Visul unui om … și praful comunismului …

Oare de cate ori (ca toti oamenii) visase si bunicul la ceva viitor mai bune (pentru familie) … doar pentru ca apoi lucrurile sa o ia pe cu totul alt făgaș? Si nu numai pentru el ci pentru multe generații … (datorită: război, comunism, răutatea umana etc.)?

Cu sprijin financiar al familii originare din Lipia-Bojdani, după 3 ani de ucenicie în București (1929-1932) a primit certificatul de Calfă în dulgherie – tâmplărie. Și prin economii și muncă suplimentară, plus ciubucurile permise (ex: căratul și montatul obiectelor de tâmplărie la clienți – după program), și-a completat trusoul de scule.

Certificatul de Calfă (+experiența acumulată) – ii permiteau începerea lucrului ca Meșter dulgher – tâmplar pentru o zonă/piață cu o raza de circa 15 km.

Familia a mai făcut ceva schimburi și cumpărări de terenuri – centrate în zona satului Dobroșești (actualul Snagov sat).
Astfel, a fost luat un teren de circa 3800 mp (actualele numere Z8-Z12) si aici s-a mutat o parte a familiei din Lipia-Bojdani (unii au păstrat numele Ionița, altii de Turmac). Apoi, pentru securitatea alimentara, un teren de 6.300mp a fost cumpărat cu 2.000 lei. Ulterior, din economiile facute de Vasile la București (si alți bani strânși) a mai cumpărat alți 6300mp, rezultând ca moștenire 13.000 mp (adică suficient in mod normal pentru supraviețuirea a 2 familii a cate 4 membri). Deși ei au fost mai mereu mult mai multe guri de hrănit …

Familia a negociat căsătoria lui Vasile cu Georgeta din Ghermănești (caci așa se obișnuia atunci).
În 1936 si 1938 au apărut 2 băieți (Ion și Manea). Iată deci și principalele ajutoare la atelierul de dulgherie – tâmplărie, moștenitorii etc.

A urmat stagiul militar obligatoriu. Însă a început războiul si Vasile a stat plecat de acasă circa  8 ani. Circa 10 “leat”-uri fuseseră mobilizate pentru război. Acasă, de 2-3 ori pe saptamana, femeile mergeau după jandarmul arogant, gras si abuziv, care striga pe străzi cine a mai murit pe front … Jandarm care râdea de aceste femei singure, speriate, fără resurse si mancare pentru copii si pe care le numea pe toate văduve – mai ales ca in sat deja erau zeci de morți si mult mai mulți despre care nu se mai știa nimic …

Reîntors în 1945 cu bine acasă (foarte slăbit, cu păduchi etc.) a sperat ca împreuna cu neamul (erau numai in Snagov sat circa 12 adulți cu totul: soț – soții), familia si iată doi băieți (acum de 9 si 7 ani, a sperat ca viața s-ar putea relua din făgașul si stadiul lăsat in 1938 …
Deja băieții aveau o vârsta ideala pentru a începe sa asiste – lucreze si ei cate ceva langa tatăl lor, in atelier. Ar fi fost multe de reparat – mai peste tot. După război – ar fi trebuit sa apară destula cerere …

Local, legat de lemn, singura mare “activitate” a fost tăierea stejarilor seculari pe o lățime de circa 800-1000m de la nou creata cale ferata (de la Căciulați la Complexul Turistic CFR – ulterior denumit si Astoria). Lemnul a fost luat gratuit si dus in Rusia in contul datoriei de război. Mulți localnici aveau sa moara la aceste lucrări (facute fără suficiente animale, căruțe si scule adecvate) – cu improvizații si cu gândul la bănuții pentru familie – pe care ii primești după ce livrezi la rampa din gara improvizata, lemnul scos din pădure. Așa a murit si socrul lui Vasile (Ion MANEA- tatăl bunicii mele – din ceva copac căzut in pădure pe el, si alta data si un frate al acestuia / e de presupus ca se făceau ceva echipe pe baza de rudenii)
Ulterior, s-au mai scos (tot cu sila) localnicii la replantările din care au crescut copacii de la liniile 1+2+3 (la care au început tăierile prin 2014).

După o amăgitoare împărțire de terenuri țăranilor, de fapt a urmat GAC-urile si Colectivizarea forțata. Gospodăriile familiilor au fost distruse, a fost si an cu foamete mare, bărbați erau putini si bani si mai putini. Cine – ce sa mai construiască si cu ce bani? La tara singura ocupație “permisa” era la noul CAP, pentru amăgirea unei hrane de toate zilele …

Câțiva ani, Vasile a încercat diferite munci, aranjamente si in paralel a avut o serie de comenzi ca dulgher – tâmplar. Ba chiar au fost si doua veri de care tatăl meu (Manea) si-a adus aminte toata viața, in care in unele seri de vara (după încasarea unor lucrări) – au făcut si ceva grătar in curte cu carne cumpărata. Însă a fi independent, orice peste nimicul planificat tuturor, era considerat ca un fel de ofensa si (cumva) sancționat …
Deci “se aplicau multiple forme de descurajare a tuturor celor care mai încercau sa facă ceva – cumva ca înainte de război”. Nu mai trebuia sa rămână la/in tara activități independente: toti trebuiau sa devina dependenți si prinși in cele 2 sisteme principale: la tara la CAP-uri, iar la oraș in fabrici si uzine. Mai era o a 3-a cale: șantierele din toata tara…

Fiind calificat (deci Calfa: dulgherie – tâmplărie), singura alternativa pentru Vasile a fost sa meargă la/pe șantiere. Prea putini oameni competenți (calificați) mai erau in Romania si trebuia reconstruita o întreaga tara … plus noile fantasme comuniste.

Astfel a lăsat acasă familia, băieții cu care ar fi vrut (spera de peste 10 ani) sa ii învețe meserie. Si singuri (ca familie) sa poată chiar sa își facă un atelier si afacere prosperă … Doar pe si prin munca lor. Soția a trebuit (cumva) sa mai meargă sa lucreze si la nou înființatul CAP, copii pe la ceva scoală improvizata iar soțul (Vasile) – pe șantier, sa reia viată in condiții similare improvizațiilor – experimentate in război,

Datorita competentei, in scurt timp, Vasile a ajuns apreciat la munca, a devenit șef de echipa si lucrări. Lucrând direct de pe planuri cu șefii lucrărilor.
Dar de prin 1954-1956 a tot rezultat ca Vasile pe front a fost si sergent si cu unitatea lui a ajuns si la Stalingrad etc. Si deci a luptat (“de capul lui”) contra fraților ruși salvatori si a comunismului (in general). Motiv pentru care noul aranjament rezultat era ca nu mai putea fi șef (oficial), trebuia sa își păstreze responsabilitățile, sa muncească mai mult, sa fie platit mai puțin, sa nu mai aibă dreptul sa se mute daca si cand vrea el de la un șantier la altul (caci acum fusese “dibuit” si încadrat ca nesimpatizant si deci tinut “sub control”).

La 13 ani (1951) Manea (tatăl meu) – de nevoie – începe sa lucreze vara ca necalificat la orice era nevoie in București. Erau câteva locuri unde cei care voiau sa lucreze se adunau si cei cu lucrări își alegeau de acolo pe cei doriți. Si tata era preocupat sa prindă macar gustarea de pe la ora 10:00, caci de pe la 12:00, începea de regula scandaluri intenționate, pentru ca pana la sfârșitul zilei, cat mai mulți sa nu fie de fapt plătiți de loc …

Deci intre 1952-1956, familia o ducea prost: Vasile intrase pe lista neagra a celor care erau competenți, trebuiau munciți – speriați, plătiți cu mai puțin (si chiar ținuți cumva captivi – dependenți). In toata tara se știa de diferitele feluri de epurări dar si de faptul ca pentru nemulțumiți era de lucru si la Canal si erau si mulți dispăruți (chiar cam din toate localitățile).

* Printre picături, cumva, băieții Ion si Manea, cu sculele ramase acasă, au mai continuat sa încerce sa mai lucreze cate ceva (lucrări simple si pentru cei pentru care se putea susține ca erau rude si/sau o forma de ajutor in “timpul liber”). Deci relevant este ca au pornit (dar singuri!) (tot) către ceva dulgherie – tâmplărie așa cum dorise Vasile … 

Începând cu 1960, toti cam aveau un fel de loc de munca “stabil” si niște forme de “dependenta” (spre neschimbare) cu ceva entitate de stat.

Vasile a început sa aibă mai multe probleme de sănătate. Caci fata de o condiție fizica (chiar inițial) nu deosebita, cei 8 ani de instrucție urmați de război si apoi mulți ani pe șantiere cam din toata tara, au însemnat prea multe nopți de frig, mancare putina – neadecvata – improvizata. Prea mult timp departe de familie. Prea mari diferențe intre ce dorea si ce a rezultat. Lucruri care adunate, te frământa si te uzează si îmbătrânește înainte de vreme …

S-a pensionat (pe caz de boala) prin 1974 si a murit prin 1983 …

Prin 1996, tata, resemnat și mâhnit și el (cu viața și diferențele acumulate și de el), a decis să își șteargă ultimele urme dureroase ale copilăriei și tinereții, vânzând ce a mai rămas din sculele atelierului (vânzări – “simplificări” cum au făcut cam toti de aceeași vârstă în acei ani). Spera ca prin eliminarea rădăcinii de la Snagov (sat), Cumva, și să “forțeze” stabilizarea copiilor in/la/de București (unde poate viața o fi mai bună – sau cel puțin diferită de încercările nereușite de 2 generații, la Snagov – sat). Nota: majoritatea sculelor atelierului bunicului au fost luate de Ion (fiul cel mare) din 2 motive: 1) ca este fiul cel mare (si așa este “dreptul” si tradiția la tara + ca locuiește peste drum 2) pentru ca Manea (fiul cel mic) este plecat din Snagov si locuiește in București (si aparent nu ar mai putea avea ceva interes)

+++
Nota1: (audio – Manea) Primit prin 1928 la Meșterul Cârpan, în toți cei 3 ani de ucenicie, economisise cu îndârjire banii din ciubucurile primite din caratul și amplasatul pieselor de mobilă făcute de atelier – pentru un viitor mai bun. Banii însemnau independenta, șansa de a putea alege in viată. De a-ti permite sa ai o demnitate, sa iți începi un drum al tău. Sa alegi. Toate acestea – imposibile pentru toti ai săi (mai ales din Bojdani – Lipia, loc cu multe întâmplări si istorii triste, tumultoase si unele chiar violente).

Nota2: (audio – Manea) Vasile privise cu jind si uimire mulțimea de scule din atelier ale meșterului, le învățase rostul, utilitatea si a început sa își facă propriul trusou, mai întâi – atât din cele reformate din atelier cat din unele noi si bune, exact ca ale meșterului … Pentru ca își dorea prea mult si trebuia sa aibă (cândva) si el atelierul lui. Sculele luate in ani, una cate una si înfășurate cu grija in cârpe, ajungeau in casa părinților – cand mergea acasă. Visa mereu la grămadă care părea sa crească si sa ii poată asigura independenta si viitorul mult dorit,

Nota3: Eu (CT) l-am văzut de 2 ori pe Vasile (bunicul) venit langa bancul si rafturile de scule din magazia din spatele casei. Nu mai putea lucra (si nici cerere ori “voie” nu mai era) – dar doar privea cu adânca mâhnire, a pus mana pe câteva scule, s-a uitat la 2-3 daca si cum mai sunt ascuțite si le-a repus la locul lor, foarte încet … Si cam totul (acolo) era de fapt cam acoperit cu fire de păianjeni si praf .. 

+++
Notă: dacă nu a putut să ne lase (..) prin muncă ce ne-ar fi dorit el, iată că măcar forma nasului, s-a transmis la majoritatea urmașilor 🙂