(auto) Transformarea celor din jur …

(fragment cu rol de exemplificare suplimentara “de ce devine extrem de greu sa reusesti sa faci schimbari ale membrilor familiei”)

Intre 1999-2009 am reusit să “transform” cel putin cateva zeci de persoane (si cateva din firmele mele CC/CT) – din circa 120 carora le-am facut cel putin doua prezentari (intalniri) – legat de asa ceva. Cu circa 8, demersul a fost si explicit – constient – total planificat. Pe metoda practica – invatata de la mentorul meu Michael Burnson (US).
Principala diferenta (sustenabila) a fost constientizarea si exersarea competentei de (auto) schimbare comportamentala (orientata pentru dobandirea de noi – viitoare competente).

Una din arbordari incepe si are instrumente legate de Efectul Pigmalion si Galateea.
Note: Pentru mine a fost (initial) tulburator sa constientizez cat de mult m-a ajutat in copilarie si adolescenta contextul Pigmalion (al familiei si catorva persoane: invatatoare, diriginta, 3 profesori) – in paralel cu contextul Galateea (pe care singur mi l-am creat).
Efectul Galateea = cand asteptarile (preferabil – pozitive) despre tine insuti – se (auto) indeplinesc

Reconfirm (din proprie experienta ca subiect cat si ca initiator) ca pentru tineri este esential sa aiba parte de o suita de mentori (in + legat de diferite momente / subiecte). Exemple (modele) de oameni (caractere, comportamente, alegeri in situatii diferite). Si mai ales pentru a face alegeri mai putin “profitabile” pe termen scurt, pentru beneficii mai mari pe termen lung (deci – mereu – insuficient probabile). Ceea ce este (dupa 2000) total opus propagandei consumeriste (de ati satisface imediat si total orice nevoie cat “platesti” mai tarziu …)

Insa, mereu – rezultate apar doar cu efort, munca, perseverenta, disciplina si (proportional) cu ceva sacrificii. Iar astfel de demers (si abordare) mi-a devenit din ce in ce mai greu (putin posibil) sa o fac in ultimii ani (si mai ales cu cei nascuti dupa 199x) …

Cea mai mare mâhnire este ca nu am reusit sa implic (obtin rezultate) cu aceste abordari – pentru cele mai apropiate si importante persoane din viata mea personala. (Inca) Presupun ca datorita conflictului de asteptari (..) conform caruia, cei apropiati considera ca “obligatia” mea este sa ma port frumos cu ei (sa ii menajez, sa nu ii stresez, sa nu ii provoc spunandu-le lucruri care sa le creeze disonante etc.) Pe alta parte, daca si cand i-am pus in situatii “ne-confortabile” – exact in baza relatiei intime, “solutia lor” au fost sa reciprocheze cu obiectiv pur emotionala (legea talionului: ochi pentru ochi). Pe cand un parinte, mentor etc. iti face dificultati exact pentru a putea creste mai repede si (a te auto)explora si “altfel”. Exemplu concret (personal): deci nu imi placeau deloc de invatatoarea mea si apoi de diriginta mea (care mi se si parea ca se poarta cu toti dar in special cu mine) – foarte rau, dupa 35 de ani am inteles (si apreciat) ca ce m-a ajutat cel mai mult (sa ma schimb si mai ales sa ma autopercep in ceva procese de auto-schimnare) – a fost exclusiv datorita acelor “chinuri”. Am apucat sa multumesc doar uneia, prin 2009 … Si acum circa o ora (telefonin) lui Michale Burnson .. Nici tatalului meu nu am apucat sa ii spun si multumesc (explicit si ca adult constient) – pentru “raul” din perioada de crestere, (atat de) necesar pentru pregatirea din viata de adult …

* Caci pentru “schimbari” e necesar crearea unui anumit climat, mentinerea unor raporturi, crearea unei relatii solide (de incredere – apreciere), crearea unei suite de “provocari” pentru trainee (de regula stresante si din care trebuie sa iasa singur invingator) si apoi doar o confirmare a reusitei (nu cu aberante aprecieri – asa cum se doreste si sufera aberant in prezent ca nu se acorda …). Asa ca partenerul de viata ori copii ori membri ai familiei nu (pot) accepta alte roluri de relationare (sau mereu cand “dau de greu” – vor riposta fata de incercarile din rolul de mentor – justificand ca ai incalcat “asteptarile” din rolul cel mai “comod”). Si ce suferinta mai mare poti avea (..) decat sa stii ca ai ajutat pe altii (..) din stadii mai inferioare (..) si constati ca nu reusesti sa imbunatatesti nimic pentru cei mai apropiati oameni (si in plus sa si suporti zi de zi consecintele lipsei acestora pe parte de interactionare, rezolvare de conflicte, probleme etc.) Probabil ca similar doctorilor (..) o solutie ar fi sa “se trateze” (pe bani) la terti (cu care nu isi permit “familiarisme” si santaje “intime”) si mai ales au respect (pentru ca si platesc!).

Despre Pygmalion si Galateea > cateva detalii …

1) materialele (inca) extrem de folositoare (cu filme, formulare, etape, exercitii, teme etc.) – sunt de actualitate si au si licente (copyright). Asa ca nu pot (aici) sa redau din ele Alternativa (la cerere): As putea prezenta unui grup de minim 6-8 persoane doritoare sa aloce macar 4 intalniri a cate 2 ore;
2) in continuare prezint macar cate ceva din ideile principale (bazat pe ce regasesc in internet ca informatie publica – la care pun link)

a) [5:51] Film The Pygmalion Effect and the Power of Positive /  Expectations
b) The power of the supervisor’S expectations and the power of your own
Your expectations of employees and their expectations of themselves are the key factors in how well people perform at work. Known as the Pygmalion effect and the Galatea effect, respectively, the power of expectations cannot be overestimated. Whether applied consciously or unconsciously, the expectations affect the productivity and contribution of your employees. These are the fundamental principles that you can apply to performance expectations and their outcome of potential performance improvement at work.
c) Nu pot apare realizari (rezultate) fara o (auto) presiune (munca / presiune / sacrificii). Facute fie de (prin) = efectul Galateea. Fie facut ca urmare a asteptarilor unor terte persoane (rol – gen mentori, caci au ei competentele dorite) – insa metoda si cerintele acestora, sunt (inevitabil) percepute (prea) “dureroase”. Asadar, cele mai mari “schimbari” pozitive (ori perceptii de suferinte si nedreptari) sunt direct proportionale cu intensitatea celor doua abordari. SI ideal ar fi cand opereaza ambele (si se capaciteaza reciproc). Si in mod normal, orice adult de peste 30 de ani ar trebui sa recunoasca cel putin 1-3 monente din viata lui in care (macar) s-a “intamplat” asa ceva. De unde beneficiul potential de a utiliza abordarile in mod constient (si repetat + ajustat la noile perechi de subiecti)

Exemple (situatii) amuzante (dar triste – date fiind consecintele si dramele asociate):
1) asteptarile soacrelor (care supra-apreciaza copilul lor si cel putin inconstient, sub-apreciaza ginerele/nora?)
2) cei care se auto-considera etalon pe ceva competente. Si incearca (si chiar cu buna intentie – credinta) (+ desi au si acordul – doar superficial al –  “partenerilor”  sa puna presiune pe cei din jur. Care nu au interese reale si mai ales motivatii pe masura. Si evident vor reactiona si “justifica” ca e … “prea mult”, greu, gresit etc. In fond, vor recunoasterea competentei – dar fara sa plateasca pretul platit de cel care ii invata (metoda lor – cu care ei au reusit). 
3) cum sa faci schimbari in timp prea scurt? Sau cu persoane care (din lipsa de educatie) au doar reactii (emotionale), nu inteleg procese si determinism (caci cred in “soarta”) si isi justifica reusita ori esecul prin “noroc” ori religios (fetisist” cu “asa a vrut sau nu a vrut Domnu'” (‘lui sa ne rugam …). Caci mereu costa mai putin o acastiste de 5 lei (unde “te vede lumea”) si faci lucruri de aparenta (ca gloata) doar pentru conformare (“a fi in randul lumii”). Cum poti trezi (pe ce nervi si cum sa apesi) o astfel de persoana? Care te place sau te respinde doar pe baza de inconstienta afinitate (si la cel mai mic disconfort) te arunca in ceva categorii si apoi nu poate (reuseste) sa argumenteze nimic (..)? De unde si cum poti sa schimbi ceva la/cu o persoana care nu te poate “cuprinde” si orice toleranta o percepe doar ca “slabiciune” si are ca obiectiv in viata doar (ca gloata) sa se sincronizeze cu ceilalti (cand se inchina) … fara a avea un oricat de mic simt de filtrare / validare critica a informatiilor din viata lor?
4) pe cei care au sisteme de valori primitive (ex: bani etc – fara valori ori limitari/scrupule). 

Profețiile auto-îndeplinite …
Chiar există (legate de oameni – în anumite condiții, limite).

Exista o dramatică diferență între:
a) schimbari abordate conștient (de cei implicați), planificat, nu 100% probabile  (ex: chiar si o operatie) si care au o suita de procese constientizate si un demers cu seturi de indicatori de monitorizat etc.
b) schimbări așteptate (proiectate) asociate cu reacții emoționale (mai ales traume din copilărie, viață etc.). Exemple:  e1) eu am avut o viata mizerabila si tu (ori chiar copilul meu) va avea la fel / e2) nu poti tu sa reusesti ce nu am reusit nici eu si daca vad ca avansezi atunci pentru a nu  suferi ca tu reusesti – chiar te sabotez eu intentionat / e3)  barbatii “este mizerabili” pentru ca mie asa mi s-a intamplat si atunci si ginerele meu ori toti “este niste porci” (si e doar o chestie de timp pana cand profetia mea se adevereste si in asteptare pot chiar si sa contribui putin la “dovedi” – caci altfel ar mult prea mare suferinta de a recunoaste ca eu am gresit cu mine si cei din jurul mei – demult etc.
Nota: vezi si Jocuri pentru adulti – Eric Berne (pentru mai multe scenarii si apoi repetarea lor de generatia urmatoare, doar pentru ca lipsa de educatie nu le permite constientizarea si ruperea profetiilor facute in familie cu rol de justificari pentru neferitici si preluate de copii – ca scop – obiectiv de viata)

Nota finala: finalizarea acestui draft de articol, poate fi facuta dupa ce s-ar  decide (mai bine) asupra grupului tinta de (potentiali) cititori (pentru a fi reajustat la un anumit nivel de intelegere dar mai ales pentru a formula ceva obiective ale articolului …

Limitarea la 250mp/familie și taxarea restului de către partid, via CAP și Primărie

Exemplificare relevantă (pentru istorie / educația urmașilor): Iată cum a fost sancționată familia mea (și la fel – toți ceilalți săteni, nu doar din Snagov ci din aproape întreaga țară), in 1980.

CONTEXT (anii 1980) local – în Snagov:
1) familia Ceausescu locuia la mai putin de 600m de casa noastra (si zilnic treceau cu masina prin fata curtii catre Bucuresti si apoi inapoi, intre aprilie – octombrie)
2) in localitate (de fapt la Muntenia) mai era un pluton (18) de ostasi (“paza” vile – demnitari) ramasa din compania (circa 100) instalata la Snagov prin 1950
3) Militia batea localnici (in sediul lor) pe diferite criterii. Dar mai ales preventiv si pentru a intretine vie ideea de bataie (din anii colectivizarii fortate / a abuzurilor din perioada interbelica / a boierilor dinainte si mai ales a abuzurilor din maximul de asuprire al fanariotilor de la Manastirea Snagov (pana prin 187x). Asa ca mereu o minoritate – chiar local – abuza de majoritatea celor care incercau sa supravietuiasca si plateau felurite taxe;
4) majoritatea localnicilor lucrau la CAP si nu o duceau prea bine. Unii mai trebuia sa fure cate ceva de pe camp (pentru “completari”). Deja cateva grupuri de femei fusesera arestate temporar, anchetate si unele chiar trimise  pentru 1-3 luni, la ceva puscarii ori locuri de munca (cam fortata) din tara. Aceste femei mergeau in grupuri de  biciclete intre satele din jur si treceau si prin campurile cultivate de … CAP. Cativa stiuleti de porumb (pitite printre haine sau in san) – puteau reprezenta o masa pentru familie sau supliment de hrana la cele cateva gaini, care mai dadeau oua familiei
5) liceul Snagov (cu profile real / uman si mii de elevi) – urma sa fie transformat in Scoala cu profil Agricol (10 clase) si restrictii asupra copiilor de a mai pleca “de la sate la oras” la scoli mai bune (indiferent de calitatile copiilor ori preferintele acestora ori a familiei)
6) Romania continua intrarea intr-o zona a penuriilor la diferite produse (cu apogeu intre 1986-1988)
7) exista o teama generalizata intretinuta si prin faptul ca o parte (nestiuta) chiar a localnicilor (si asa era in toata tara) – obisnuia sa isi “toarne” vecinii la diferitele forme de militie / securitate / partid etc. Nu atat din nevoie sau invidie – cat din reflex (..) de parca nu se mai simteau bine daca intr-o luna nu mergeau sa toarce ceva pe undeva;

Localnicii (in special prin parinti si bunici – care erau oameni tineri prin anii 1940-1950), aveu viu in minte cum li s-au luat terenurile (de mii de metri patrati – din care se hraneau). Si fara resurse au ajuns dependenti de modul de “repartizare” “stiintifica” si lipsa de alternative (incat pentru a avea un loc de munca si deci asigurata o subzistenta pentru familie – trebuia sa stai “cuminte” si mai ales “sa taci” – daca puteai sa mai intelegi ceva si mai ales in fata si despre abuzurile “sistemului”)

In 2020, aveam sa gasesc in hartiile familiei (oarecum dosite cu grija – dar pastrate) o suita de acte despre o “imputare agricola” (retroactiva) aplicata tatului meu (in calitate de “cap de familie”). Despre care nu am stiut nimic (probabil familia a decis sa nu ma incarce cu asa tristete, avand si eu de facut o naveta grea timp de 2 ani intre Snagov si liceul I.L. Caragiale din Bucuresti).

Actele (din cele 4 imagini) nu pot fi deslusite de tinerii de astazi, fara explicatiile urmatoare:

1] 1980.03.27 * Decizie de Imputare (retroactivă: din 1980 pentru 1979) întocmită la o zi după data trimiterii angajamentului – care avea să fie si el transmis. Pentru terenul din curte („deținut nestatutar”) și care considera statul că este teren arabil. Termenul de plată era de numai 15 zile. Analizând chitanța (dinn 17.06.1980) vom constata că (și) tata a încercat să se opună (măcar să întârzie) și să spere că și alții se vor opune și poate nu va începe aplicarea (și plata) anuală a unei noi taxe. Dar cel mai important și negativ aspect materializat prin această Decizie de Imputare era faptul că acum și astfel chiar se “dovedea” sătenilor (imperativ și punitiv) că li se mai lăsa maxim 250mp per familie. Căci la sate, după naționalizări, colectivizări (forțate) și alte “reduceri” – oamenii mai aveau prin curți (în general) cam 800 – 1400 mp per familie (căci așa erau amplasate casele – magaziile, WC-urile și fântânile). În multe locuri, CAP-ul și-a format niște terenuri arabile și în spatele curților sătenilor (cum era și la noi): “în spate” – tractoarele CAP-ului cultivau alternativ grâu / porumb etc.

2] 1980.03.27 Formular de Angajament de plăți” pentru terenul deținut nestatutar în curte”. Din antet pare să rezulte că acest angajament s-ar fi facut prin 1978 dar a fost transmis în 27.03.1980. Si de fapt viza si anul 1979, pentru care trimit (separat) Decizie de Imputare (retroactivă). Pentru că “s-a decis” (Partid) că o familie are dreptul la maxim 250mp pentru casă, fântână, WC-ul din curte și eventual o magazie pentru lemne. Curtea noastră s-a considerat că avea 1200mp și includea și casa bunicilor. Deci 250mp x 2 familii = 500mp. Iar diferența de 1300-500=700mp era “deținut nestatutar” și fiecărei familii i-ar fi revenit un plus de 350mp. Prin 2000, după măsurători exacte, aveam să constatăm că de fapt erau doar 1050 mp și nu 1200mp. Dar iată că acum te mai taxau și pentru cei 350mp în care mai creșteai ceva legume și zarzavat – căci nu se găsea ușor de cumpărat. Deci pentru 350mp – față de miile de mp preluate “cu forța” de către comuniști. Deși astfel de terenuri erau primite de localnici după participarea la războaie ori din cumpărări/schimburi (dar provenind din eforturilor familiilor pe mai multe generații). Pământuri din care (înainte de 1950) – familiile strămoșilor mei se hrăneau. Interesantă este și metodologia de calcul: Se face regula de trei simple față de ipoteza (maximală) că statul roman, prin CAP ar fi cultivat porumb și ar fi obținut producția maximă de 3600 kg porumb boabe la hectar. Pentru 350mp rezultă o producție de 126 kg boabe, față de care scăzând 40% pt. cheltuieli și manopera, s-a considerat un “profit” de plătit de 60%, deci 76 kg de porumb boabe. Însa cum nu aveai (în fapt) acest porumb, statul „generos” binevoia sa îți permită să plătești echivalentul în bani de 114 lei, calculat pentru la prețul maxim de vânzare de 1,5 lei/kg.

3] 1980.03.27 * Recomandata trimisa de CAP Snagov, prin Posta Snagov la casa noastra (toate cele 3 fiind la sub 400, respectiv 800 – departare) Vedem ca figureaza doar numele (nu era nevoie de adresa in acele vremuri)

4] 1980.06.17 * Chitanță aferentă imputației 114 lei pentru 1979, aferent “producție” din cei 350mp din curte * E scrisă cu creionul de la CAP Snagov, pentru a permite eventuale “corectări” “necesare”

Note:
1) salariile majoritatii erau de circa 800 lei/luna. Cel mai mic de circa 600 lei, cu circa 5 trepte de salarizare (cel mai mare de circa 2800 lei)
2) imputarea nu era atat de relevanta prin valoarea ei, cat prin prima forma de reconfirmare ca “amenintarea” de acum cativa ani se materializa (ai dreptul la maxim 250mp/familie) si ca de fapt se continua reducerea catre a nu mai detine nimic (=comunism, asa cum si toti muncitorii din orase stateau in apartamente pe care nu le detineau, iar toti sefii si demnitarii stateau in ceva apartamente mai bune – dar numai pe durata detinerii functiei – corelat cu continua reconfirmare a obedientei, loialitatii fata de “sistem” si partid si mai ales a “urmaririi si distrugerii” dusmanilor de clasa etc.
3) interesant este ca si toate vilele (chiar si ale) partidului, aveau calculate cote si obligatii de productie agricola similare si chiar mai detaliate. Astfel cei circa 800 de angajati de la I.E.O. Snagov – suplimentar intretinerii vilelor pentru destinatiile specifice (..), faceau multa munca suplimentara la si cu viile, livezile, iarba cosita care mergea la ferme etc. si care toate produceau iar ce rezulta puteai cumpara (cu banii din salariu) chiar si de la magazinele locale (astfel aprovizionate). Fundatia Snagov are in arhiva planuri de productie (cu organizari de parcele si rotatii anuale) pentru Ferma Palatului Snagov si alte cateva vile. Asadar, un “tratament” oarecum similar era aplicat pentru toate terenurile din Romania. Si nu prea existau derogari. Chiar se muncea mult si erau si rezultate. Dar cu ce sacrificii? Care era calitatea vietii (ramasa)? Si (de fapt) pentru cine? Si de ce? [doar pentru a tine oamenii “ocupati” fizic si psihic?]

ALTE subiecte si link-uri:
a) improprietarirea (1949) si nationalizarea terenurilor agricole (si inceperea Colectivizarii formate) din 1950. Cu documente (titluri) specifice Snagovului
b) filmul Desfasurarea (1952) – despre fericirea intovarasirilor (crearii CAP-urilor) – realizat chiar in Snagov sat (cu figuranti – localnici)
b) demolarea caselor (circa 418 – numai in Comuna Snagov) – ca parte a proiectului “Sistematizarea satelor romanesti”
c) nerestituirea corecta in Snagov (macar conform Legii 18/1991) si mizeria tunurilor imobiliare de pana prin 2014

Ar fi trebuit să (pot să) devin un bun dulgher – tâmplar in Zona Snagovului …

Dacă nu se impunea în România comunismul de către ruși (ex: dacă la Yalta Churchill nu renunta la Romania etc.) > familia tatălui meu chiar a avut toate șansele să pună pe picioare și să mențină un atelier (afacere) legat de dulgherie – tâmplărie.

.. tatăl meu (Manea Turmac) a murit în 06.01.2019 la vârsta de 80 de ani. Profund dezamăgit (profesional). A trăit trei mari prăbușiri a speranțelor sale pentru un viitor cât de cât – normal:
1) ultima, cea de după 1989, când România a pornit cu viteza pe un drum gresit (si Romanii au pierdut cumva in prea putini ani, o intreaga tara si nu doar echivalentul productiei a circa 10-15 ani de munca a unei generatii – cum era in timpul razboaielor anterioare);
2) anterior, prin 1972, cand s-a pornit gradual (dar consecvent) catre o dictatura (a lui Ceausescu) dupa ce intre 1968 si 1971 a existat o relaxare si chiar initiative private de succes etc. Si s-a sacrificat o generatie (ca munca + spiritual) dar macar din sacrificiul acestora a rezultat o serie de active (infrastructura nationala + circa 10.000 de fabrici si uzile – interdepentende si cu potential);
3) prima, cea de dupa razboi (1945-1952) cand prin comunismul rusesc implementat cu forta, s-au distrus satele.  Mai exact: organizarea lor traditionala, reglata cumva sustenabil in ultimele sute de ani (resurse locale, cerere, tehnologie, nivel de trai bazat pe competente si munca). Plus viata elitelor si a familiilor acestora (deci circa 2 generatii din circa 10% din populatie). Elite la nivel national dar mai ales local, in comunitati. Adica intreprinzatorii, mestesugarii, comerciantii, intermediarii care preluau riscurile (+sezonalitatile / variatiile) si cumva reuseau sa mai armonizeze fluctuatiile “cerere-oferta”…

Foarte probabil, eu Constantin Turmac (daca am in vedere doar descendenta paterna) – ar fi trebuit sa fiu cam a 3-a, generație de dulgheri – tâmplari din Zona Snagov.

 

1932.03.22 Turmac Vasile = Certificat de Calfă Tâmplar (emis de Breasla Tâmplarilor - după 3 ani de ucenicie - practică). Un astfel de document confirma competența și te autoriza ca liber profesionist (dar și că poți folosi ajutoare pe care după 3 ani puteai să le trimiți la testare în cadrul Breslei). Deci "Cartea de Calfă" garanta un potențial viitor strălucit de meseriaș într-o zonă în care nu mai existau Tâmplari - Dulgheri autorizații.
1932-1937 Vasile Turmac după ce a devenit Tâmplar (cu atestat de Calfă de la București / coordonat de Cârpan, de la care a primit și a primit un rând de haine buna anuale și un set complet de scule). Din banii strânși în circa 2-3 ani (circa 2000 de lei - cam cât costa o vacă), tatăl lui Turmac Vasile i-a cumpărat acestuia și un teren de 63 de ari în extravilan (ca sursă stabilă de cereale pentru o familie). Acum urma să îl și însoare familia și să își deschidă un atelier prin zona Snagov. Și la un moment dat urma să fie chemat să își facă stagiul militar de circa 2 ani.
Vasile TURMAC la o nuntă de prin Snagov (197x). Se poate "citi" în privirea lui o resemnare de genul "ce am vrut eu și ce a ieșit ..."

Pentru ca bunicul meu (Vasile TURMAC) in 22.03.1932 devenea tamplar – dulgher cu “acte” (instruit de Breasla Tamplarilor din Bucuresti – vezi act) si odata intors acasa, re-dovedea ca are o buna cerere locala, este apreciat pentru lucrarile sale si ca ar putea lucra pentru mai multe comune invecinate (adica ar putea sa dezvolte afacerea destul de mult – similar chiar atelierului din Bucuresti in care si-a facut ucenicia). Si foarte interesanta este si povestea asociata stagiului din Bucuresti.

Anii 1933-1937 au fost extrem de promitatori pentru Vasile Turmac:
> in 1932 s-a intors acasa (de la Bucuresti) atat cu calificare (si competente) cat si cu bani (adunati de el – cu mare sacrificii)
> ?1936 s-a casatorit (prin aranjament al familiilor, caci asa era atunci). Dar a rezultat un teren bun, intr-o zona fara niciun dulgher – tamplar: satul Dobrosesti (actualul Snagov sat). In conditiile in care intre Bucuresti si Ploiesti mai existau doar 4 mici mestesugari (dar fara calificarile si mai ales expertiza de a lucra “ca la Bucuresti” – la conasii cu bani si modele ca cele din strainatate si pentru case mari …
> in 1936  si 1938 i s-au nascut doi baieti sanatosi si frumosi. Adica exact “mana de lucru” cu care dorea si putea sa isi faca o echipa deosebita;

Insa a trebuit sa intrerupa afacerea infiripata si visul sau, pentru ca a fost chemat sa isi faca stagiul militar (1937) obligatoriu de circa 2 ani. Si cand sa se termine stagiul –  a inceput razboiul si a ramas “concentrat”. Asa ca a ajuns mai intai pe front in est (pana la Stalingrad) si apoi pana in vest (prin Cehia). Si (deci) a lipsit de acasa cam 7 ani (1937-1945) . Perioada in care (datorita comunicarilor dificile si a multimii de soldati romani morti de-a lungul intinderii de cateva mii de kilometri strabatuta de armata romana)  de mai multe ori familia si mai ales comunitatea – au crezut ca o fi murit pe undeva. Astfel ca cei doi copii au primit uzuala referire “ai Georgetei” (asa cum se facea referire la copii unei vaduve”.

In primavara lui 1945 cand a sosit la poarta (un omulet slab, jigarit, paros, murdar) a trebuit sa strige la nevasta sa tina copii departe si sa puna apa la fiert in cazanul mare. Caci era si plin de paduchi si a dorit sa arda toate hainele cu care a venit … Copiilor le-a venit cam greu sa creada ca au tata, dar s-au bucurat mult. Erau toti impreuna si sanatosi. Si promisiunile erau ca s-ar da si ceva pamanturi chiar suplimentare – ca improprietarire (cum se promitea si se facea – dupa razboaie. Si la acestea, se adauga marele vis: un atelier de tamplarie – dulgherie cu care sa lucreze pentru satele de jur-imprejur.

A doua jumatate a lui 1946 si prima parte a lui 1947, tanara familie Turmac din Snagov sat, a  avut aproape un an normal si frumos in familie. Dupa cateva lucrari facute de Vasile Turmac, vara, sub corcodusul din curte, au reusit chiar sa si cumpere carne si sa faca de cateva ori gratar si sa manance impreuna stand in serile de vara pana tarziu in jurul jarului. 
Nu stiau ca aceste cateva momente, vor ramane cam cele mai frumoase amintiri ale ambelor generatii: Vasile Turmac si sotia (Gherghina) dar si a baietilor: Ion si Manea.

Pentru ca schimbarile (in rau) au fost rapide si violente:
1) nu numai ca nu a existat o reala improprietarire (adica nu s-a mai dat nimic – cum se promisese) dar s-a trecut rapid la cooperativizare fortata (adica s-a luat tot ce aveau oamenii). Adica li s-au luat si pamanturile si putinele scule si animale pe care le aveau. Adica, singura alternativa ramasa era sa lucreze la nou infiintata asociatie. Unde lucrai “amestecat” cu tot felul de oameni (+ puturosi” si daca iesea ceva, se tot fura si local si mai ales se lua la stat si se platea si pagubele pentru razboi – rusilor (urmatorii 14 ani). Asa ca rezultele muncii erau si mici si cel mult sperai sa supravietuiesti …
2) in 1947 a fost seceta si incepand din vara, recoltele au fost foarte slabe. Iar putinul recoltat – a fost luat de rusi;
3) din martie 1948 au inceput arestarile si deportarile (a celor care aveau ceva si au fost declarati mosieri – burghezi – exploatatori si mai ales celor care aveau o credibilitate, opinii diferite si ar fi putut rezista cumva – independenti).  Cumva (pentru ca familia bunicului (Turmac Vasile) ramasese cam tot “proaspat casatorita” datorita intarzierii de 7 ani (razboi) – era sub-mediocra ca pamanturi si utilaje. Nu l-au arestat, insa nu “dadea bine” pentru ca tot incerca cu atelierul lui si felurite comenzi si lucrari de tamplarie – dulgherie;

Poate circa 50 lucrari a putut face Turmac Vasile dupa intoarcerea de pe front. A cate 2-5 zile per lucrare. Usi si ferestre (cu tot cu tocurile lor). Mese si scaune. Structurile de lemn a unor case si acoperisuri. Rafturi si dulapuri. Tot felul de reparatii. Toate acestea (si fiind din lemn) – in timp au disparut. In 2019 au mai ramas de la Vasile Turmac doar: un dulap, un mic raft si circa 2 scule de mana. Si cum obiceiul meseriasilor era sa isi lase si o oarecare urma pe lucrarile lor, iata ca pe fundul unui sertar al micului raft – in 2019 am regasit semnatura de tamplar meserias a lui Turmac Vasile. Facuta cu creionul de insemnat, nu prea adanc (caci daca vrei sa o si poti sterge chiar usor). Semnatura (si obicei) care l-am regasit si la fiul sau Turmac Manea (pe grinda de rezistenta a unui pat). Si iata cum, meseriasul inceasca sa lase o oarecare urma peste ani si timp a trecerii sale si a muncii facute cu mandrie profesionala. Chiar daca lemnul dureaza si el putin, dar uneori poate chiar mai mult de o generatie …

Meșterii obișnuiau să ăți lase semne proprii (în locuri mai greu vizibile / accesibile). Iată că tâmplarii își treceau o semnatură pe dos (părți mai putin vizibile ale produselor lor). În acest caz concret - pe rama unuia din sertarele unui raft.
Meșterii obișnuiau să ăți lase semne proprii (în locuri mai greu vizibile / accesibile). Iată că tâmplarii își treceau o semnatură pe dos (părți mai putin vizibile ale produselor lor). În acest caz concret - pe rama unuia din sertarele unui raft.

Vasile Turmac s-a hotarat sa plece la nou infiintatele santiere din tara. Exact pentru a face tamplarie-dulgherie la care chiar se pricepea foarte bine. Pentru ca fiind si mai firav – prin agricultura rudimentara si corelat cu cota mica de contributie de la asociatia de acasa, ar fi fost sub limita de supravietuire.  A ajuns rapid la marile santiere, unde a inceput sa fie apreciat. Sotia (Gherghina) a ramas sa aiba grija de copii si sa faca normele de zile obligatorii de munca la CAP-ul local.

Astfel, baietii care facusera 9-11 ani, in loc sa stea cu tatal lor si sa ajute si sa invete meserie, il revedeau rar. Si incercau atunci sa mai faca repede ceva lucrari mai simple si rapide – in localitate. Pentru prieteni si “platita”  in ceva hrana, haine purtate si asistenta suplimentara acordata familiei – cat timp el lipsea de acasa. Dar iata ca baietii, in lipsa unor perspective mai bune, cumva, singuri au inceput sa lucreze cu sculele ramase acasa. Si in urmatorii 2-3 ani, au ajuns sa poata mesteri ceva scaune, mese mai simple si chiar sa ajute la lucrari mai simple de genul cercevele pentru geamuri si tocuri de usi si chiar dulgheria unui acoperis.

Deci erau ceva semne ca mai greu (dar in timp), baietii ar putea recupera si deveni dulgheri – tamplari.

Insa vremurile se tot tulburau periodic. Cumva, baiatul mai mic (Manea – tatal meu), fiind si mai ambitios, a plecat la Bucuresti (circa 38 km). Pentru un plus de mancare, speranta ca si-ar putea cumpara ceva haine noi, Pentru a vedea si invata si altceva decat la tara unde certa era doar munca la CAP.
Astfel ca speranta era ca dimineata devreme, sa fie primit ca muncitor necalificat pentru lucrul cu ziua.  Astfel de muncitori se racolau de pe “cheiul Dambovitei” (intre actuala Unire si Timpuri Noi). Rapid a invatat ca multi tineri sunt “dati afara” cu putin inaintea pranzului sub felurite vine – de fapt pentru a nu-i plati de loc si mai ales sa nu le dea nici macar masa de pranz (inclusa de regula in aranjament). Si cum sa faca pentru a nu ajunge intre cei (mereu) “sacrificati” astfel. Mai apoi, fiind mai energic, vesel, creativ si cu initiativa – cumva tot facea rapid prietenii si rezolva mai bine si repede sarcinile decat altii. Si a devenit mai recunoscut si apreciat pentru grupurile (“gasca”) cu care asigura ca se si termina cu bine unele parti de lucrari mai mari.

 

Vasile Turmac – in doar cativa ani, ajunge sa fie recunoscut ca mester si sa coordoneze echipe din ce in ce mai mari, la lucrari mari (ex: hoteluri, complexe, felurite constructii din fabrici si uzine). Chiar in cadrul trustului Carpati (care avea sa devina cel mai renumit trust – pentru cele mai importante lucrari de constructii din Romania perioadei 1954-197x). Si sa castige chiar foarte bine. Deci sa inceapa sa ajunga mai multi bani si acasa. 
Manea Turmac (tatal meu) – incepuse sa gestioneze mai bine relatiile in Bucuresti si sa isi cumpere propriile haine si chiar o bicicleta noua. Cu care sa si mai faca ceva drumuri intre Bucuresti – Snagov (desi drumurile erau desfundate). Exista si un autobuz, insa nu existau navetisti propriu-zisi (ca in anii 198x).
Ion Turmac (fiul cel mare a lui Vasile Turmac) – cumva s-a obisnuit cu mai putinul de acasa, suplimentat mai bine din sumele trimise acasa de Vasile Turmac.

Peste inca cativa ani, si la Snagov se termina si electrificarea si alfabetizarea si primul set de constructii (tip) ale administratiior locale. 

SI date fiind resursele Snagovului (lac – padure) si utilizarea din anii 193x ca destinatie de agrement a celor emancipati din Bucuresti si Ploiesti, iata ca Snagovul este ales pentru a se transforma in statiune turistica si se incepe construirea catorva zeci de vile.

In acest context, Manea Turmac hotaraste sa se intoarca acasa si sa preia ceva lucrari de dulgherie – tamplarie. Caci avea un set de scule de la tatal sau. Unele proprii (din munca sa de la Bucuresti). Un frate (Ion) pe care putea conta si cu care putea face echipa. Si apoi dintre alti tineri locali – putea alege si tocmi pe cativa, dupa modelul folosit pe “cheiul Dambovitei”.

Astfel ca la majoritatea celor 30-50 de vile construite pana prin 1962, Manea Turmac a negociat si realizat diferite lucrari (mai ales cele atipice si totusi specifice Snagovului precum: debarcadere, garaje, foisoare, ghetarii, acoperisuri etc.)

Dar iata ca in cativa ani, se cam termina si cu constructia noilor vile (initial destinate si utilizate de sindicate). Si cerere locala – din comunitate, aparea rar (caci lucratorii la CAP-uri erau tinuti in limita de subzistenta si abia se apropia sfarsitul celor 14 ani de plata a datoriilor catre rusi).
Pe alta parte, Vasile Turmac – lucra la Carpati in zone din ce in ce mai indepartate de casa, stand perioade mai lungi si cu ceva reduceri ale platilor. Caci intre timp se formasera mai multe santiere, proiectele devenisera “tip” (adica erau cam identice si se si repetau). 
Dar principala nenorocire a constat in faptul ca a ajuns la evaluare “dosarul” bunicului. Poate (disproportionat) si pentru ca bunicul (desi mai mic de statura – insa vioi, zambaret, descurcaret si bun organizator – era mai mereu bine apreciat de oameni si chiar beneficiari. Si nu era si nici nu dadea semne ca ar dori sa devina membru de partid sau sa avanzeze “rapid” in “cariera”, asa cum era noua “moda”. Dar lipsa lui de oportunism si reala lui compententa profesionala, il tot puteau in calea unora care tot veneau “de sub el” si tot treceau pe langa si “peste el” catre diferite locuri si functii mult mai vizibile si bine platite.
Cam asa Vasile Turmac a ajuns sa fie pus in discutie. Adica sa fie tras la raspundere sub invinuirea ca in timpul razboiului, cumva. s-a dus (de capul lui sau nu a facut dovada ca s-a opus vehement si repetat) si a luptat pe frontul de est. Adica, impotriva rusilor. Si un “dusman” al rusilor (si valorii acestora) nu putea sa fie (ramana) acum, nici sef de echipa (dar mester si coordonator pe lucrari mai mari si chiar platit pentru astfel de pozitii) – de catre noua organizare si sistem. Care isi permitea sa aiba si oameni mai slabi, dar mai “curati” – in “frunte”.
Asa ca s-a uitat ca in timpul razboiului (pe care nu bunicul l-a initiat) exista si lege martiala si nu putea refuza mersul pe front (si chiar au existat si ceva executii cu rol exemplificator) pentru unii care au incercat sa refuze sa mearga pe front. Si de fapt – trasi la raspundere nu erau orice ostasi care au fost pe front. Ci doar cei care ajungeau in ceva pozitii mai bune (si platite mai bine) – si la locurile in cauza jinduiau (deja) altii, cu “dosar mai curat” – chiar daca erau mai putin buni profesional.
In concluzie: Vasile Turmac a ajuns sa fie platit mai putin, sa aiba pozitie mai inferioara, sa inceapa sa fie sicanat si sa stea si mai mult si mai departe de casa. Iar acasa scadea cererea la vile si comunitatile locale nu formau suficienta cerere pentru nevoile unei familii (iata ca baietii devenind mari) – chiar nevoile a 3 potentiale familii … Ce decizii (mai) poti sa iei?

Asa ca a urmat pentru toti o noua perioada de declin de mai multi ani. Cu lucrul pe ici – colo si fara perspective pentru cei care ar dori si putea sa lucreze bine dulgherie – tamplarie. In tara (la munte, langa paduri) se construiau ceva fabrici, dar scopul erau produse tipizate si deci din descompunerea activitatilor, ajungeai sa faci repetitiv  cateva operatii langa un utilaj care devenea din ce in ce mai specializat. Deci usor – usor nu mai era necesar ca cineva sa stie si sa poata sa faca totul la o casa / constructie – din lemn.

Cumva, Manea Turmac are inspiratia si ia initiativa sa ceara si apoi sa umble prin tara pe unde a lucrat Vasile Turmac. Si astfel sa isi faca amandoi carti de munca (si – partial – retroactiv) pentru anii in care a lucrat (in socialism si la proiectele acestuia) – la diferite santiere.  A trebui sa refaca de la certificate de nastere si de studii (din chiar din 1911). Sa faca inscrieri la Sindicat si sa plateasca si cotizatii retroactive. Etc. 
Mai tarziu, avea sa fie foarte folositor la calcule si pensionarea lui Vasile Turmac.

Turmac Manea ajunsese (in 15+ ani de lucru cu lemnul) sa faca si el cam orice lucrari de tamplarie si dulgherie. A inceput ca necalificat “cu ziua” pe cheiul Dambovitei si ajunsese un liber profesionist apreciat in Zona Snagov – care forma mici echipe pentru lucrari la vile (care nu se incadrau in termene sau cand apareau modificari). Si mai ales lucrari atipice dar specifice Snagovului: debarcadere, garaje, bazine de innot, ghetarii si foisoare, acoperisuri foarte variate. Dar unde, cum si de ce sa faci un atelier si ce sa expui? Caci ceea ce faci ramane in curtea unui proprietar. Si sunt din lemn si in timp – se cam strica. Si iata cum si realizarile lui Turmac Manea – dispar cu timpul. Dar totusi si el – pastreaza obiceiul ca undeva catre sfarsitul lucrarii sa lase pe undeva o semnatura, o data – cu creionul de tamplarie – macar ca o confirmare pentru sine ca a facut si acolo ce si cum trebuia … In 2019 am gasit ceva semne facute de el pe grinda unui pat din casa batraneasca …

1952 * Poza de buletin a lui Turmac Manea * Deja era plecat la muncă prin București. Stătea la malul Dambovitei, dimineața, împreună cu mulți alții și astepta să vină mașini după necalificați și să 'liciteze' pe care și în ce condiții îi ia la muncă "cu ziua". De multe ori erau mințiți și păcăliți. Așa că prima lui grijă era să primească măcar ceva mâncare (sa nu le inventeze "vine" imaginare și să îi "dea afară" - chiar înainte de a le fi dat măcar ceva de mâncare la prânz...)

Dar cumva, dupa schimbarea Dej > Ceausescu, apare si anul 1968 in care Romania se opune cerintelor Rusiei, risca si infrunta presiunea blocului comunist. Si in acest context, se lanseaza o relaxare si chiar o incurajare a micilor intreprinzatori (“mandatari”) in comunitati. Caci conducerea de partid si de stat a Romaniei (sub Ceausescu) avea nevoie sa faca ceva “diferit” si “rebel” si cumva sa aiba ceva rezultate si mai ales un plus de popularitate si sprijin popular. Si oameni ca Vasile Turmac si fii sai – mai existau in Romania. Adica oameni care sa vrea sa incerce si sa faca ei ceva local.
Si iata cum si pe un fond de prima bunastare materiale si financiara, oamenii incep sa aiba si un plus de bani si sa experimente si alte tipuri de cheltuieli (decat cele de subzistenta). Asa ca pare sa se relanseze si o cerere (si “la sate” pentru reparatii de tamplarie, acoperisuri, garduri si chiar si noi case/constructii – private). Iar la Snagov – chiar un nou set de vile si reparatii mai majore la constructiile anterioare (de 10-15 ani). Deci sperante de lucru si ceva stabilitate …

Insa Vasile Turmac incepe sa aiba ceva probleme de sanatate (caci 7 ani de front, cu nemancare, frig in transee cu apa si zapada, stres, marsuri foarte lungi – incep sa isi spuna cuvantul). Si chiar multii ani pe santiere (unde de asemenea conditiile de cazare – munca – hrana si spalat nu au fost prea bune).
Manea Turmac reusea sa gaseasca lucrari si sa le negocieze bine. Pe cele mici – le putea face chiar singur. Fratele sau – mai degraba incepuse sa prefere “stabilitatea” remunerata mai modest in calitate de angajat permanent la stat. Iar pentru echipe de 4-6 oameni (pentru care erau cerere – la cele deja 100+ vile de la Snagov), incepuse a nu se mai gasi oameni.
Si de la an la an, crestea local ceea ce dupa circa 20 de ani a ajuns la circa 800 de angajati (cu cam toate profesiile) si denumita IEO Snagov (Intreprinderea Economica de Odihna Snagov) si care avea si propria echipa de circa 16 dulgheri si tamplari. Destinata intretinerii si reparatiilor celor circa 160+ de vile de la Snagov. Si poate ca (normal) ar fi putut si numai 400 sa faca munca celor 800, dar deja “sistemul” trebuia sa rezolve cumva si noua problema (si specifica) comunismului – socialismului si anune asigurarea de locuri de munca pentru tot cetatenii.

In aceasta perioada de sperante (in special: 1968-1974) setul de scule (tamplarie – dulgherie) al famililor Turmac – a fost re-completat prin investitii. S-a reinvestit cam tot din putinele lucrari care au aparut. Insa nu era suficient de clar cadrul legal: cum incasezi – platesti, taxe, cum se coreleaza cu pensia si asistenta medicala, cum lucrezi cu alte intreprinderi ale statului (contracte – plati etc.)

In concluzie, in perioada 1970-1975 s-a putut constata in partea de inceput o cerere concreta si buna pentru mai mult de 3 dulgheri – tamplari, cum era Vasile Turmac si fii sai (caci si Ion – fiul cel mare, cumva tot asa ceva lucra, chiar la micul colectiv “de stat” si intretinere a unor vile de la Snagov). Insa in timp, Ceausescu a anulat oportunitatile create – promise pentru intreprinzatori (“mandatari” etc.). Si astfel a disparut posibilitatea (din sistemul creat) de a fi liber profesionist si cauta / primi cereri private (chiar daca acestea ari fi existat). Si iata ca toti 3 sunt nevoiti sa accepte orice fel de repartizari si munci, mai mult sau mai putin legate cu competenele si preferintelor lor.

Cei trei trebuiau sa fie niste angajati in “campul muncii” care (doar) sa faca dovada ca se straduiesc sa faca ce li se cere, Si sistemul nu pare preocupat de rezultate, calitate, termene, economii, a invata pe altii meserie, creativitate si solutii mai bune si chiar diferite de cele din proiectele (deja cam vechi etc.). Asa ca spiritul intreprinzator al celor trei, propunerile lor si faptul ca reuseau sa tot grupeze oameni in jurul lor – devenea repetitiv motive de “deranj”. Si prin urmare de sicanare (si profesionala) a acestora.

Cumva, in anii 198x, Vasile Turmac era la pensie si cei doi frati erau deja cam resemnati, pe deplin in obligatii familiale – avand copiii deja mari si fara certitudini legate de profesiile si locurile de munca ale acestora in cadrul “sistemului”. 
Deja era mult mai important sa fii “membru de partid” si cu “dosar bun” decat sa stii sa faci concret ceva (sa ai reale competente profesionale).

A sosit 1989 cu “revolutia” si un mix de asteptari oarecum similar cu situatia din 1945 (dupa cel de-al doilea razboi mondial). Adica pe de-o parte tot cu ceva asteptari legate de returnari de terenuri. Si pe alta parte – sperante de mai bine la locurile de munca existente.
In magaziile caselor taranesti – mai existau buna parte din sculele din alte vremuri. Sculele manuale – doar in mainile celor doi frati – puteau sa dea rezultate bune. Caci aparusera variante bazate pe motoare si felurite moduri de taiere si imbinare. Insa ce era cel mai important: sa intelegi o nevoie / sa iei cote / sa faci un plan si apoi un deviz / sa cunosti materialele / sa faci o buna organizare etc.: toate aceste aspecte importante – erau bine cunoscute. Insa, cum va fi (acum) cererea? Daca investesti si va dura iar putin si se schimba totul? Apoi, copii (baietii – deci nepotii lui Vasile Turmac) nu au avut sansa sa mai asiste si sa invete meserie… Sa se faca sau nu ceva incercari si mici lucrari?

Doar Manea Turmac a mai luat timp de 2 ani cateva mici lucrari. Vasile Turmac murise in 06.04.1985 (74 ani) . Iar Ion Turmac in ???.
Desi era evidenta cererea si la sate pentru diferite produse (reparatii aferente) si intreaga economie Romaneasca ar fi avut nevoie (la cumparare  / vanzare) de mici intreprinzatori, cumva, intreaga industrie si mai apoi intreaga economie a Romaniei avea sa fie distrusa de conducerile statului. 

Cumva, Manea Turmac – acum – isi amintea din diferite perioade:
1) cum stateau sculele de tamplarie – dulgherie ale tatalui sau in sopronul din spate, la inceputul anilor 194x. Nu stia daca este orfan sau nu. Cum se folosesc acele scule. Daca sa le vanda sau nu familia (caci o duceau greu cu hrana si hainele);
2) cum s-au regasit cu totii sanatosi si ce bucurosi si plini de speranta au fost aproape un an (1946-1947). Si cum (din munca lor si invatant de la tatal lor) – au reusit chiar sa cumpere carne si de cateva ori sa manance in curte, la gratar, sub corcodusul casei;
3) cum sculele au ramas iar in spatele casei (dupa colectivizare / nationalizare) cand tatal lor a trebuit sa isi caute de lucru – pe santierele tarii;
4) cum au inceput sa foloseasca parte din scule, pe mici lucrari – corelate si cu unele scurte vizite (pe acasa) ale tatalui lor, care repede le arata tot felul de tehnici;
5) cum au ajuns toti sa lucreze (de tineri) in diferite locuri, cam orice fel de munci puteau gasi;
6) cum au ajuns toti trei sa revina la munci legate de tamplarie-dulgherie; Si cum se tot cautau in incercarea de a putea lucra impreuna;
7) cum s-au bucurat in perioada 1968-1972 cand cresteau semenele ca mici meseriasi ar putea (macar in comunitatile lor) sa fie lasati sa lucreze ca liber profesionisti si au reinvestit in scule. Si apoi cum totul s-a dus iar de râpăș
8) cum “sistemul” i-a aruncat din nou pe drumuri diferite – doar pentru a putea aduce ceva bani acasa pentru familie. Si cum nu au mai gasit conditiile si sperantele necesare pentru a reusi sa arate – motiveze – invete copii lor sa foloseasca aceste scule si sa faca ceva (“cap-coada”) doar manual, asa cum ar trebui un meserias adevarat sa perceapa (si singur) o lucrare. Nevoie – masuratori – proiect – deviz – organizare – lucru pe etape – verificari – finalizare;
9) (cel putin) Manea Turmac, a ajuns sa isi vanda majoritatea sculelor pe nimic si la terti. Doar pentru a “face loc” in magazii. Pentru eventualitatea ca poate vinde si casa / terenurile (ceea ce s-a si intamplat). Scule pe care le-a visat saptamani si luni. Pentru care a facut economii si sacrificii. Pe care le tinea infasurate in panze si le intretinea cu evlavie. Care “jucau” si “cantau” in mainile lui. Cioplea cu tesla, taia cu fierastraul, batea cu tesla si stia sa faca o multime de “trucuri” cu piese de lemn, astfel incat “la sfarsit” constructiile sa se intareasca suplimentar si “sa nu aiba moarte” asa cum le placea sa tot spuna in familia Turmac. Si iata ca dupa atatia ani, Manea Turmac a ajuns chiar sa dea (gratis) cateva scule (de “capatai” in alte vremuri si inutile in “vremurile IKEA”). Scule care – fiecare aveau cate o proprie poveste. Realizari si asocieri cu diferite locuri din tara (in care au fost duse), cu intamplari (bune si rele). Un adevarat meserias tine la sculele lui. Chiar ajunge sa se identifice cu ele. Acestea sunt prelungiri ale mainilor, corpului si mintii sale. Bine utilizate – “mana merge de la sine”. Trebuie sa iti mentii doar vointa. Si sa ai “cuprinderea” intregului proiect. Si sa stii sa il gandesti de la coada la cap (cu tot cu pierderi si decupaje).

Meserii, destine si oameni – ajung “la gunoi” in mai putin de o generatie .. 
Poate este mai bine material, dar cum este spiritual?

(Odata) Un om (Vasil Turmac) venea prin de speranta (zambind in noapte) de la Bucuresti acasa (la Snagov). Cu un Certificat de Calfa in buzunar. Un mare loz (gata si) castigat in buzunar. Avand in fata o viata intreaga si o putere si pofta de munca – nelimitate.
Soarta ii surade: familie – locatie buna – doi baieti (ideali pentru viitorul atelier).

Ceva tulburari (razboi) cu o amanare de 7 ani. Cu emotii si conditii de viata (supravietuire) – ca in razboi.

Apoi o relansare (mai putin de 1 an).
Apoi felurite rataciri prin tara cu munca grea (chiar si iarna). Cu ceva apreciere initiala pe merit si apoi cu nedreapta oprimare pentru vine imaginare (de fapt invidie pe competentele lui profesionale si ura ca nu vrea sa parvina – asa cum noul sistem avea nevoie sa isi promoveze si completeze organigramele in formare).
Apoi boala, tristete, ceva amagiri 1968-1972. Si noi amagiri ulterioare.

Cu nepoti care nu stiu ca trebuie sa pui mana cu mare grija pe lemn si sa il simti. Sa vezi detaliat ce va trebui sa fie si sa stii sa alegi de unde incepi si cum faci sute de operatii – in singura ordine fireasca si obligatorie.

Cu vremuri noi in care esti din ce in ce mai vinovat si oprimat si ignorat – doar pentru ca ai vrut si ai si reusit sa ramaii viu si apoi sa fii si bun profesional o perioada.

Si (de fapt) separat de toate acestea traite in una sau doua vieti de om: Unde si cum ramane cu sufletul lucrurilor si mai ales a omului care gandeste ceva, poate merge in padure, simti si alege lemnele portivite, 

Undeva intre 2011-2019, nepotul Turmac Constantin ajunge (din lipsa de “mesteri” in Zona Snagov dar si de bani) sa invete sa isi faca singur diferite reparatii, extinderi si mici proiecte. Si ajunge sa regrete ca nu a putut exista timp si context pentru a lucra si invata de la Turmac Manea (tatal sau) cate ceva. De cateva ori il vazute pe Turmac Manea cum lucra cu barda (pentru a ajusta lemnele), cu fierastraul si tesla: putea vorbi cu cineva, sa priveasca in alta parte, sa stea agatat pe sus de te miri ce si sa bata cuie aproape fara sa se uite la ele. Sculele si materiale – deveneau pentru Turmac Manea un fel de extensii ale corpului sau … Insa Turmac Constantin doar simtea o atractie aparte pentru lemn si o parte din scule. Si poate ca “venea ceva” si din partea mamei (unde ambii bunici, de asemenea au fost si dulgheri si ocazional tamplari) …  
Cert este ca exista un “ceva” foarte special sa privesti un loc gol, sa iti inchipui ceva si apoi sa poti sa faci “cap-coada” ceva cu mana ta (conceptie – proiect – deviz – organizare – munca concreta – masuratori etc.). La sfarsit (dupa interactiunea directa cu materialele si sculele) exista un fel de satisfactie care este .. nu poate fi descrisa …

# Separat de eventuala satisfactie financiara ori materiala, tare mult as fi dorit sa am ceva (mai mult si mai concret) in comun cu acesti doi oameni, care au vrut si incercat sa faca ceva mai mult pentru familiile lor si in/pentru Zona Snagov – dar vremurile nu i-au lasat …

NARCISA: operatoare la o fizioterapie de cartier

NARCISA: operatoare la o fizioterapie de cartier.

Nu ai de ce sa o remarci. Haine simple, insa foarte curate. Gesturi si vorbe putine si premeditate – numai daca si cand trebuie. Fara priviri in ochii pacientilor. Voce scazuta, egala, politicoasa. Parca abia asteapta sa faca ce trebuie si cum trebuie si apoi sa se retraga. Nu are nimic din ceea ce este la “moda”. Nu ii atarna nimic, nu are ticuri
, nu are vre-un semn de “rebela”. De fapt nu are nici macar un element din “setul minim – obligatoriu – de iesit din casa”. O eleva de clasa a 5-a de la Jean Monet ar descalifica-o imediat. Narcina are (circa) 28 de ani, este doar excesiv de curata – dar totusi nu o “fata frumoasa” in sensul mediatizat.

La primele 2-3 sedinte, abia daca o sesizezi. Mai tarziu, te intrebi (si verifici) daca se comporta cu toata lumea la fel. Si da – se comporta la fel. Apoi vezi ca de fapt se si misca foarte repede, de la un pacient la altul. In urmatoarele vizite, constati ca de fapt abordeaza si trateaza sensibil diferit – dar mereu extrem de cald si politicos – pacientii (dupa varsta, afectiune, putere de intelegere etc).

Curios, o intreb: “De cat timp esti aici Narcisa?” Ezita putin, tot nu se uita la mine, nu isi aranjeaza suvita de par si imi spune: “Fac 10 ani!” cu oarecare mandrie. Apoi mai ezita putin, parca ghiceste la ce as putea sa ma gandesc si mai adauga putin stangaci, parca convinsa ca nu o sa inteleg “Cand am venit aici, pentru mine a fost primul loc de munca, m-au primit calduros, m-au invatat multe si ma simt bine aici. Chiar simt ca foloseste ceea ce fac.” Si apoi pleaca.

Iar eu am ramas pe ganduri. Si la ultimele 3 sedinte, toate cele circa 40 de minute, observam (discret) si ma gandeam. Iata o pesoana, care e multumita de ce/cum face. Care face mai repede/bine/mult decat ar trebui si pacientii nu pot fi decat multumiti. Fapt ce duce la reveniri si recomandari. La succesul/stabilitatea cabinetului.

Ma mai gandeam la “filozofia de viata/munca” regasita chiar si la mine la birou (printre unele persoane/angajati) si anume: “vin, invat, apoi cum imi dau seama ca stiu sa fac ceva, mai negociez putin, apoi incep sa caut un alt loc de munca si plec acolo si fac la fel”. Demers care inseamna ca la inceput ai compententa si iti meriti salariul convenit intre 60%-90% , cand ajungi la 105% fortezi o renegociere a salariului la 130%, dupa ceva timp aduni referinte si pleci undeva unde ceri 250% (posibil si pentru ca mobilierul si clientii sunt din alt segment, nu ca serviciul ar fi foarte diferit) si continui tot asa … Nu lasi nimic “memorabil” in urma, ba chiar extrapolezi tehnica si in “relatiile” personale pe care le incerci. Dupa 35 de ani, dezvolta hobbyuri excentrice … De corporatist(a) neinteleas(a). Dar pastrand obsesia sa nu cumva sa face ceva in plus, sa cumva sa primeasca un “bogdaproste” de la cineva (care ar putea avea putere de blestem).

 

Aceasta Narcisa, face (fara sa fi participat la cele 3-5 programe de training pe care chiar firma noastra le ofera pe parte de Customer Service/Satisfaction) tot ce trebuie, bazat pe valori din cei 7 ani de acasa + empatie + daruire. Nu ii trebuie training. Si pare sa mai fie acolo 2 tineri si o asistenta mai in varsta (impreuna formeaza o echipa). Si mai este un doctor in varsta (mie mi s-a parut la inceput coleric – pana cand la sfarsit cand i-am spus ca a disparut 90% din durere la calcai, fara preaviz m-a luat in brate!).

Vazandu-i imi amintesc de o multime de femei si barbati din anii ’70 si ’80 (pe care i-am cunoscut) si care aveau profesii simple: brutari, vanzatoare, soferi, diferiti muncitori – dar multi faceau mai mereu si cate ceva in plus fata de ce “trebuia” si astfel transmiteau celor din jur ca se iau in serios. Si astfel deveneau respectati si apreciati. In slujbele lor (numite acum parca cu dispret) “marunte”. Chiar daca acel sistem nu avea KPI si “rewarding packages”. Nu te oprea nimeni sa faci mai mult, mai bine (la nivel individual). Pe cand in prezent, in multe colective (mai ales “moderne”) – ar fi o dovada de prostie.

Cert este ca daca mai am nevoie la fizioterapie (sau ma intreaba cineva) – voi recomanda acest colectiv

 

1969 Cum era să mor (prima dată)

Atunci era să mor – pentru prima dată …

Tatăl meu, mi-a spus târziu, indirect (când aveam peste 40 de ani) cum l-am speriat cel mai tare, copil (mic) fiind … 

Lipseam de ceva timp .. Trebuia sa fiu (ca de obicei) prin curtea vilei (unde lucra – familia mea = întreținere/administrare). Fără voie să ies ori sa interacționez cu alți copii (..) – obișnuiam să îmi fac de lucru și să observ detaliile de prin curtea mare. Una din probleme (..) era că nu făceam zgomote și nici nu prea răspundeam când eram chemat – strigat. Asa că trebuia să fiu și căutat, nu doar strigat .. Și de regulă eram găsit urmărind (concentrat) ceva: detalii unei frunze, insecte, pietre, obiect sau chiar pescuind (căci nu aveam voie să stau la malul lacului – singur / nesupravegheat).

Și iată că tata făcea al 2-lea circuit prin toată curtea mare. Și nu eram pe nicăieri. Mai trecuse pe la malul lacului cu circa 15 minute – anterior. Acum (re)trecea, uitându-se puțin și în apa de la malul lacului …
Și acum mă și vede: sub luciul lacului liniștit, stând în picioare, privind – nemișcat în sus, cu circa 15 cm de apă peste nivelul capului, cu ochii larg deschiși, fără o expresie anume pe față. Chiar lângă debarcader și la circa 1 m de mal. Între ierburile înalte ale lacului cu apă limpede – transparentă. Nu mișcam. Nu erau semne că mă agitasem .. Oricum – nu fusese nici un țipăt ori stigăt de ajutor… Și lipseam de circa o oră. Și chiar el mai trecuse și pe la malul lacului – deci eram sub nivelul apei de cel puțin 15 minute …

Eu nu imi aduc aminte de loc de acest moment …
Tata mi-a spus că pur și simplu m-a scos din apă. Apoi speriat m-a dus sus (la vilă) la mama. Dar acolo, cumva, mișcam și în scurt timp mi-am revenit de parcă nu se întâmplase nimic… 

Din acea perioadă loc (e drept) că îmi mai amintesc că la un moment dat aveam un fel de curea legată în jurul pieptului și mijlocului și în bazinul de la lac, tata mă ținea cumva suspendat și eu cred că atunci învățam să înot .. (eram ținut ca un cățel). Eu unul nu îmi amintesc nici când – cum am învățat să înot. Sau cel puțin nu mi-a spus nimeni explicit: “de acum – știi să înoți”. Probabil era suficient pentru un părinte să vadă/știe că odată ajuns în apă – un copil poate înota “câinește” și poate ieși singur la mal.
Îmi amintesc că dintotdeauna, pe mine m-a atras apa (lacului) și intram în ea mai mereu (și când era cam rece). Motivele (atracțiile) au fost și sunt (pentru mine – mereu) numeroase, în lacul (odată) limpede și cu multe vietăți …

* Peste ani aveam să aflu că de fapt în Snagov, toate familiile aveau în vedere ca în vara în care copii cam făceau 3-4 ani (adică puteau ieși și singuri din curte – spre lac), erau duși intenționat la lac și aruncați de câteva ori (sub oarecare supraveghere) în lac și lăsați (încurajați) să înoate (precum oricum – macar câinește), cât să învețe să iasă singuri la mal. Apoi urma o (formală) amenințare publică și ipotetică către ceilalți copii: s[ nu ]l scufunde prea des/mult sub ap[, c[ dac[ pățește ceva, vor mânca bătaie. Dar acesta era doar semnul că acelui copil i se putea face “botezul lacului”. Adică tachinat – speriat puțin până când lua și câteva guri de apă și venea acasă cumva plângând și acuzator (“a lu’ X m-a băgat sub apă …”). Dar important era că acum copilul învățase minumul necesar: să iasă cumva din apă, că nu e plăcut sub apă și pot fi situații în care nu ieși prea ușor, că există periocole și nu toți copii – oamenii sunt de încredere. Deci părinții tocmai mai scăpau de o grijă: copilul lor tocmai a devenit un Snagovean care nu va muri înecat …

** Tot peste ani aveam să:
> ajung să înot pe sub apă (bras) circa 15-18 lungime de brațe (deci și 12-15 metri, din săritură) și să îmi țin respirația destul de mult timp
> să am un vizor și să explorez zone de mal și brădiș a lacului Snagov, unde să pun mâna (chiar în lac) pe raci, scoici, melci, toate plantele și chiar pești – în special somni, care cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai ne-sperioși). Și am învățat ca fauna se sperie cu atât mai puțin cu cît ești mai calm și mai ales te apropii și le atingi cu emoții pozitive, în mișcări cât mai lente și graduale. Un record (de tură) a fost de 3 somni (0,5 – 3 kg) pe care i-am tras de coadă, aceștia dormind în brădișul care se aglomera la suprafața apei (in grosime de circa 5-15 cm). Și dacă stateai foarte liniștit în apă, în timp veneau mici pești (în special – roșioare) care să îți ciugulească câte ceva pe de piele…
> aveam să obțin și licență de scufundator (NAUI) inclusiv cu ceva “specializari” (adâncime, noapte, rescue). Și să fac scufundări în marea Adriatică, Marea Roșie, Marea Neagrăoceanul Atlantic (Mirthle beach – US) și chiar și lacul Snagov (pe care l-am traversat de 2 ori). În prezent (2015-2018) se poate face snorkeling doar în cozi de lac, anumite  perioade ale anului și condiții specifice lacurilor (pt. a nu ridica prea repede și prea multe sedimente)

1967 Prima imagine de impact

Prima imagine de impact
Impregnare “întâmplătoare” dar importantă …

În fata pătuțului meu s-a întâmplat să fie un tablou. Bine iluminat. Suficient de mult timp. Așa că în suficient timp, am ajuns să leg multe gânduri, vise, întrebări și călătorii imaginare – de aceea imagine:
.. o mamă cu un copil de mână .. pe un drum ..
.. două (mici) ființe, pe un drum (al vietii) .. lângă o mare pădure …
.. o (abia schițată) potecă .. dimineața sau seara ..
.. (și) copilul – abia dacă se vede … Dar este cu mama lui (și asta e suficient)
.. natura, ziua, lumina – este în schimbare .. care continuă și (abia) urmează ..

Copil fiind adormeam și mă trezeam privind la el. De nenumarate ori, în fel și chip am cutreierat – imaginar – acea pădure.

Cu (prea) multe întrebări: Cine sunt? De unde vin? Unde sunt? Unde merg? De ce? Sunt în siguranță? Ce ar putea fi în pădure? Și ce ai putea vedea pe câmpul de langă? Am fost (deja) cu mama pe acest drum? Urmează să mergem (mâine)? Eu sunt cel din pat sau pe cel de pe drum? Oare cel de pe drum, cum îl vede pe cel din pat? Ne putem întâlni? Cum pot intra în tablou (în pădure)? Ce caută mama – acolo? Cum poate fi și acolo și lângă mine?

* Peste ani (via Internet) aveam să regăsesc imaginea dominantă din copilarie (o copie) a tabloului “Luminiș” de Nicolae Grigorescu.

** Încă și acum (corelat cu incarcarea zilelor) revad (destul de des) poteca pe care … inca putin .. si vad venind incet ca intr-o plimbare de insorita dupa-amiaza de octombrie, o femeie cu un copil mic: Mama mea si eu.

*** Și parcă toată viața noastră se reduce la circa 50 de pași printr-un luminiș, în care mama îmi arată în această plimbare – frumusețile acestei lumi. Atât cât pot eu să văd din ea …