Dacă nu se impunea în România comunismul de către ruși (ex: dacă la Yalta Churchill nu renunta la Romania etc.) > familia tatălui meu chiar a avut toate șansele să pună pe picioare și să mențină un atelier (afacere) legat de dulgherie – tâmplărie.
.. tatăl meu (Manea Turmac) a murit în 06.01.2019 la vârsta de 80 de ani. Profund dezamăgit (profesional). A trăit trei mari prăbușiri a speranțelor sale pentru un viitor cât de cât – normal:
1) ultima, cea de după 1989, când România a pornit cu viteza pe un drum gresit (si Romanii au pierdut cumva in prea putini ani, o intreaga tara si nu doar echivalentul productiei a circa 10-15 ani de munca a unei generatii – cum era in timpul razboaielor anterioare);
2) anterior, prin 1972, cand s-a pornit gradual (dar consecvent) catre o dictatura (a lui Ceausescu) dupa ce intre 1968 si 1971 a existat o relaxare si chiar initiative private de succes etc. Si s-a sacrificat o generatie (ca munca + spiritual) dar macar din sacrificiul acestora a rezultat o serie de active (infrastructura nationala + circa 10.000 de fabrici si uzile – interdepentende si cu potential);
3) prima, cea de dupa razboi (1945-1952) cand prin comunismul rusesc implementat cu forta, s-au distrus satele. Mai exact: organizarea lor traditionala, reglata cumva sustenabil in ultimele sute de ani (resurse locale, cerere, tehnologie, nivel de trai bazat pe competente si munca). Plus viata elitelor si a familiilor acestora (deci circa 2 generatii din circa 10% din populatie). Elite la nivel national dar mai ales local, in comunitati. Adica intreprinzatorii, mestesugarii, comerciantii, intermediarii care preluau riscurile (+sezonalitatile / variatiile) si cumva reuseau sa mai armonizeze fluctuatiile “cerere-oferta”…
Foarte probabil, eu Constantin Turmac (daca am in vedere doar descendenta paterna) – ar fi trebuit sa fiu cam a 3-a, generație de dulgheri – tâmplari din Zona Snagov.
Pentru ca bunicul meu (Vasile TURMAC) in 22.03.1932 devenea tamplar – dulgher cu “acte” (instruit de Breasla Tamplarilor din Bucuresti – vezi act) si odata intors acasa, re-dovedea ca are o buna cerere locala, este apreciat pentru lucrarile sale si ca ar putea lucra pentru mai multe comune invecinate (adica ar putea sa dezvolte afacerea destul de mult – similar chiar atelierului din Bucuresti in care si-a facut ucenicia). Si foarte interesanta este si povestea asociata stagiului din Bucuresti.
Anii 1933-1937 au fost extrem de promitatori pentru Vasile Turmac:
> in 1932 s-a intors acasa (de la Bucuresti) atat cu calificare (si competente) cat si cu bani (adunati de el – cu mare sacrificii)
> ?1936 s-a casatorit (prin aranjament al familiilor, caci asa era atunci). Dar a rezultat un teren bun, intr-o zona fara niciun dulgher – tamplar: satul Dobrosesti (actualul Snagov sat). In conditiile in care intre Bucuresti si Ploiesti mai existau doar 4 mici mestesugari (dar fara calificarile si mai ales expertiza de a lucra “ca la Bucuresti” – la conasii cu bani si modele ca cele din strainatate si pentru case mari …
> in 1936 si 1938 i s-au nascut doi baieti sanatosi si frumosi. Adica exact “mana de lucru” cu care dorea si putea sa isi faca o echipa deosebita;
Insa a trebuit sa intrerupa afacerea infiripata si visul sau, pentru ca a fost chemat sa isi faca stagiul militar (1937) obligatoriu de circa 2 ani. Si cand sa se termine stagiul – a inceput razboiul si a ramas “concentrat”. Asa ca a ajuns mai intai pe front in est (pana la Stalingrad) si apoi pana in vest (prin Cehia). Si (deci) a lipsit de acasa cam 7 ani (1937-1945) . Perioada in care (datorita comunicarilor dificile si a multimii de soldati romani morti de-a lungul intinderii de cateva mii de kilometri strabatuta de armata romana) de mai multe ori familia si mai ales comunitatea – au crezut ca o fi murit pe undeva. Astfel ca cei doi copii au primit uzuala referire “ai Georgetei” (asa cum se facea referire la copii unei vaduve”.
In primavara lui 1945 cand a sosit la poarta (un omulet slab, jigarit, paros, murdar) a trebuit sa strige la nevasta sa tina copii departe si sa puna apa la fiert in cazanul mare. Caci era si plin de paduchi si a dorit sa arda toate hainele cu care a venit … Copiilor le-a venit cam greu sa creada ca au tata, dar s-au bucurat mult. Erau toti impreuna si sanatosi. Si promisiunile erau ca s-ar da si ceva pamanturi chiar suplimentare – ca improprietarire (cum se promitea si se facea – dupa razboaie. Si la acestea, se adauga marele vis: un atelier de tamplarie – dulgherie cu care sa lucreze pentru satele de jur-imprejur.
A doua jumatate a lui 1946 si prima parte a lui 1947, tanara familie Turmac din Snagov sat, a avut aproape un an normal si frumos in familie. Dupa cateva lucrari facute de Vasile Turmac, vara, sub corcodusul din curte, au reusit chiar sa si cumpere carne si sa faca de cateva ori gratar si sa manance impreuna stand in serile de vara pana tarziu in jurul jarului.
Nu stiau ca aceste cateva momente, vor ramane cam cele mai frumoase amintiri ale ambelor generatii: Vasile Turmac si sotia (Gherghina) dar si a baietilor: Ion si Manea.
Pentru ca schimbarile (in rau) au fost rapide si violente:
1) nu numai ca nu a existat o reala improprietarire (adica nu s-a mai dat nimic – cum se promisese) dar s-a trecut rapid la cooperativizare fortata (adica s-a luat tot ce aveau oamenii). Adica li s-au luat si pamanturile si putinele scule si animale pe care le aveau. Adica, singura alternativa ramasa era sa lucreze la nou infiintata asociatie. Unde lucrai “amestecat” cu tot felul de oameni (+ puturosi” si daca iesea ceva, se tot fura si local si mai ales se lua la stat si se platea si pagubele pentru razboi – rusilor (urmatorii 14 ani). Asa ca rezultele muncii erau si mici si cel mult sperai sa supravietuiesti …
2) in 1947 a fost seceta si incepand din vara, recoltele au fost foarte slabe. Iar putinul recoltat – a fost luat de rusi;
3) din martie 1948 au inceput arestarile si deportarile (a celor care aveau ceva si au fost declarati mosieri – burghezi – exploatatori si mai ales celor care aveau o credibilitate, opinii diferite si ar fi putut rezista cumva – independenti). Cumva (pentru ca familia bunicului (Turmac Vasile) ramasese cam tot “proaspat casatorita” datorita intarzierii de 7 ani (razboi) – era sub-mediocra ca pamanturi si utilaje. Nu l-au arestat, insa nu “dadea bine” pentru ca tot incerca cu atelierul lui si felurite comenzi si lucrari de tamplarie – dulgherie;
Poate circa 50 lucrari a putut face Turmac Vasile dupa intoarcerea de pe front. A cate 2-5 zile per lucrare. Usi si ferestre (cu tot cu tocurile lor). Mese si scaune. Structurile de lemn a unor case si acoperisuri. Rafturi si dulapuri. Tot felul de reparatii. Toate acestea (si fiind din lemn) – in timp au disparut. In 2019 au mai ramas de la Vasile Turmac doar: un dulap, un mic raft si circa 2 scule de mana. Si cum obiceiul meseriasilor era sa isi lase si o oarecare urma pe lucrarile lor, iata ca pe fundul unui sertar al micului raft – in 2019 am regasit semnatura de tamplar meserias a lui Turmac Vasile. Facuta cu creionul de insemnat, nu prea adanc (caci daca vrei sa o si poti sterge chiar usor). Semnatura (si obicei) care l-am regasit si la fiul sau Turmac Manea (pe grinda de rezistenta a unui pat). Si iata cum, meseriasul inceasca sa lase o oarecare urma peste ani si timp a trecerii sale si a muncii facute cu mandrie profesionala. Chiar daca lemnul dureaza si el putin, dar uneori poate chiar mai mult de o generatie …
Vasile Turmac s-a hotarat sa plece la nou infiintatele santiere din tara. Exact pentru a face tamplarie-dulgherie la care chiar se pricepea foarte bine. Pentru ca fiind si mai firav – prin agricultura rudimentara si corelat cu cota mica de contributie de la asociatia de acasa, ar fi fost sub limita de supravietuire. A ajuns rapid la marile santiere, unde a inceput sa fie apreciat. Sotia (Gherghina) a ramas sa aiba grija de copii si sa faca normele de zile obligatorii de munca la CAP-ul local.
Astfel, baietii care facusera 9-11 ani, in loc sa stea cu tatal lor si sa ajute si sa invete meserie, il revedeau rar. Si incercau atunci sa mai faca repede ceva lucrari mai simple si rapide – in localitate. Pentru prieteni si “platita” in ceva hrana, haine purtate si asistenta suplimentara acordata familiei – cat timp el lipsea de acasa. Dar iata ca baietii, in lipsa unor perspective mai bune, cumva, singuri au inceput sa lucreze cu sculele ramase acasa. Si in urmatorii 2-3 ani, au ajuns sa poata mesteri ceva scaune, mese mai simple si chiar sa ajute la lucrari mai simple de genul cercevele pentru geamuri si tocuri de usi si chiar dulgheria unui acoperis.
Deci erau ceva semne ca mai greu (dar in timp), baietii ar putea recupera si deveni dulgheri – tamplari.
Insa vremurile se tot tulburau periodic. Cumva, baiatul mai mic (Manea – tatal meu), fiind si mai ambitios, a plecat la Bucuresti (circa 38 km). Pentru un plus de mancare, speranta ca si-ar putea cumpara ceva haine noi, Pentru a vedea si invata si altceva decat la tara unde certa era doar munca la CAP.
Astfel ca speranta era ca dimineata devreme, sa fie primit ca muncitor necalificat pentru lucrul cu ziua. Astfel de muncitori se racolau de pe “cheiul Dambovitei” (intre actuala Unire si Timpuri Noi). Rapid a invatat ca multi tineri sunt “dati afara” cu putin inaintea pranzului sub felurite vine – de fapt pentru a nu-i plati de loc si mai ales sa nu le dea nici macar masa de pranz (inclusa de regula in aranjament). Si cum sa faca pentru a nu ajunge intre cei (mereu) “sacrificati” astfel. Mai apoi, fiind mai energic, vesel, creativ si cu initiativa – cumva tot facea rapid prietenii si rezolva mai bine si repede sarcinile decat altii. Si a devenit mai recunoscut si apreciat pentru grupurile (“gasca”) cu care asigura ca se si termina cu bine unele parti de lucrari mai mari.
Vasile Turmac – in doar cativa ani, ajunge sa fie recunoscut ca mester si sa coordoneze echipe din ce in ce mai mari, la lucrari mari (ex: hoteluri, complexe, felurite constructii din fabrici si uzine). Chiar in cadrul trustului Carpati (care avea sa devina cel mai renumit trust – pentru cele mai importante lucrari de constructii din Romania perioadei 1954-197x). Si sa castige chiar foarte bine. Deci sa inceapa sa ajunga mai multi bani si acasa.
Manea Turmac (tatal meu) – incepuse sa gestioneze mai bine relatiile in Bucuresti si sa isi cumpere propriile haine si chiar o bicicleta noua. Cu care sa si mai faca ceva drumuri intre Bucuresti – Snagov (desi drumurile erau desfundate). Exista si un autobuz, insa nu existau navetisti propriu-zisi (ca in anii 198x).
Ion Turmac (fiul cel mare a lui Vasile Turmac) – cumva s-a obisnuit cu mai putinul de acasa, suplimentat mai bine din sumele trimise acasa de Vasile Turmac.
Peste inca cativa ani, si la Snagov se termina si electrificarea si alfabetizarea si primul set de constructii (tip) ale administratiior locale.
SI date fiind resursele Snagovului (lac – padure) si utilizarea din anii 193x ca destinatie de agrement a celor emancipati din Bucuresti si Ploiesti, iata ca Snagovul este ales pentru a se transforma in statiune turistica si se incepe construirea catorva zeci de vile.
In acest context, Manea Turmac hotaraste sa se intoarca acasa si sa preia ceva lucrari de dulgherie – tamplarie. Caci avea un set de scule de la tatal sau. Unele proprii (din munca sa de la Bucuresti). Un frate (Ion) pe care putea conta si cu care putea face echipa. Si apoi dintre alti tineri locali – putea alege si tocmi pe cativa, dupa modelul folosit pe “cheiul Dambovitei”.
Astfel ca la majoritatea celor 30-50 de vile construite pana prin 1962, Manea Turmac a negociat si realizat diferite lucrari (mai ales cele atipice si totusi specifice Snagovului precum: debarcadere, garaje, foisoare, ghetarii, acoperisuri etc.)
Dar iata ca in cativa ani, se cam termina si cu constructia noilor vile (initial destinate si utilizate de sindicate). Si cerere locala – din comunitate, aparea rar (caci lucratorii la CAP-uri erau tinuti in limita de subzistenta si abia se apropia sfarsitul celor 14 ani de plata a datoriilor catre rusi).
Pe alta parte, Vasile Turmac – lucra la Carpati in zone din ce in ce mai indepartate de casa, stand perioade mai lungi si cu ceva reduceri ale platilor. Caci intre timp se formasera mai multe santiere, proiectele devenisera “tip” (adica erau cam identice si se si repetau).
Dar principala nenorocire a constat in faptul ca a ajuns la evaluare “dosarul” bunicului. Poate (disproportionat) si pentru ca bunicul (desi mai mic de statura – insa vioi, zambaret, descurcaret si bun organizator – era mai mereu bine apreciat de oameni si chiar beneficiari. Si nu era si nici nu dadea semne ca ar dori sa devina membru de partid sau sa avanzeze “rapid” in “cariera”, asa cum era noua “moda”. Dar lipsa lui de oportunism si reala lui compententa profesionala, il tot puteau in calea unora care tot veneau “de sub el” si tot treceau pe langa si “peste el” catre diferite locuri si functii mult mai vizibile si bine platite.
Cam asa Vasile Turmac a ajuns sa fie pus in discutie. Adica sa fie tras la raspundere sub invinuirea ca in timpul razboiului, cumva. s-a dus (de capul lui sau nu a facut dovada ca s-a opus vehement si repetat) si a luptat pe frontul de est. Adica, impotriva rusilor. Si un “dusman” al rusilor (si valorii acestora) nu putea sa fie (ramana) acum, nici sef de echipa (dar mester si coordonator pe lucrari mai mari si chiar platit pentru astfel de pozitii) – de catre noua organizare si sistem. Care isi permitea sa aiba si oameni mai slabi, dar mai “curati” – in “frunte”.
Asa ca s-a uitat ca in timpul razboiului (pe care nu bunicul l-a initiat) exista si lege martiala si nu putea refuza mersul pe front (si chiar au existat si ceva executii cu rol exemplificator) pentru unii care au incercat sa refuze sa mearga pe front. Si de fapt – trasi la raspundere nu erau orice ostasi care au fost pe front. Ci doar cei care ajungeau in ceva pozitii mai bune (si platite mai bine) – si la locurile in cauza jinduiau (deja) altii, cu “dosar mai curat” – chiar daca erau mai putin buni profesional.
In concluzie: Vasile Turmac a ajuns sa fie platit mai putin, sa aiba pozitie mai inferioara, sa inceapa sa fie sicanat si sa stea si mai mult si mai departe de casa. Iar acasa scadea cererea la vile si comunitatile locale nu formau suficienta cerere pentru nevoile unei familii (iata ca baietii devenind mari) – chiar nevoile a 3 potentiale familii … Ce decizii (mai) poti sa iei?
Asa ca a urmat pentru toti o noua perioada de declin de mai multi ani. Cu lucrul pe ici – colo si fara perspective pentru cei care ar dori si putea sa lucreze bine dulgherie – tamplarie. In tara (la munte, langa paduri) se construiau ceva fabrici, dar scopul erau produse tipizate si deci din descompunerea activitatilor, ajungeai sa faci repetitiv cateva operatii langa un utilaj care devenea din ce in ce mai specializat. Deci usor – usor nu mai era necesar ca cineva sa stie si sa poata sa faca totul la o casa / constructie – din lemn.
Cumva, Manea Turmac are inspiratia si ia initiativa sa ceara si apoi sa umble prin tara pe unde a lucrat Vasile Turmac. Si astfel sa isi faca amandoi carti de munca (si – partial – retroactiv) pentru anii in care a lucrat (in socialism si la proiectele acestuia) – la diferite santiere. A trebui sa refaca de la certificate de nastere si de studii (din chiar din 1911). Sa faca inscrieri la Sindicat si sa plateasca si cotizatii retroactive. Etc.
Mai tarziu, avea sa fie foarte folositor la calcule si pensionarea lui Vasile Turmac.
Turmac Manea ajunsese (in 15+ ani de lucru cu lemnul) sa faca si el cam orice lucrari de tamplarie si dulgherie. A inceput ca necalificat “cu ziua” pe cheiul Dambovitei si ajunsese un liber profesionist apreciat in Zona Snagov – care forma mici echipe pentru lucrari la vile (care nu se incadrau in termene sau cand apareau modificari). Si mai ales lucrari atipice dar specifice Snagovului: debarcadere, garaje, bazine de innot, ghetarii si foisoare, acoperisuri foarte variate. Dar unde, cum si de ce sa faci un atelier si ce sa expui? Caci ceea ce faci ramane in curtea unui proprietar. Si sunt din lemn si in timp – se cam strica. Si iata cum si realizarile lui Turmac Manea – dispar cu timpul. Dar totusi si el – pastreaza obiceiul ca undeva catre sfarsitul lucrarii sa lase pe undeva o semnatura, o data – cu creionul de tamplarie – macar ca o confirmare pentru sine ca a facut si acolo ce si cum trebuia … In 2019 am gasit ceva semne facute de el pe grinda unui pat din casa batraneasca …
Dar cumva, dupa schimbarea Dej > Ceausescu, apare si anul 1968 in care Romania se opune cerintelor Rusiei, risca si infrunta presiunea blocului comunist. Si in acest context, se lanseaza o relaxare si chiar o incurajare a micilor intreprinzatori (“mandatari”) in comunitati. Caci conducerea de partid si de stat a Romaniei (sub Ceausescu) avea nevoie sa faca ceva “diferit” si “rebel” si cumva sa aiba ceva rezultate si mai ales un plus de popularitate si sprijin popular. Si oameni ca Vasile Turmac si fii sai – mai existau in Romania. Adica oameni care sa vrea sa incerce si sa faca ei ceva local.
Si iata cum si pe un fond de prima bunastare materiale si financiara, oamenii incep sa aiba si un plus de bani si sa experimente si alte tipuri de cheltuieli (decat cele de subzistenta). Asa ca pare sa se relanseze si o cerere (si “la sate” pentru reparatii de tamplarie, acoperisuri, garduri si chiar si noi case/constructii – private). Iar la Snagov – chiar un nou set de vile si reparatii mai majore la constructiile anterioare (de 10-15 ani). Deci sperante de lucru si ceva stabilitate …
Insa Vasile Turmac incepe sa aiba ceva probleme de sanatate (caci 7 ani de front, cu nemancare, frig in transee cu apa si zapada, stres, marsuri foarte lungi – incep sa isi spuna cuvantul). Si chiar multii ani pe santiere (unde de asemenea conditiile de cazare – munca – hrana si spalat nu au fost prea bune).
Manea Turmac reusea sa gaseasca lucrari si sa le negocieze bine. Pe cele mici – le putea face chiar singur. Fratele sau – mai degraba incepuse sa prefere “stabilitatea” remunerata mai modest in calitate de angajat permanent la stat. Iar pentru echipe de 4-6 oameni (pentru care erau cerere – la cele deja 100+ vile de la Snagov), incepuse a nu se mai gasi oameni.
Si de la an la an, crestea local ceea ce dupa circa 20 de ani a ajuns la circa 800 de angajati (cu cam toate profesiile) si denumita IEO Snagov (Intreprinderea Economica de Odihna Snagov) si care avea si propria echipa de circa 16 dulgheri si tamplari. Destinata intretinerii si reparatiilor celor circa 160+ de vile de la Snagov. Si poate ca (normal) ar fi putut si numai 400 sa faca munca celor 800, dar deja “sistemul” trebuia sa rezolve cumva si noua problema (si specifica) comunismului – socialismului si anune asigurarea de locuri de munca pentru tot cetatenii.
In aceasta perioada de sperante (in special: 1968-1974) setul de scule (tamplarie – dulgherie) al famililor Turmac – a fost re-completat prin investitii. S-a reinvestit cam tot din putinele lucrari care au aparut. Insa nu era suficient de clar cadrul legal: cum incasezi – platesti, taxe, cum se coreleaza cu pensia si asistenta medicala, cum lucrezi cu alte intreprinderi ale statului (contracte – plati etc.)
In concluzie, in perioada 1970-1975 s-a putut constata in partea de inceput o cerere concreta si buna pentru mai mult de 3 dulgheri – tamplari, cum era Vasile Turmac si fii sai (caci si Ion – fiul cel mare, cumva tot asa ceva lucra, chiar la micul colectiv “de stat” si intretinere a unor vile de la Snagov). Insa in timp, Ceausescu a anulat oportunitatile create – promise pentru intreprinzatori (“mandatari” etc.). Si astfel a disparut posibilitatea (din sistemul creat) de a fi liber profesionist si cauta / primi cereri private (chiar daca acestea ari fi existat). Si iata ca toti 3 sunt nevoiti sa accepte orice fel de repartizari si munci, mai mult sau mai putin legate cu competenele si preferintelor lor.
Cei trei trebuiau sa fie niste angajati in “campul muncii” care (doar) sa faca dovada ca se straduiesc sa faca ce li se cere, Si sistemul nu pare preocupat de rezultate, calitate, termene, economii, a invata pe altii meserie, creativitate si solutii mai bune si chiar diferite de cele din proiectele (deja cam vechi etc.). Asa ca spiritul intreprinzator al celor trei, propunerile lor si faptul ca reuseau sa tot grupeze oameni in jurul lor – devenea repetitiv motive de “deranj”. Si prin urmare de sicanare (si profesionala) a acestora.
Cumva, in anii 198x, Vasile Turmac era la pensie si cei doi frati erau deja cam resemnati, pe deplin in obligatii familiale – avand copiii deja mari si fara certitudini legate de profesiile si locurile de munca ale acestora in cadrul “sistemului”.
Deja era mult mai important sa fii “membru de partid” si cu “dosar bun” decat sa stii sa faci concret ceva (sa ai reale competente profesionale).
A sosit 1989 cu “revolutia” si un mix de asteptari oarecum similar cu situatia din 1945 (dupa cel de-al doilea razboi mondial). Adica pe de-o parte tot cu ceva asteptari legate de returnari de terenuri. Si pe alta parte – sperante de mai bine la locurile de munca existente.
In magaziile caselor taranesti – mai existau buna parte din sculele din alte vremuri. Sculele manuale – doar in mainile celor doi frati – puteau sa dea rezultate bune. Caci aparusera variante bazate pe motoare si felurite moduri de taiere si imbinare. Insa ce era cel mai important: sa intelegi o nevoie / sa iei cote / sa faci un plan si apoi un deviz / sa cunosti materialele / sa faci o buna organizare etc.: toate aceste aspecte importante – erau bine cunoscute. Insa, cum va fi (acum) cererea? Daca investesti si va dura iar putin si se schimba totul? Apoi, copii (baietii – deci nepotii lui Vasile Turmac) nu au avut sansa sa mai asiste si sa invete meserie… Sa se faca sau nu ceva incercari si mici lucrari?
Doar Manea Turmac a mai luat timp de 2 ani cateva mici lucrari. Vasile Turmac murise in 06.04.1985 (74 ani) . Iar Ion Turmac in ???.
Desi era evidenta cererea si la sate pentru diferite produse (reparatii aferente) si intreaga economie Romaneasca ar fi avut nevoie (la cumparare / vanzare) de mici intreprinzatori, cumva, intreaga industrie si mai apoi intreaga economie a Romaniei avea sa fie distrusa de conducerile statului.
Cumva, Manea Turmac – acum – isi amintea din diferite perioade:
1) cum stateau sculele de tamplarie – dulgherie ale tatalui sau in sopronul din spate, la inceputul anilor 194x. Nu stia daca este orfan sau nu. Cum se folosesc acele scule. Daca sa le vanda sau nu familia (caci o duceau greu cu hrana si hainele);
2) cum s-au regasit cu totii sanatosi si ce bucurosi si plini de speranta au fost aproape un an (1946-1947). Si cum (din munca lor si invatant de la tatal lor) – au reusit chiar sa cumpere carne si de cateva ori sa manance in curte, la gratar, sub corcodusul casei;
3) cum sculele au ramas iar in spatele casei (dupa colectivizare / nationalizare) cand tatal lor a trebuit sa isi caute de lucru – pe santierele tarii;
4) cum au inceput sa foloseasca parte din scule, pe mici lucrari – corelate si cu unele scurte vizite (pe acasa) ale tatalui lor, care repede le arata tot felul de tehnici;
5) cum au ajuns toti sa lucreze (de tineri) in diferite locuri, cam orice fel de munci puteau gasi;
6) cum au ajuns toti trei sa revina la munci legate de tamplarie-dulgherie; Si cum se tot cautau in incercarea de a putea lucra impreuna;
7) cum s-au bucurat in perioada 1968-1972 cand cresteau semenele ca mici meseriasi ar putea (macar in comunitatile lor) sa fie lasati sa lucreze ca liber profesionisti si au reinvestit in scule. Si apoi cum totul s-a dus iar de râpăș
8) cum “sistemul” i-a aruncat din nou pe drumuri diferite – doar pentru a putea aduce ceva bani acasa pentru familie. Si cum nu au mai gasit conditiile si sperantele necesare pentru a reusi sa arate – motiveze – invete copii lor sa foloseasca aceste scule si sa faca ceva (“cap-coada”) doar manual, asa cum ar trebui un meserias adevarat sa perceapa (si singur) o lucrare. Nevoie – masuratori – proiect – deviz – organizare – lucru pe etape – verificari – finalizare;
9) (cel putin) Manea Turmac, a ajuns sa isi vanda majoritatea sculelor pe nimic si la terti. Doar pentru a “face loc” in magazii. Pentru eventualitatea ca poate vinde si casa / terenurile (ceea ce s-a si intamplat). Scule pe care le-a visat saptamani si luni. Pentru care a facut economii si sacrificii. Pe care le tinea infasurate in panze si le intretinea cu evlavie. Care “jucau” si “cantau” in mainile lui. Cioplea cu tesla, taia cu fierastraul, batea cu tesla si stia sa faca o multime de “trucuri” cu piese de lemn, astfel incat “la sfarsit” constructiile sa se intareasca suplimentar si “sa nu aiba moarte” asa cum le placea sa tot spuna in familia Turmac. Si iata ca dupa atatia ani, Manea Turmac a ajuns chiar sa dea (gratis) cateva scule (de “capatai” in alte vremuri si inutile in “vremurile IKEA”). Scule care – fiecare aveau cate o proprie poveste. Realizari si asocieri cu diferite locuri din tara (in care au fost duse), cu intamplari (bune si rele). Un adevarat meserias tine la sculele lui. Chiar ajunge sa se identifice cu ele. Acestea sunt prelungiri ale mainilor, corpului si mintii sale. Bine utilizate – “mana merge de la sine”. Trebuie sa iti mentii doar vointa. Si sa ai “cuprinderea” intregului proiect. Si sa stii sa il gandesti de la coada la cap (cu tot cu pierderi si decupaje).
Meserii, destine si oameni – ajung “la gunoi” in mai putin de o generatie ..
Poate este mai bine material, dar cum este spiritual?
(Odata) Un om (Vasil Turmac) venea prin de speranta (zambind in noapte) de la Bucuresti acasa (la Snagov). Cu un Certificat de Calfa in buzunar. Un mare loz (gata si) castigat in buzunar. Avand in fata o viata intreaga si o putere si pofta de munca – nelimitate.
Soarta ii surade: familie – locatie buna – doi baieti (ideali pentru viitorul atelier).
Ceva tulburari (razboi) cu o amanare de 7 ani. Cu emotii si conditii de viata (supravietuire) – ca in razboi.
Apoi o relansare (mai putin de 1 an).
Apoi felurite rataciri prin tara cu munca grea (chiar si iarna). Cu ceva apreciere initiala pe merit si apoi cu nedreapta oprimare pentru vine imaginare (de fapt invidie pe competentele lui profesionale si ura ca nu vrea sa parvina – asa cum noul sistem avea nevoie sa isi promoveze si completeze organigramele in formare).
Apoi boala, tristete, ceva amagiri 1968-1972. Si noi amagiri ulterioare.
Cu nepoti care nu stiu ca trebuie sa pui mana cu mare grija pe lemn si sa il simti. Sa vezi detaliat ce va trebui sa fie si sa stii sa alegi de unde incepi si cum faci sute de operatii – in singura ordine fireasca si obligatorie.
Cu vremuri noi in care esti din ce in ce mai vinovat si oprimat si ignorat – doar pentru ca ai vrut si ai si reusit sa ramaii viu si apoi sa fii si bun profesional o perioada.
Si (de fapt) separat de toate acestea traite in una sau doua vieti de om: Unde si cum ramane cu sufletul lucrurilor si mai ales a omului care gandeste ceva, poate merge in padure, simti si alege lemnele portivite,
Undeva intre 2011-2019, nepotul Turmac Constantin ajunge (din lipsa de “mesteri” in Zona Snagov dar si de bani) sa invete sa isi faca singur diferite reparatii, extinderi si mici proiecte. Si ajunge sa regrete ca nu a putut exista timp si context pentru a lucra si invata de la Turmac Manea (tatal sau) cate ceva. De cateva ori il vazute pe Turmac Manea cum lucra cu barda (pentru a ajusta lemnele), cu fierastraul si tesla: putea vorbi cu cineva, sa priveasca in alta parte, sa stea agatat pe sus de te miri ce si sa bata cuie aproape fara sa se uite la ele. Sculele si materiale – deveneau pentru Turmac Manea un fel de extensii ale corpului sau … Insa Turmac Constantin doar simtea o atractie aparte pentru lemn si o parte din scule. Si poate ca “venea ceva” si din partea mamei (unde ambii bunici, de asemenea au fost si dulgheri si ocazional tamplari) …
Cert este ca exista un “ceva” foarte special sa privesti un loc gol, sa iti inchipui ceva si apoi sa poti sa faci “cap-coada” ceva cu mana ta (conceptie – proiect – deviz – organizare – munca concreta – masuratori etc.). La sfarsit (dupa interactiunea directa cu materialele si sculele) exista un fel de satisfactie care este .. nu poate fi descrisa …
# Separat de eventuala satisfactie financiara ori materiala, tare mult as fi dorit sa am ceva (mai mult si mai concret) in comun cu acesti doi oameni, care au vrut si incercat sa faca ceva mai mult pentru familiile lor si in/pentru Zona Snagov – dar vremurile nu i-au lasat …
Ajutați cu un comentariu / Leave a Reply: