intreaga tara – natie … Un jaf. Gasti de profitori. Care si in prezent sunt cumva tot in “fata” … Astfel incat nici macar acest primordial carnagiu nu a putut fi clarificat de procurori – justitie si sa se re-ajunga la un fel de liniste …

* Cel putin eu am ramas (din dec. 1989) cu un anumit nivel de tensiune si crispare – cu un fel de asteptare care ar dispare doar daca si cand justitia ar da sentinte apreciate ca juste – celor care acum sunt bine cunoscuti ca vinovati si profitori. Caci pentru toti cei care au participat cu ganduri de bine si au trait direct acele momente si situatii – este o mare suferinta sa vezi in libertate pe cei vinovati de moartea unor cunoscuti / apropiati. Ce raporturi sociale “normale” poti sa mai ai, cand asa mari restante sociale raman in amanare spre … uitare?
Nu pot ramane decat rani neinchise … Si purtatorii lor – oameni care raman suspendati intre doua lumi, intre doua sisteme de valori, oameni condamnati la un anumit nivel de perpetua tristete, de mahnire.

# Mai ramane si permanentul gust amar de neputinta (.. de a face ce trebuie facut pentru cineva apropiat ..). Si mai ales dovada coplesitoare ca oamenii uita si majoritatea covarsitoare pot continua … ca si cum nimic nu s-ar fi intaplat si “asa ceva” este … ceva prea vechi pentru a mai “merita” sa fie “rezolvat”…
Doar ii numim “putin” eroi (pe “fraierii aia”) si … mergem la epilat si sa valorificam un cupon pe undeva …

Veronica …

Este o zi mohorata si ploioasa de noiembrie.
Cinci adulti (rude) ne aflam din nou (dupa 23 de ani) in acelasi cimitir, acum incercand sa regasim locul in care a fost inmormantata Veronica. Tot intr-o zi mohorata, ploioasa, apasatoare, cu prea putina lumina … (asa cum intr-un an, sunt numai 2-3). Motiv pentru care (ca intr-un somn si vis greu) –  majoritatea detaliilor, nu le poti retine.

Impreuna, convenim pentru o prima directie de cautare – cea mai probabila.
Avem doar doua nume a altor morminte – invecinate.
Mergem in tacere – prin cimitirul neingrijit si gol.
Caci totul este umed, cu o lumina foarte slaba, in sfarsitul de noiembrie – desi abia este aproape de pranz.
In 21 noiembrie 1996, aici – undeva – a fost inmormantata cam in graba si in prezenta putinelor rude – Veronica.
Decedata dupa o grea suferinta. Sora cea mare din cele 5 ale familiei. Sotul ei (suferind si el) urma sa moara si doar cativa ani. Fara copii. Astfel ca o nepoata indepartata s-a angajat (ca in schimbul micii garsoniere din Bucuresti – mostenita) sa o mute pe Veronica din acest cimitir, langa sotul sau, tocmai in Arad. Lucru care nu s-a mai intamplat (dupa rapida vanzare a garsonierei, probabil ca nu s-au mai pastrat bani pentru promisiunea facuta).

In primavara anului 2019 a murit a 4-a sora. Si la inmormantare, in satul natual, putinii ramasi au rememorat destinele de viata a celor decedati si de fapt a imprastierii lor prin lume, din cauza si imediat dupa dramatica colectivizare facuta in sat. A celor care au plecat “la mai bine” fata de cei care au ramas sa infrunte local abuzurile, lucrand acum in “tovarasie” cu propriile utilaje, pe propriile terenuri – doar ca forma de … supravietuire. Primul rau major perceput de toti (ramasi si plecati) ramane nationalizarea terenurilor cu distrugerea vetrelor satelor de catre  comunisti … (vezi poveste dedicata).

Astfel ca acum, cei 5 adulti au venit la cimitir, presupunand ca nu mai exista nici macar o cruce. Desi ar fi posibil ca si locul sa fie ocupat cu alt mort (trecand mai mult de 7 ani – si ne mai interesandu-se cineva).

Intr-un tarziu, regasim un prim nume (Oancea) din cele doua morminte vecine, pastrate pe o notita veche a ultimei surori in viata. Apoi mai greu – si celalalt nume: Stegaru.
Se compara datele de deces ale altor 9-11 morminte invecinate. Undeva intre acestea, exista cam 3 locuri cu morti dar ramase fara cruci, insa cu o lungime ramasa de maxim 1,5m. E evident ca re-imprejmuirile “vecinilor” au fost facute in detrimentul celor cu morminte mai neingrijite.
In 1996, in apropiere era si un mic copac. Dupa un timp, se intezareste si urmele radacinii acestuia.

Cam totul pare sa se coreleze si desi nu mai exista nici cruce.  Bine ca totusi nu s-a ocupat (si) locul …

Urmeaza un moment de tacere. Se aprind cateva lumanari. Principalele lucruri de spus si amintit, au fost spune in primavara (la inmormantarea celei de-a 4 surori decedate) si cate ceva acum – dar pe drum, in masini …

Mai degraba intreaga viata – destin al Veronicai (dar si al surorilor si familiei imprastiata de masurile comuniste) sunt cu multe lucruri si amintiri triste …

Deci iata cum arata locul unui sfarsit de destinul – al  Veronicii .. De fapt ce fel de om o fi fost?

Căutarea mormântului ...
Un mormânt abia schițat, fără cruce, acum înghesuit de mormintele învecinate, care i-au luat din teren și i-au dat la schimb câteva pietre și moloz

O tanara fata plecata de nevoie de acasa (de la tara) – cu speranta de mai bine si putina fericire si noroc. 

Iar viata unui om ajunge mereu covarsitor modelata de cei din jurul sau …

Veronica a ajuns in Bucuresti candva intre 1947-1951.
Pentru ca pământurile, animalele, căruțele și alte utilaje – au fost luate familiei cu forța de nou înființatul colectiv.
Așa că multele fete ale familiei, suplimentar fata de cele sapte clase facute temeinic, s-au reorientat repede invatand croitorie si incercand diferite ocupatii temporare in vecinatati.
Insa fara reusite multumitoare. Caci multi alti tineri – incepeau sa formeze marele val de dezradacinati cu forta, masa necesara noilor santiere, fabrici si uzine si alte organizarii impuse din Rusia comunista.

Dar iata ca pe un bilet de hartie, Veronica obtinuse o adresa din Bucuresti, aaferenta unei invitatii a unei familii de evrei – doctori, care ii remarcasera calitatile la baile Tusnad – unde Veronica a avut o scurta slujba sezoniera.

Asa ca a plecat la Bucuresti sa faca menaj in casa familiei Nicolae Cajal de doctori evrei (din strada ?). La care a si locuit – la inceput.
Ceea ce fata de contextul familiei (ramasa la tara) – s-a s-a considerat o sansa si reusita si apoi chiar un model si solutie pentru celelalte surori.

Veronica - la circa 10 ani dupa venirea in Bucuresti
Academician, medic microbiolog, conferentiar, profesor, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (1994-2004)

De fapt, inca din perioada interbelica, casele celor avuti – preferau ca menajere tinere unguroaice. Pentru ca acestea erau renumite pentru: curatenie, harnicie, punctualitate si ordine, corectitudine, mare capacitate si viteza de a invata, vitalitate – energie – putere de munca, loialitate fata de partener – stapan – cei apropiati, religiozitate interiorizata, disponibilitate de a lucra oricat si oricand (deci si in weekend-uri, sarbatori).

Dar ca rolul de menajera (slujnica) la o familie bogata (cunoscuta) – nu putea continua prea mult in comunismul care se instala cu repeziciune, indiferent de vointa si preferintele partilor implicate.

Veronica ajunge sa lucreze la Filatura de Bumbac din Bucuresti. Unde a devenit atat de buna incat lucra simultan la doua masini.

Tinerii veniti de la tara (fiind inca copii naivi, curati si bine crescuti si intentionati) – cand incepeau sa munceasca, o faceau ca acasa: total. Motiv pentru care comunismul important – avea si un mod specific de apreciere si motivare: promovarea stahanovistilor

Pentru ca rezulta ca este mai bine la Bucuresti decat in satul natal cu nationalizari – vine si a doua sora la Bucuresti si apoi si o a treia. Si pentru ca acolo unde sta si doarme o tanara fata, sigur este loc si pentru o sora.

In epoca erau promovati militarii (tineri – tot de la tara, sanatosi si bine claditi, care sa respecte autoritatea si regulile, muncitori “de origine sanatoasa”, fara perspective – alternative la ei acasa, deci foarte bucurosi de orice loc de munca cu sansa de stabilitate – oriunde in tara). Mai ales in noile institutii – autoritati – unde mai primeai si mancare, haine de la serviciu si un anumit nivel de asistenta medicala garantata si gratuita. Chiar si pentru cei din rolurile cele mai simple: de la paza.
Astfel, cumva, primele doua surori – ajung sa aiba prieteni, doi tineri militari – care lucrau la paza.

Priviti ochii acestor doua cupluri si comparati-le (chiar in epoca) cu cele ale altor cupluri de oriunde din lume: se regaseste aceeasi pofta de viata si dorinta (simpla) de mai bine. Pentru care sunt pregatiti si dornici sa munceasca – oricat.

Dar vremurile erau (inca) – tulburi. Unii distrugeau (deliberat) tara. Altii fugeau din tara ori ajungeau in puscarii si la canal.
Tinererul era (deci) scos (fortat) de la tara (prin colectivizari) si ajungea in multele santiere ale tarii si la fabricile nationalizate. Locuri in care trebuia sa se produca mai mult si mai repede pentru platirea (14+ ani) a datoriei Romaniei catre Rusia.
Asa ca devenea o mare realizare sa ai (orice) loc stabil de munca (mai ales la o institutie). Orice – cu un colectiv mai stabil. Cu carte de munca. Iar daca ajungeai sa fii si apreciat – ti se parea ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.. Si (la inceput) existau si promisiuni ca se vor da (candva) chiar si case celor care sunt salariati …

Dar pentru inceput, patru adulti (impreuna cu sora ei si deci sotii) – au locuit multe luni chiar si intr-o camera mica (cu baia si bucataria comuna pentru doua etaje) – in una din casele nationalizate din str. Paris.

Veronica, dupa cativa ani, din motive medicale nu a mai putut face munca fizica.
Dureri de cap si stari oscilante au determinat pensionarea pe caz de boala.
Originea acestor probleme se pare ca ar fi fost de la o lovitura din copilarie, ocazionata cu descarcarea unei carute venita de la munte.

Astfel ca a ajuns sa se ocupe de acte de caritate si de ajutor a celorlalti prin diferite grupuri, asociatii si religii (intre care a oscilat).

A explorat multe tipuri de diete, retete si a experimentat meniuri si regimuri numite in prezent: vegan, vegetarian etc.
Avea o voce blanda si au stiut sa dea si altora din putinul ei si al sotului (au locuit mereu intr-o garsoniera cu o suprafata de mai putin de 24 mp – deci cu tot cu bucatarie, baie si hol). Cu atat mai mult cu cat ei nu au avut copii.
Ultimii ani de viata i-au dezamagit profund. Lipsurile din anii 198x si schimbarile violente din primii ani 199x – le dovedeau ca majoritatea anilor lor de viata activa, au fost intr-un comunism cu mai multe probleme si necunoscute decat isi dadusera ei seama si apoi si cele mai mari realizari la care contribuisera, acum erau minimizate, ignorate, negate – chiar prezentate ca parte a problemelor.

Oarecum, intreaga plecare de la tara la Bucuresti, initial perceputa ca reusita in viata si exemplu pentru cei ramasi acasa, acum se rasucea cu 180 de grade. Un fel de oboseara, deznadejde si dor profund de casa si origini – crestea. Odata cu returnarea si a pamanturilor, cei ramasi la tara pareau sa poata reveni candva la o bunastare si tihna din care avusesera putin parte, la inceputul copilariei. Astfel incat, fata de un Bucuresti devenit ostil, prea zgomotos si care ii nega – batrani fiind, orice forma de intoarcere acasa parea foarte atractiva. Mai ales ca se asocia si cu copilaria, cu terenurile muncite impreuna cu parintii si bunicii, cu bunastarea din munca cinstita in comunitate, cu traditiile si mancarea de acasa si mai ales cu toate amintirile rudelor si din comunitate. Cu un fel de identitate – pierduta si care parea a putea fi regasita, refacuta.

Cam asa ceva urma sa fie planul Veronicai si a sotului ei.
Dar ea s-a imbolnaivit si apoi a murit dupa o lunga si crea suferinta. Si totul a surprins atat de mult incat – in graba – a ajuns sa fie inmormantata unde s-a gasit repede un loc. Cu dorinta de remutare ulterioara. Dar si sotul avea probleme de sanatate iar statul in Bucuresti putea sa ii ofere o medicatie si interventii medicale mai bune decat la tara. Asa ca a mai durat cativa ani pana cand si el a decedat – dar a reusit sa isi faca aranjamentele pentru inmormantare in satul natal de prin Arad.
Ultima dorinta a acestuia (si aranjamentul cu o nepoata – declarata mostenitoare a garsonierei si ultimelor bunuri si valori) a fost sa fie adusa si Veronica, langa sotul ei – in Arad. Ceea ce nu s-a mai facut.

Prin urmare, iata (in primele poze) unde si cum arata locul in care este inmormantata Veronica.
In poze puteti vedea si imaginea initiala a unei femei frumoase, puternice, increzatoare, dorinica sa munceasca si sa faca tot ce trebuie intr-o comunitate, familie.

Tanara plecata de nevoie de acasa, pentru un loc de munca, in cautarea unei stabilitati – sot – familie – camin.

Datorita unei nationalizari abuzive care au afectat si destinele intregii familii (in Bucuresti au ajuns de fapt trei din cinci surori) si a unor schimbari prea violente de valori, reguli, conditii de viata.

Cu ce a gresit aceasta femeie (si surorile ei, familia ei)? Dar restul familiilor din Romania?

Perspective filozofice …

.. sunt prea multe întrebări pentru care (încă) nici măcar știința – nu are modele și cu atât mai puțin – răspunsuri măcar satisfacătoare. Și in astfel de situatii, oamenii “construiesc” (ca în matematică) “sisteme” de credințe (beliefs) prin care încearcă să obțină  “ceva” mai “coerent” – decât fondul de nimic pe care, ici-colo, știința a lămurit câte ceva și doar la câteva grade de detaliere …

# religiile (dar si sistemele juridice, economice, politice etc.) – sunt tot (doar) niste “sisteme” de principii (credințe – beliefs) “postulate” ca “adevărate” … Și multe altele (căci când nu știi chiar nimic, nu poți “porni” decât cu seturi de afirmații (ipoteze declarate – “adevăruri”) și să încerci să le testezi (ceilalți să le completeze – îmbunătățească ori să se nege – elimine) …

> definiție: Philosophical theory

Un filozof interesant (cu sute de inregistrari in YouTube este Alan Watts,

[3:36] “Alan Watts ~ a message for an age of anxiety… > .. what you can do ..

[3:40] “Alan Watts ~ The Greatest Skill of All” > motivarea celorlalți în a contribui la propriile preocupări …

[12:31] “What Happens When You Only Pursue Pleasure – Alan Watts
                Soluția lui Nicolae Iorga era (re)întoarcerea în muncă … 

# Dacă sunteți interesați de astfel de subiecte, contactați-mă și poate are sens să încercăm o întâlnire într-un grup (cu astfel de preocupări).

ECLEZIASTUL – Deşertăciunea Deşertăciunilor! (Solomon?)

Referințe: about Ecclesiastes (Wikipedia) / English full version / ? Song of Solomon
> Este un text mai mult filozofic decat religios ..
Relevanță: 1) Scepticism re Sensul Vieții (meaning & purpose of life)
                         2) Concluziile sunt extrem de diverse (caută în internet) …
                         3) (de gândit): 1  (time> purpose , seasons, donations) / 
Scop: (Re)Citind acest text (periodic), te-ai mai putea elibera de o mulțime de “obiective” și “atașamente”. Însă (și) cât de “goală” rămâne viața fără (toate) acestea … 

Recomandari:
(Re)Alocați circa 30-90 min să citiți aceste conștientizări …
Dacă aveți “dotarea” să înțelegeți (ceva), vă pot (re)schimba profund percepția despre viață. E posibil să vă “dărâme” întregul “sens al vieții”…
Te (poate) face să te (re)gândești că nu are rost să (mai) faci nimic și (nici) chiar să (mai) trăiești …
(În mod normal – dacă erai “bine” “înainte) – te va întrista profund …
> Oare poate fi ceva mai trist?
* Dar cel mai important (..) este cum te mai (re)ridici și ce mai faci (apoi) …
# Dacă reusești să devii mai tolerant și generos, poate este (aproape) acceptabilă viața …

ECLEZIASTUL – Deşertăciunea Deşertăciunilor!

Capitolul 1

Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

1.1. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

1.2. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?

1.3. Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.

1.4. Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

1.5. Vântul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăşi se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.

1.6. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.

1.7. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

1.8. Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.

1.9. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!” de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

1.10. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

1.11. Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

1.12. Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

1.13. Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!

1.14. Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

1.15. Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.

1.16. Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.

1.17. Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.

 

Capitolul 2

2.1. Am zis inimii mele: „Haide! vreau să te încerc cu veselie, şi gustă fericirea.” Dar iată că şi aceasta este o deşertăciune.

2.2. Am zis râsului: „Eşti o nebunie!” şi veseliei: „Ce te înşeli degeaba?”

2.3. Am hotărât în inima mea să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor.

2.4. Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii;

2.5. mi-am făcut grădini şi livezi de pomi, şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori.

2.6. Mi-am făcut iazuri, ca să ud dumbrava unde cresc copacii.

2.7. Am cumpărat robi şi roabe, şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim.

2.8. Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei.

2.9. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea.

2.10. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea.

2.11. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.

2.12. Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie şi nebunie. – Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut şi mai înainte. –

2.13. Şi am văzut, că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul;

2.14. înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă.

2.15. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.”

2.16. Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul!

2.17. Atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.

2.18. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea.

2.19. Şi cine ştie dacă va fi înţelept sau nebun? Şi totuşi el va fi stăpân pe toată munca mea, pe care am agonisit-o cu trudă şi înţelepciune sub soare. Şi aceasta este o deşertăciune.

2.20. Am ajuns până acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare.

2.21. Căci este câte un om care a muncit cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi aceasta este o deşertăciune şi un mare rău.

2.22. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?

2.23. Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

2.24. Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.

2.25. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

2.26. Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie; dar celui păcătos îi dă grija să strângă şi s-adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

 

Capitolul 3

3.1. Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.

3.2. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.

3.3. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;

3.4. plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;

3.5. aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;

3.6. căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;

3.7. ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;

3.8. iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.

3.9. Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?

3.10. Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

3.11. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

3.12. Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor;

3.13. dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu.

3.14. Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El.

3.15. Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut.

3.16. Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate.

3.17. Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.”

3.18. Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu, şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât nişte dobitoace.

3.19. Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune.

3.20. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână.

3.21. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos în pământ?

3.22. Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se înveselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el?

 

Capitolul 4

4.1. M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi, şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei sunt pradă silniciei asupritorilor lor, şi n-are cine să-i mângâie!

4.2. Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă.

4.3. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare.

4.4. Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

4.5. Nebunul îşi încrucişează mâinile, şi îşi mănâncă însăşi carnea lui.

4.6. Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt.

4.7. Am mai văzut o altă deşertăciune sub soare.

4.8. Un om este singur singurel, n-are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca lui n-are sfârşit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii, şi nu se gândeşte: „Pentru cine muncesc eu, şi-mi lipsesc sufletul de plăceri?” Şi aceasta este o deşertăciune şi un lucru rău.

4.9. Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.

4.10. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!

4.11. Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur?

4.12. Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.

4.13. Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat;

4.14. căci el poate să iasă din temniţă ca să domnească, măcar că poate chiar să se fi născut sărac în împărăţia celui din urmă.

4.15. Am văzut pe toţi cei vii, care umblă sub soare, înconjurând pe copilul, care avea să urmeze după împărat şi să domnească în locul lui.

4.16. Fără sfârşit era tot poporul, în fruntea căruia mergea el. Şi totuşi, cei ce vor veni după el nu se vor bucura de el. Căci şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

 

Capitolul 5

5.1. Păzeşte-ţi piciorul, când intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi, decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.

5.2. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.

5.3. Căci, dacă visurile se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.

5.4. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa, pe care ai făcut-o.

5.5. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.

5.6. Nu lăsa gura să te bage în păcat, şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: „M-am pripit.” Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale, şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?

5.7. Căci, dacă este deşertăciune în mulţimea visurilor, nu mai puţin este şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu.

5.8. Când vezi în ţară pe cel sărac năpăstuit şi jefuit în numele dreptului şi dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează altul mai mare, şi peste ei toţi Cel Prea Înalt.

5.9. Dar un folos pentru ţară în toate privinţele, este un împărat preţuit în ţară.

5.10. Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!

5.11. Când se înmulţesc bunătăţile, se înmulţesc şi cei ce le papă: şi ce folos mai are din ele stăpânul lor decât că le vede cu ochii?

5.12. Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu-l lasă îmbuibarea să doarmă.

5.13. Este un mare rău, pe care l-am văzut sub soare: avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor.

5.14. Dacă se pierd aceste bogăţii prin vreo întâmplare nenorocită, şi el are un fiu, fiului nu-i rămâne nimic în mâini.

5.15. Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce, şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui.

5.16. Şi acesta este un mare rău, anume că se duce cum venise; şi ce folos are el că s-a trudit în vânt?

5.17. Ba încă, toată viaţa lui a mai trebuit să mănânce cu necaz, şi a avut multă durere, grijă şi supărare.

5.18. Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănânce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui, cu care se trudeşte sub soare, în toate zilele vieţii lui, pe care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.

5.19. Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.

5.20. Căci nu se mai gândeşte mult la scurtimea zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie.

 

Capitolul 6

6.1. Este un rău, pe care l-am văzut sub soare, şi care se întâlneşte des între oameni.

6.2. Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere, bogăţii, şi slavă, aşa că nu-i lipseşte nimic din ce-i doreşte sufletul; dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deşertăciune şi un rău mare.

6.3. Chiar dacă un om ar avea o sută de copii, şi ar trăi mulţi ani, – oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el, şi dacă nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el.

6.4. Căci aceasta din urmă piere odată cu venirea ei, se duce în întuneric, şi numele îi rămâne acoperit cu întuneric;

6.5. n-a văzut, nici n-a cunoscut soarele; şi de aceea este mai bine de ea decât de omul acela.

6.6. Şi de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un loc?

6.7. Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.

6.8. Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care ştie să se poarte înaintea celor vii?

6.9. Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite: şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.

6.10. Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat de mult: se ştie că este din pământ, şi nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el.

6.11. Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?

6.12. Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?

 

Capitolul 7

7.1. Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii.

7.2. Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta.

7.3. Mai bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună.

7.4. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.

7.5. Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi la cântecul celor fără minte.

7.6. Căci râsul celor fără minte este ca pârâitul spinilor sub căldare. Şi aceasta este o deşertăciune.

7.7. Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.

7.8. Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui; mai bine cel bun la suflet decât cel îngâmfat.

7.9. Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor.

7.10. Nu zice: „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?” Căci nu din înţelepciune întrebi aşa.

7.11. Înţelepciunea preţuieşte cât o moştenire, şi chiar mai mult pentru cei ce văd soarele.

7.12. Căci ocrotire dă şi înţelepciunea, ocrotire dă şi argintul; dar un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe cei ce o au.

7.13. Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?

7.14. În ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii, gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el.

7.15. Tot felul de lucruri am văzut în zilele deşertăciunii mele. Este câte un om fără prihană, care piere în neprihănirea lui, şi este câte un nelegiuit, care o duce mult în răutatea lui.

7.16. Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?

7.17. Dar nu fi nici peste măsură de rău şi nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de vreme?

7.18. Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n-o laşi din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din toate acestea.

7.19. Înţelepciunea face pe cel înţelept mai tare decât zece viteji, care sunt într-o cetate.

7.20. Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.

7.21. Nu lua nici tu seama la toate vorbele care se spun, ca nu cumva s-auzi pe sluga ta vorbindu-te de rău!

7.22. Căci ştie inima ta de câte ori ai vorbit şi tu de rău pe alţii.

7.23. Toate acestea le-am cercetat cu înţelepciune. Am zis: „Mă voi înţelepţi.” Dar înţelepciunea a rămas departe de mine.

7.24. Cu mult mai departe decât era mai înainte, şi ce adâncă! Cine o va putea găsi?

7.25. M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu gând să înţeleg, să adâncesc, şi să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor, şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei.

7.26. Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.

7.27. Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul;

7.28. iată ce-mi caută şi acum sufletul, şi n-am găsit. Din o mie am găsit un om: dar o femeie n-am găsit în toate acestea.

7.29. Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.

 

Capitolul 8

8.1. Cine este ca cel înţelept, şi cine pricepe rostul lucrurilor? Înţelepciunea omului îi luminează faţa, şi asprimea feţei i se schimbă.

8.2. Eu îţi spun: „Păzeşte poruncile împăratului, din pricina jurământului, făcut înaintea lui Dumnezeu”.

8.3. Nu te grăbi să pleci dinaintea lui, şi nu stărui într-un lucru rău: căci el poate face tot ce vrea,

8.4. pentru că vorba împăratului are putere. Cine poate zice: „Ce faci?”

8.5. Pe cine păzeşte porunca, nu-l va atinge nici o nenorocire, dar inima înţeleptului cunoaşte şi vremea şi judecata.

8.6. Căci pentru orice lucru este o vreme şi o judecată şi nenorocirea paşte pe om.

8.7. Dar el nu ştie ce şi cum se va întâmpla, căci n-are nici cine-i spune.

8.8. Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi.

8.9. Toate acestea le-am văzut, şi mi-am îndreptat inima spre tot ce se face sub soare. Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit.

8.10. Atunci am văzut pe cei răi îngropaţi şi ducându-se la odihna lor, iar pe cei ce lucraseră cu neprihănire depărtându-se de locul sfânt şi uitaţi în cetate. Şi aceasta este o deşertăciune!

8.11. Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.

8.12. Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El.

8.13. Dar cel rău, nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.

8.14. Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele, şi sunt răi, cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune.

8.15. Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi să se înveselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub soare.

8.16. Când mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să mă uit cu băgare de seamă la truda pe care şi-o dă omul pe pământ – căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi nici noapte, –

8.17. am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare; oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu poate să găsească.

 

Capitolul 9

9.1. Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.

9.2. Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă: aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n-aduce jertfă; cel bun ca şi cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se teme să jure!

9.3. Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.

9.4. Căci cine este scutit? Oricine trăieşte, tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

9.5. Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită.

9.6. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.

9.7. Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.

9.8. Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.

9.9. Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţi tale deşarte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.

9.10. Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!

9.11. Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.

9.12. Căci omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca peştii prinşi în mreaja nimicitoare, şi ca păsările prinse în laţ; ca şi ei sunt prinşi şi fiii oamenilor în vremea nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei.

9.13. Am mai văzut următoarea înţelepciune sub soare, şi mi s-a părut mare.

9.14. Era o mică cetate, cu puţini oameni în ea; şi a venit asupra ei un împărat puternic, a împresurat-o, şi a ridicat mari întărituri împotriva ei.

  1. În ea se afla un om sărac dar înţelept, care a scăpat cetatea cu înţelepciunea lui. Şi nimeni nu se gândise la omul acela sărac.

9.16. Atunci am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât tăria!” Totuşi înţelepciunea săracului este dispreţuită, şi nimeni nu-l ascultă.

9.17. Cuvintele înţelepţilor, ascultate în linişte, sunt mai de preţ decât strigătele unuia care stăpâneşte între nebuni.

9.18. Înţelepciunea este mai de preţ decât sculele de război; dar un singur păcătos nimiceşte mult bine.

 

Capitolul 10

10.1. Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava.

10.2. Inima înţeleptului este la dreapta lui, iar inima nebunului la stânga lui.

10.3. Şi pe orice drum ar merge nebunul, peste tot îi lipseşte mintea, şi spune tuturor că este un nebun!

10.4. Când izbucneşte împotriva ta mânia celui ce stăpâneşte, nu-ţi părăsi locul, căci sângele rece te păzeşte de mari păcate.

10.5. Este un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o greşeală, care vine de la cel ce cârmuieşte:

10.6. nebunia este pusă în dregătorii înalte, iar bogaţii stau în locuri de jos.

10.7. Am văzut robi călări, şi voievozi mergând pe jos ca nişte robi.

10.8. Cine sapă groapa altuia, cade el în ea, şi cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe.

10.9. Cine sfărâmă pietre, este rănit de ele, şi cine despică lemne este în primejdie.

10.10. Când se toceşte fierul, şi rămâne neascuţit, trebuie să-ţi îndoieşti puterile; de aceea la izbândă ajungi prin înţelepciune.

10.11. Când muşcă şarpele, fiindcă n-a fost vrăjit, vrăjitorul n-are nici un câştig din meşteşugul lui.

10.12. Cuvintele unui înţelept sunt plăcute, dar buzele nebunului îi aduc pieirea.

10.13. Cel dintâi cuvânt care-i iese din gură este nebunie, şi cel din urmă este o nebunie şi mai rea.

10.14. Nebunul spune o mulţime de vorbe, măcar că omul nu ştie ce se va întâmpla, şi cine-i va spune ce va fi după el?

10.15. Truda nebunului oboseşte pe cel ce nu cunoaşte drumul spre cetate.

10.16. Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil, şi ai cărei voievozi benchetuiesc de dimineaţă!

10.17. Ferice de tine ţară, al cărei împărat este de neam mare, şi ai cărei voievozi mănâncă la vremea potrivită, ca să-şi întărească puterile, nu ca să se dedea la beţie!

10.18. Când mâinile sunt leneşe, se lasă grinda, şi când se lenevesc mâinile, plouă în casă.

10.19. Ospeţele se fac pentru petrecere, vinul înveseleşte viaţa, iar argintul le dă pe toate.

10.20. Nu blestema pe împărat, nici chiar în gând, şi nu blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s-ar putea întâmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba, şi un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele.

 

Capitolul 11

11.1. Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!

11.2. Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ.

11.3. Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ. Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne.

11.4. Cine se uită după vânt, nu va semăna, şi cine se uită după nori, nu va secera.

11.5. Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.

11.6. Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.

11.7. Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele.

11.8. Deci, dacă un om trăieşte mulţi ani, să se bucure, în toţi anii aceştia, şi să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deşertăciune.

11.9. Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.

11.10. Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.

 

Capitolul 12

12.1. Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”;

12.2. până nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele, şi până nu se întorc norii îndată după ploaie;

12.3. până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);

12.4. până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), când uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei pasări, glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit,

12.5. te temi de orice înălţime, şi te sperii pe drum; până nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abia se târăşte lăcusta, până nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veşnică, şi bocitorii cutreieră uliţele;

12.6. până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, şi până nu se strică roata de la fântână;

12.7. până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

12.8. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul; totul este deşertăciune.

12.9. Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.

12.10. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului.

12.11. Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân.

12.12. Încolo, fiule, ia învăţătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul.

12.13. Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

12.14. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.

din www.BIBLIA ROMANA.COM

 

Scurtă poezie (Constantin Codrescu)

… din cartea “Pribeag prin viața mea” scrisă de actorul, omul și autorul Constantin Codrescu (editată în tiraj extrem de limitat și care din 1956 locuiește la Snagov – în Ghermănești):

Când se retrag iubirile,
Rămân pe țărm
Două jumătăți de scoică
Goale.

Așteptând nerăbdătoare
Plecarea noastră
Viitoare.

Pentru că nimic nu-i mai trist
Decât ziua în care
nu putem darui oamenilor
Perle.

+++
Notă : pentru că de mulți ani – locuiește în Snagov / satul Ghermănești și deci este una din personalitățile prezentate și în Colecțiile Muzeale Snagov

“OSTROV”- un film reprezentativ și pentru intelectualitatea românească din ultimii 100 de ani

[1:54:27] OSTROVUL / INSULA (2006) * Recomand un film simplu, trist, reprezentativ (in Europa de Est) pentru mai multe generatii de oameni care au dorit sa aiba un set de valori, credinte (un “Dumnezeu”) si in cinismul vremurilor din aceasta zona, doar au mai adunat o generatie (sau o simpla drama) la lungul sir pe care il putem recunoaste continuu (si care pare sa se extinda).

Retin (obsesiv) o scena (din ultima treime), cand personajul principal desi si-a gasit raspunsul dorit, continua (si se vede umbra lui) sa isi faca circuitul cu roaba … Caci in fond, ce iti ramane sa faci cand iti dai seaman ca in aceste locuri – reprezinti mai mereu: prea putin, prea tarziu ceva ce ajunge/trebuie batjocorit.

Astfel ca, un simplu om, un semi-calugar, cu o singura (obsesiva) activitate, intr-o lume (zona) atat aberanta, devine un reper/etalon/certitudine.

Iar demnitatea acestui om si chiar generozitatea lui (in diferite momente) – ajunge sa para fie dumnezeiesti fie aberante/nebunesti.

Cert este ca lumea periodic (30-70 de ani), se pare ca trebuie sa treaca de la o extrema la alta…