Tag: familie

Posted on

Limitarea la 250mp/familie și taxarea restului de către partid, via CAP și Primărie

Exemplificare relevantă (pentru istorie / educația urmașilor): Iată cum a fost sancționată familia mea (și la fel – toți ceilalți săteni, nu doar din Snagov ci din aproape întreaga țară), in 1980.

CONTEXT (anii 1980) local – în Snagov:
1) familia Ceausescu locuia la mai putin de 600m de casa noastra (si zilnic treceau cu masina prin fata curtii catre Bucuresti si apoi inapoi, intre aprilie – octombrie)
2) in localitate (de fapt la Muntenia) mai era un pluton (18) de ostasi (“paza” vile – demnitari) ramasa din compania (circa 100) instalata la Snagov prin 1950
3) Militia batea localnici (in sediul lor) pe diferite criterii. Dar mai ales preventiv si pentru a intretine vie ideea de bataie (din anii colectivizarii fortate / a abuzurilor din perioada interbelica / a boierilor dinainte si mai ales a abuzurilor din maximul de asuprire al fanariotilor de la Manastirea Snagov (pana prin 187x). Asa ca mereu o minoritate – chiar local – abuza de majoritatea celor care incercau sa supravietuiasca si plateau felurite taxe;
4) majoritatea localnicilor lucrau la CAP si nu o duceau prea bine. Unii mai trebuia sa fure cate ceva de pe camp (pentru “completari”). Deja cateva grupuri de femei fusesera arestate temporar, anchetate si unele chiar trimise  pentru 1-3 luni, la ceva puscarii ori locuri de munca (cam fortata) din tara. Aceste femei mergeau in grupuri de  biciclete intre satele din jur si treceau si prin campurile cultivate de … CAP. Cativa stiuleti de porumb (pitite printre haine sau in san) – puteau reprezenta o masa pentru familie sau supliment de hrana la cele cateva gaini, care mai dadeau oua familiei
5) liceul Snagov (cu profile real / uman si mii de elevi) – urma sa fie transformat in Scoala cu profil Agricol (10 clase) si restrictii asupra copiilor de a mai pleca “de la sate la oras” la scoli mai bune (indiferent de calitatile copiilor ori preferintele acestora ori a familiei)
6) Romania continua intrarea intr-o zona a penuriilor la diferite produse (cu apogeu intre 1986-1988)
7) exista o teama generalizata intretinuta si prin faptul ca o parte (nestiuta) chiar a localnicilor (si asa era in toata tara) – obisnuia sa isi “toarne” vecinii la diferitele forme de militie / securitate / partid etc. Nu atat din nevoie sau invidie – cat din reflex (..) de parca nu se mai simteau bine daca intr-o luna nu mergeau sa toarce ceva pe undeva;

Localnicii (in special prin parinti si bunici – care erau oameni tineri prin anii 1940-1950), aveu viu in minte cum li s-au luat terenurile (de mii de metri patrati – din care se hraneau). Si fara resurse au ajuns dependenti de modul de “repartizare” “stiintifica” si lipsa de alternative (incat pentru a avea un loc de munca si deci asigurata o subzistenta pentru familie – trebuia sa stai “cuminte” si mai ales “sa taci” – daca puteai sa mai intelegi ceva si mai ales in fata si despre abuzurile “sistemului”)

In 2020, aveam sa gasesc in hartiile familiei (oarecum dosite cu grija – dar pastrate) o suita de acte despre o “imputare agricola” (retroactiva) aplicata tatului meu (in calitate de “cap de familie”). Despre care nu am stiut nimic (probabil familia a decis sa nu ma incarce cu asa tristete, avand si eu de facut o naveta grea timp de 2 ani intre Snagov si liceul I.L. Caragiale din Bucuresti).

Actele (din cele 4 imagini) nu pot fi deslusite de tinerii de astazi, fara explicatiile urmatoare:

1] 1980.03.27 * Decizie de Imputare (retroactivă: din 1980 pentru 1979) întocmită la o zi după data trimiterii angajamentului – care avea să fie si el transmis. Pentru terenul din curte („deținut nestatutar”) și care considera statul că este teren arabil. Termenul de plată era de numai 15 zile. Analizând chitanța (dinn 17.06.1980) vom constata că (și) tata a încercat să se opună (măcar să întârzie) și să spere că și alții se vor opune și poate nu va începe aplicarea (și plata) anuală a unei noi taxe. Dar cel mai important și negativ aspect materializat prin această Decizie de Imputare era faptul că acum și astfel chiar se “dovedea” sătenilor (imperativ și punitiv) că li se mai lăsa maxim 250mp per familie. Căci la sate, după naționalizări, colectivizări (forțate) și alte “reduceri” – oamenii mai aveau prin curți (în general) cam 800 – 1400 mp per familie (căci așa erau amplasate casele – magaziile, WC-urile și fântânile). În multe locuri, CAP-ul și-a format niște terenuri arabile și în spatele curților sătenilor (cum era și la noi): “în spate” – tractoarele CAP-ului cultivau alternativ grâu / porumb etc.

2] 1980.03.27 Formular de Angajament de plăți” pentru terenul deținut nestatutar în curte”. Din antet pare să rezulte că acest angajament s-ar fi facut prin 1978 dar a fost transmis în 27.03.1980. Si de fapt viza si anul 1979, pentru care trimit (separat) Decizie de Imputare (retroactivă). Pentru că “s-a decis” (Partid) că o familie are dreptul la maxim 250mp pentru casă, fântână, WC-ul din curte și eventual o magazie pentru lemne. Curtea noastră s-a considerat că avea 1200mp și includea și casa bunicilor. Deci 250mp x 2 familii = 500mp. Iar diferența de 1300-500=700mp era “deținut nestatutar” și fiecărei familii i-ar fi revenit un plus de 350mp. Prin 2000, după măsurători exacte, aveam să constatăm că de fapt erau doar 1050 mp și nu 1200mp. Dar iată că acum te mai taxau și pentru cei 350mp în care mai creșteai ceva legume și zarzavat – căci nu se găsea ușor de cumpărat. Deci pentru 350mp – față de miile de mp preluate “cu forța” de către comuniști. Deși astfel de terenuri erau primite de localnici după participarea la războaie ori din cumpărări/schimburi (dar provenind din eforturilor familiilor pe mai multe generații). Pământuri din care (înainte de 1950) – familiile strămoșilor mei se hrăneau. Interesantă este și metodologia de calcul: Se face regula de trei simple față de ipoteza (maximală) că statul roman, prin CAP ar fi cultivat porumb și ar fi obținut producția maximă de 3600 kg porumb boabe la hectar. Pentru 350mp rezultă o producție de 126 kg boabe, față de care scăzând 40% pt. cheltuieli și manopera, s-a considerat un “profit” de plătit de 60%, deci 76 kg de porumb boabe. Însa cum nu aveai (în fapt) acest porumb, statul „generos” binevoia sa îți permită să plătești echivalentul în bani de 114 lei, calculat pentru la prețul maxim de vânzare de 1,5 lei/kg.

3] 1980.03.27 * Recomandata trimisa de CAP Snagov, prin Posta Snagov la casa noastra (toate cele 3 fiind la sub 400, respectiv 800 – departare) Vedem ca figureaza doar numele (nu era nevoie de adresa in acele vremuri)

4] 1980.06.17 * Chitanță aferentă imputației 114 lei pentru 1979, aferent “producție” din cei 350mp din curte * E scrisă cu creionul de la CAP Snagov, pentru a permite eventuale “corectări” “necesare”

Note:
1) salariile majoritatii erau de circa 800 lei/luna. Cel mai mic de circa 600 lei, cu circa 5 trepte de salarizare (cel mai mare de circa 2800 lei)
2) imputarea nu era atat de relevanta prin valoarea ei, cat prin prima forma de reconfirmare ca “amenintarea” de acum cativa ani se materializa (ai dreptul la maxim 250mp/familie) si ca de fapt se continua reducerea catre a nu mai detine nimic (=comunism, asa cum si toti muncitorii din orase stateau in apartamente pe care nu le detineau, iar toti sefii si demnitarii stateau in ceva apartamente mai bune – dar numai pe durata detinerii functiei – corelat cu continua reconfirmare a obedientei, loialitatii fata de “sistem” si partid si mai ales a “urmaririi si distrugerii” dusmanilor de clasa etc.
3) interesant este ca si toate vilele (chiar si ale) partidului, aveau calculate cote si obligatii de productie agricola similare si chiar mai detaliate. Astfel cei circa 800 de angajati de la I.E.O. Snagov – suplimentar intretinerii vilelor pentru destinatiile specifice (..), faceau multa munca suplimentara la si cu viile, livezile, iarba cosita care mergea la ferme etc. si care toate produceau iar ce rezulta puteai cumpara (cu banii din salariu) chiar si de la magazinele locale (astfel aprovizionate). Fundatia Snagov are in arhiva planuri de productie (cu organizari de parcele si rotatii anuale) pentru Ferma Palatului Snagov si alte cateva vile. Asadar, un “tratament” oarecum similar era aplicat pentru toate terenurile din Romania. Si nu prea existau derogari. Chiar se muncea mult si erau si rezultate. Dar cu ce sacrificii? Care era calitatea vietii (ramasa)? Si (de fapt) pentru cine? Si de ce? [doar pentru a tine oamenii “ocupati” fizic si psihic?]

ALTE subiecte si link-uri:
a) improprietarirea (1949) si nationalizarea terenurilor agricole (si inceperea Colectivizarii formate) din 1950. Cu documente (titluri) specifice Snagovului
b) filmul Desfasurarea (1952) – despre fericirea intovarasirilor (crearii CAP-urilor) – realizat chiar in Snagov sat (cu figuranti – localnici)
b) demolarea caselor (circa 418 – numai in Comuna Snagov) – ca parte a proiectului “Sistematizarea satelor romanesti”
c) nerestituirea corecta in Snagov (macar conform Legii 18/1991) si mizeria tunurilor imobiliare de pana prin 2014

Posted on

Cum am ajuns să mă focalizez pe (Zona) Snagov? (după 2010)

Păi a fost rezultanta a câtorva “întâmplări” care s-au împletit și capacitat reciproc ..

Prin 2010 – încă (îmi) era foarte bine – deși eram focalizat 300% – doar pe viața profesională. Aveam în București 3 firme (COMPASS Consulting SRL, COMPASS Training SRL, Snagov Tur SRL), doua ONG-uri (Registrul National al Expertilor, Fundatia Snagov) și circa 16 angajati, lucrând simultan (și în medie) în 3-5 proiecte.  Cu o experiență și renume format în peste 15 ani de muncă continuă și cu poziționări în primele 5-10 firme românești din țară. Desi fusese (era) recesiune, noi aveam suficient renume și deci cerere pentru a nu mai fi nevoie să căutam contracte: doar alegeam dintre solicitări – negociind în limita capacitații de lucru disponibile.

1) Probleme medicale > Totuși, coordonarea unei astfel de activități necesita o medie de 10-12 ore/zi, zilnic (chiar și în weekend-uri). Adică un nivel de efort (stres) prelungit (început de prin 1980) la care se adunaseră câteva “nealinieri” și în alte planuri (personale).
1.1) Au reapărut dureri în zona ficat-splină-stomac și pentru a 3-a oară în ultimii 9 ani, analizele anuale nu erau bune. Dar acum doctorii au gasit și un chist pancreatic de 22mm  mai neobișnuit și nefericit amplasat și au facut previziuni sumbre și am început monitorizarea evoluției (eco, RMN) cu o frecvență de circa 3-4 săptămâni + regim + alte schimbări necesare. Dacă ar mai fi crescut (chiar cu numai 1mm), se impunea interventie chirurgicala (in Austria – dupa recomandari) dar pronosticurile erau: (1:5) x (1:5) x (1:5) pentru reusite: operatie / refacere post operatorie / refacere ulterioara – cu orice tratamente (adica pana la 0.8% șanse de refacere ok);
1.2) intr-o dimineata, imi lovesc călcâiul foarte puternic fix de coltul unei mobile. Nedand atentie (ca fost sportiv – nici durerii si nici hematomului rezultat) – dupa cateva saptamani leziunea + durerea se cronicizeaza. Apare si varianta de tendinita. Circa 3 doctorii imi spun lucruri complet diferite si doar incearca sa imi vanda niste prostii (lucrasem cu lumea medicala si stiam nivelul de coruptie si comisioane). Si continui sa nu fac nimic relevant si sa schiopatez – continuu;
1.3) incerc sa ma adancesc si mai mult in munca (mai ales ca erau 2 proiecte mai mari si atipice – de care era nevoie de mine). Cateva schimbari majore profesionale ma suprind si ma si mahnesc mult mai mult decat mai puteam “duce”: re context + evolutia firmelor (mutare in sediu nou / persoane cheie / dezamagiri legate de evolutia serviciilor profesionale in Romania / etc. – 
Dar schipatarea si durerea continua datorata calcaiului imi aduceam prea des aminte si de “asteptarea” “noutatilor” legate de chist si apoi de alte suparari pe alte planuri (personale). Neavand cu cine sa vorbesc (ai mei aveam alte probleme medicale), este nevoie doar de ceva timp sa te cuprinda gandurile negative peste un anumit prag. Si apoi sa se “vada” si transmita si in activitatea zilnică;

2) în încercarea de a regăsi un reper / referință de liniște – echilibru – normalitate, mintea mea se întoarce la vremurile (mai bune) de la sfârșitul anilor 70. Deci ceva ani de generală. Adică acasă – la Snagov – căci aici este casa părintească, tata și toate rudele din partea lui. Și constat că mă simt mai bine când fac plimbări prin pădure, malul lacului, revizitez câteva locuri cu amintiri – plăcute, imi revad amintiri din copilarie/ adolescenta/ biblioteca si diferite inceputuri de grupari – colectii legate de Vlad Tepes, Snagov, electronica – programare – gnoseologie etc.;
2.1) urmarind evolutia locurilor si oamenilor din Snagov, intamplator ajung sa il vizitez (acasa) pe profesorul de istorie Vintila Dumitru (un om deosebit si drag pentru circa 3 generarii – din Zona Snagov). Printre altele, acesta ma surprinde spunand-umi ca are doua cancere dar de fapt cel mai mare rau ii vine de la doua mari dezamagiri – principala (profesionala): fiind distrugerea de catre noua conducere a Cabinetului de Istorie cu multe piese relevante pentru istoria locala. Cumva ne mai intalnim si ma surprinde iar, dandu-mi cateva obiecte din cele pe care a putut sa le recupereze din fostul lui cabinet (colectie) – cu rugamintea de a gasi o modalitate de a le folosi cum cred eu – pentru a nu se pierde complet munca si “urma” lui de 30+ ani (el si sotia sa – neavand copii);
2.2) In Bucuresti imi formez un nou hobby (mai mult in gluma): incep sa merg la targuri de vechituri si sa vorbesc cu cativa colectionari si constat o lume noua, deosebita si o resursa de informatii  cu o retea deosebita de specialisti. Si incep sa cumpar diferite piese (de completare) – despre si relevante pentru Snagov. Si datorita multimii noutatilor si semnificatiilor – mintea mi se ocupa – constat, in mod placut. Si imi este (mai) bine – asa. Si continui … Si ajung chiar sa adorm si sa ma trezesc zambind cu gandul la noile interpretari si ce piese si aspecte trebuie sa le clarific cu colectionarii – cu care formez o relatie care se va dezvolta repede. Si in locul gandurilor negre – astfel, viata isi recapata culoarea. Trecand (astfel) de 20 de piese, simt cum se infiripeaza o poveste (ne)scrisa despre Snagov, in care devind evidente piesele lipsa care ar completa-o vizual si demonstrativ. Inteleg ce este o colectie (tematica) si ca exista reguli, competitii, premii si ajung sa vad asa ceva.
2.3) terenul cumparat in Snagov sat (cu credit – la care inca nu platisem 50%) – in locul proiectului initial (Centru de training – instruire profesionala / centru de turism), ar putea deveni (si) sediul (temporar) al unei Colectii Muzeale despre Snagov. Adica, ce vroia si-a dorit  profesorul Vintila (si m-a rugat sa incerc) + ce facusera o parte din colectionarii cunoscuti (in / despre propriile localitati de origine). Studiez ce demersuri legale sunt necesare, mai achizitionez piese in valoare de peste 10.000 Euro si dupa alte eforturi deosebite apare si oficial (prima versiune): “Colectiile Muzeale Snagov”. Rezulta multe aprecieri pozitive si simt ca am facut ceva cu adevarat relevant, public (nu doar pentru mine), pentru locul din care provin si mai ales pentru ce ramane “după” …;

3) date fiind mai multe realizari legate de Snagov, se (mai) intampla ca intr-o discutie cu o functionara la ADRBI, sunt intrebat de ce nu as mai ajuta si mai mult Snagovul si printr-un proiect (grant integral – POS-MEDIU) pentru re-inventarierea speciilor si habitatelor de la Snagov. Mai ales ca aveam expertiza si realizari in scriere de proiecte pentru fonduri UE. Sugestie care ma face sa reconsider ce s-ar putea face la Snagov.  Mi s-a parut o idee interesanta: de fapt ar fi trebuit sa scriu un proiect (deci 200-300 de ore) si ulterior sa aloc circa o sedinta per luna cu echipa de proiect (care castiga licitatia) si sa derulez prin trezorerie platile intermediare (dupa receptia livrabilelor de stat). Adica alte circa 4-6 ore/luna. Si rezulta o baza stiintifica care constituia preconditia pentru o multime de alte demersuri (proiecte/ finantari) ce puteafacute de mai autoritati si deci relansa Snagovul. Adica exact ce nu se intampla. Si – da – puteam face asa ceva si chiar usor;
3.1) Anterior (incepand de prin 2001), facusem ceva incercari prin Snagov Tur SRL – dar cu rezultate nemultumitoare (datorita multimii de factori inhibitori descoperiti – in ciuda potentialului enorm existent). Asa ca abia daca faceam 2-4 “prezente” per an la Snagov – considerand firma si aceasta directie, “in asteptare” de vremuri mai bune;
3.2) Apoi, in 2007, dupa mai multe sugestii si recomandari primite, am decis sa complez o aplicatie pentru a deveni Snagov Tur SRL –  Custode al Ariei Naturale Protejate Lacul Snagov. Adica in mod voluntar, un reprezentant al statului roman. Cu un fel de rol de whatch-dog. Cadrul legal (preluat din UE) parea ca va fi bun si mai ales ca vor exista pargii de a forta autorile locale – regionale – nationale de a converge catre normalitatea din UE. Adica de a putea trece si “peste” franele potentiale ale birocratiei romanesti – in caz de nevoie. Daca atunci as fi stiut ce urmeaza, sigur nu as fi luat acest rol. Parea ca ar ajunge sa faci 1-2 vizite per luna pe lac si sa vezi daca apar modificari fara acte (la negru) si doar sa sesizezi autoritatile. Adica, nu mare lucru. Si am considerat ca fiind din localitate, prin reteaua de colegi de scoala si rude – pot afla din timp si foarte usor (chiar si cand nu as fi acolo 24/7). De exemplu, stiam ca toti localnicii ca exista la Snagov o rezervatie mare (padure si lac) – dar nu am vazut si aflat niciodata o harta, limite ori detalii concrete. Si nu intelegeam de ce exista ANPLS (100ha) cu “doar luciu de apa” si atat de putine specii protejate – fata de ce era acolo. Dar speram ca in timp – voi clarifica si aduce plus valoare, ca mereu in trecutul meu si in raport cu cele in care m-am implicat;
3.3) din discutiile cu colegii de serviciu (din ale caror resurse si potential de crestere a firmelor – urma sa directionez ceva si spre Snagov), a rezultat ca de fapt si cu Snagov Tur SRL, deja făcusem mai multe activități care se pretau unui ONG (si platisem in plus si TVA etc.). Apoi, finantarile eligibile si cadrul UE (si pentru rolul de Custode ANPLS) – favorizau un ONG si nu un SRL. Astfel ca am decis si creat in ultimele zile ale lui 2007 – Fundatia Snagov;
3.4) gradual constat ca rolul de Custode ANPLS era foarte diferit față de așteptări: chiar existau distrugeri și apoi chiar dacă le sesizeam si in scris – autoritatile nu le stopau  / sanctionau (adica le ignorau). Apoi, ca nu primesc nici macar datele de baza necesare administrarii ANPLS, diferitelor raportari. Ca nu se aproba dupa primele 6 luni Planul de Management depus (asa cum era obligatoriu si devenea un referential cu valoare chiar legala). Si ca de fapt nici macar AMP Ilfov nu ma prezentase oficial altor autoritati si ca acestea considerau (de fapt) ca un ONG in calitate de reprezentant al statului este doar o gluma – care trebuie chiar ignorata. Astfel ca ar in lipsa de rezultate concrete (de oprire a distrugerilor) – ar fi trebuit sa renunt la acest rol. Mai ales ca pe parte de Cultura – traditii – constatam ca exista apreciere, interes si solicitari chiar si din partea autoritatilor;

4) Din punct de vedere medical, “cumva”, dupa o durere foarte acuta, la urmatorul control, nu se mai vede chistul.  Doctorii sunt contrariati declarand ca nu e posibil (pentru ce + unde + cum era). Intre timp cateva persoane apropriate au facusera o multime de alte tipuri de demersuri (inclusiv peregrinari in Ierusalim etc.). Relevant este ca eu imi schimbasem  pozitia fata de restul vietii (resemnandu-m fata de orice scenariu – cu focalizare pe prezent si suite de proiecte pe termene de doar – zile). Si astfel realizasem Colectiile Muzeale Snagov si altele. Si am constatat ca viata (cata si cum o fi ea) putea fi traita si asa. Eu am decis sa constat ca mi se mai acorda ceva timp. Si ca este mai “gustos” sa faci ceva pentru altii si bine – public. Mai ales ca intensitatea vietii profesionale anterioare si suitele de dezamagiri generate (pe rand) de colegi – acum, ma demotivau.

5) Un set de vesti noi si bune, ma determina sa mentin si cresc focalizarea pe Zona Snagov:
5.1) Se aproba proiectul POS-MEDIU de realizare a unui set de studii stiintifice pentru conservarea biodiversitatii de la Snagov. Deci (fara costuri) vor exista ceva livrabile vizibile national si mai ales un Plan de Management si Regulament (publicat si in Monitorul Oficial). Toate acestea reprezentand un referential deosebit de bun (in raport cu ignoranta si “tolerantele” curente ale unor functionari – institutii ale statului);
5.2) Si imi devine ceva mai clar cum unii functionari de nivel mediu (urbanism – primarii) si pe la APM si pe la Garda de Mediu, se tin de ceva gainarii – doar pentru ca (inca) isi mai permit – mai ales ca nimeni nu indraznise sa ii abordeze si oficial (si in scris) – in contrast cu prevederile legale. Am considerat ca o simpla schimbare de abordare ii poate surprinde si determina sa revina la normalitate;
5.3) Aparuse si o persoana pe care puteam conta pentru proiecte la Snagov. Si pareau sa fie zeci de sustinatori in comunitatea de la Snagov si voluntari etc. Parea sa ai si “cu cine“;
5.4) pentru a asigura resursele necesare rolului de Custode, accesul repetat pe lac a cercetatorilor (in cadrul proiectului) si pentru a largi baza de activitati – oferte locale, decid sa mai iau un credit – pentru achizitionarea unei ambarcatiuni tip catamaran. Lente dar cu fund plat (ideala pentru observatii, prelevari mostre etc. dar si pentru ceva tururi ghidate / eco-turism). Astfel pot incerca relansarea turismului la Snagov si pe cont propriu (la scara mica) si sa creez + dovedesc un precendent reusit, in amintirea vremurilor cand au exista si 7-11 ambarcatiuni si o capacitate de maxim 34.000 turisti/zi/weekend;

# În CONCLUZIE: referitor la prezenta si activitati in Zona Snagov, pana la acest moment, in mod voluntar am luat o suita de decizii, in contexte neobisnuite – care mai mult s-au intamplat de la sine.
Am alocat resurse si aveam doua credite (terenul de la sediul Fundatiei / ambarcatiunea tip catamaran).
Speram ca activitatea de la Snagov sa devina autosustenabila si sa pot relua buna gestionare a celor 3 SRL-uri si 2 ONG-uri.
Eram increzator in baza feedback-ului primit de la oamenii cu care si pentru care urma sa rezulte niste lucruri bune.
Tot ce faceam – urma sa dezvolte o baza largita pentru comunitatile din Zona Snagov, sa redeschida si sa relanseze Snagovul catre utilzarea sustenabila a resurselor sale. Acolo unde autoritatile romane nu vroiau sa faca ce e bine pentru comunitati si mediu, uite, UE avea si putea sa intervina. In circa 1,5-2 ani, lucrurile trebuiau sa fie considerabil mai bune, pentru toti;

# REZULTATe: 
A) pozitive: sunt o multime. Bune pentru comunitate / mediu – biodiversitate (si aproape deloc benefice direct la nivel individual) – vezi link;
B) negative pentru noi:
B.1.) in mod direct, urma sa fim rasturnati in lac, sa fim  atacati in repetate randuri (inclusiv cand eram cu Jandarmii si acestia sa ajunga sa isi retraga propria plangere), sa ni se gaureasca ambarcatiunea si sa ni se sparga geamul la masina, sa ni se lase
ni se vandalizeze panourile de informare – balize de delimitare, sa ni se sperie ude – abuzeze – voluntarii (astfel incat sa acestia sa nu mai indrazneasca sa mai vina), sa se dovedeasca in repetate randuri comunitatii locale ca de fapt Custodele “e singur”;
B.2.1) autoritatile si anumiti functionari ai acestora, au ajuns sa se opuna legalitatii si normalitatii in moduri aberante. De la simplele omisiuni si abordari “partiale”  pana la negarea evidentelor scrise, neraspunderea la solicitari L544, omiterea Custodelui de la anumite grupuri de lucru – unde e obligatoriu sa fie prezent dar fiind stiut ca se va opune unor ilegalitati, mai bine nu il mai anuntam (si poate “rezolvam asa”) . Deci urma sa constat (gradual) ca exista de fapt o “tesatura” de interese si fapte ilegale, de o anvergura foarte mare;
B.2.2) Autoritatile nu numai ca au continuat sa nu stopeze distrugerile (chiar multe infractiuni sesizate cu poze – inclusiv comparative: inainte si dupa, filme, harti, incadrarile legale aferente). Autoritatile au ignorat si demersuri minime – cand am fost atacati direct (desi eram in calitate de reprezentanti ai statului). Ba chiar, pentru intimidare, dupa sesizare la 112 in calitate de custode si solicitare sprijin pentru legitimarea contravenientilor conform prevederile OUG 2/2001, politia ne-a dat chiar noua amenda pentru ca am fi abuzat in apelarea la 112 (desi in tot anul in cauza am avut in total doar 2 sau 3 apeluri din care la un altul, mai multe autoritati au dat amenzi – era despre o mega-petrecere pe malul lacului in ANPLS). Apoi, procuror de la Buftea, a tot inchis sesizari penale, fara macar a ne lua macar o singura data o declaratie. Si asa a “iertat” si firma care ulterior (daca nu i s-a luat licenta) a facut posibil si cazul Colectiv. De fapt autoritatile nu mai reactioneaza nici la petitii nici la cereri pe L544 si chiar si in demersurile in instanta – “cumva” pierdem obtinerea de date publice, in mod “spectuculos”;
B.3) In loc de inceperea statului de a contribui la cheltuielile bugetate si raportate anual, contrar prevcederilor in conventia de custodie, statul nu a contribuit financiar cu nimic. Fundatia Snagov a ajuns sa cntribuie anual cu circa 4-5.000 Euro – numai pentru partea de cheltuieli operationale aferente patrularilor si raportarii distrugerilor;
B.4) intreaga activitate a Fundatiei Snagov a inceput sa fie prezentata manipulativ de functionari din autoritatile locale (dar si cateva – centrale) in mod negativ, manipulativ. Mai ales cei care aveau rol de control direct si care (de fapt rezulta) ca aveau de ales intre cadrul legal (solicitat de noi) si presiunile si motivatiile celorlalte parti. Astfel ca am ajuns izolati. Si gradual multimea (volatil – usor oportunista) a incetat sa isi mai manifeste simpatia si sprijinul anterior (caci a aprecia ceva bun si pozitiv facut la Snagov – nu mai este “intelept” daca il supara pe primar si pe rudele catorva care la negru mai primesc bani la modificarea ilegala a malurilor lacului);
B.5) Avem experiente neplacute cu o suita de avocati: vin, inteleg, verifica incadrari legale si adrese depuse, ne valideaza + sustin si ne incurajeaza demersurile, apoi pentru cazuri super concrete si simple (consideram noi), iau toate dovezile – datele – pozitionarile planificate de noi si … dispar. Apoi (“cumva”) paratii (cei cu distrugeri) – preiau initiativa si fac tot felul de sesizari si plante iar alte autoritati imediat incep sa ne tot verifice pe noi pe tot felul de criterii. Noi am considerat ca respectivii avocati de fapt, fata de cateva sute – mii de lei de la noi, au preferat miile de euro date de cei care numai pentru modificarile ilegale a malurilor platisera zeci de mii de euro (ce necesitau deci refaceri cu sume similare + amenzi);
B.6) Proiectul POS-MEDIU a durat 67 de luni in loc de 18. Pentru ca (pana la urma) a facut dovada existentei a sute de specii protejate, rare si amenintate la Snagov – fata de numai 5-6 cate considera statul roman (intr-un moment de “amnezie” vezi L5/2000) ca ar exista la Snagov. Ceea ce nu placea tunarilor imobiliari. Decontarile ne-au fost amanate – astfel incat am ajuns sa platim din buzunarul propriu circa 18.000 lei dobanzi la linia de credit utilizata. Am primit si repetate “sugestii” de “renuntare” la documentii prin care se dovedeau multimile de specii – prin studiile stiintifice. Si (de fapt) exact un asa demers ar fi fost – cu adevarat penal (date fiind raportarile cercetatorilor – din teren, cu coordonate GPS etc.);
B.7) Nu am mai reusit sa derulam un nivel minim de activitate prin Snagov Tur SRL (si din lipsa de timp – si celelalte firme au involuat). Astfel ca date fiind creditele, am ajuns ca familia mea (tata meu) sa vanda (in pierdere) 2/3 din curtea parinteasca de la Snagov. Astfel ca au fost infirmate asteptarile mele ca din activitatile prin Snagov Tur SRL (ceva ture cu vaporasul, inchirierea a 7 biciclete, ture cu 5 caiace) – am reusi sa generam venituri pentru a sustine obligatiile asumate pe Fundatia Snagov (si in calitate de Custode ANPLS);
B.8) o multime de cunoscuti, nu puteau cunoaste detaliile, complexitatea si violenta inclestarii formate, astfel ca gandind oportunist (pe minim de efort si “eu – primul” si spre zero: comunitate, mediu – biodiversitate etc. si mai ales voluntariat), au inceput sa considere (si ei) ca trebuie sa fie “ceva” si mai ales “altceva” pentru care ma tot concentrez pe Snagov si nu mai fac ce faceam (foarte bine) … Si deci (si ei) – oarecum s-au distantat si trecut intr-o forma de expectatie (pana la cel putin o clarificare vizibila public si credibila) … care nu mai apare;

Posted on

Ar fi trebuit să (pot să) devin un bun dulgher – tâmplar in Zona Snagovului …

Dacă nu se impunea în România comunismul de către ruși (ex: dacă la Yalta Churchill nu renunta la Romania etc.) > familia tatălui meu chiar a avut toate șansele să pună pe picioare și să mențină un atelier (afacere) legat de dulgherie – tâmplărie.

.. tatăl meu (Manea Turmac) a murit în 06.01.2019 la vârsta de 80 de ani. Profund dezamăgit (profesional). A trăit trei mari prăbușiri a speranțelor sale pentru un viitor cât de cât – normal:
1) ultima, cea de după 1989, când România a pornit cu viteza pe un drum gresit (si Romanii au pierdut cumva in prea putini ani, o intreaga tara si nu doar echivalentul productiei a circa 10-15 ani de munca a unei generatii – cum era in timpul razboaielor anterioare);
2) anterior, prin 1972, cand s-a pornit gradual (dar consecvent) catre o dictatura (a lui Ceausescu) dupa ce intre 1968 si 1971 a existat o relaxare si chiar initiative private de succes etc. Si s-a sacrificat o generatie (ca munca + spiritual) dar macar din sacrificiul acestora a rezultat o serie de active (infrastructura nationala + circa 10.000 de fabrici si uzile – interdepentende si cu potential);
3) prima, cea de dupa razboi (1945-1952) cand prin comunismul rusesc implementat cu forta, s-au distrus satele.  Mai exact: organizarea lor traditionala, reglata cumva sustenabil in ultimele sute de ani (resurse locale, cerere, tehnologie, nivel de trai bazat pe competente si munca). Plus viata elitelor si a familiilor acestora (deci circa 2 generatii din circa 10% din populatie). Elite la nivel national dar mai ales local, in comunitati. Adica intreprinzatorii, mestesugarii, comerciantii, intermediarii care preluau riscurile (+sezonalitatile / variatiile) si cumva reuseau sa mai armonizeze fluctuatiile “cerere-oferta”…

Foarte probabil, eu Constantin Turmac (daca am in vedere doar descendenta paterna) – ar fi trebuit sa fiu cam a 3-a, generație de dulgheri – tâmplari din Zona Snagov.

 

1932.03.22 Turmac Vasile = Certificat de Calfă Tâmplar (emis de Breasla Tâmplarilor - după 3 ani de ucenicie - practică). Un astfel de document confirma competența și te autoriza ca liber profesionist (dar și că poți folosi ajutoare pe care după 3 ani puteai să le trimiți la testare în cadrul Breslei). Deci "Cartea de Calfă" garanta un potențial viitor strălucit de meseriaș într-o zonă în care nu mai existau Tâmplari - Dulgheri autorizații.
1932-1937 Vasile Turmac după ce a devenit Tâmplar (cu atestat de Calfă de la București / coordonat de Cârpan, de la care a primit și a primit un rând de haine buna anuale și un set complet de scule). Din banii strânși în circa 2-3 ani (circa 2000 de lei - cam cât costa o vacă), tatăl lui Turmac Vasile i-a cumpărat acestuia și un teren de 63 de ari în extravilan (ca sursă stabilă de cereale pentru o familie). Acum urma să îl și însoare familia și să își deschidă un atelier prin zona Snagov. Și la un moment dat urma să fie chemat să își facă stagiul militar de circa 2 ani.
Vasile TURMAC la o nuntă de prin Snagov (197x). Se poate "citi" în privirea lui o resemnare de genul "ce am vrut eu și ce a ieșit ..."

Pentru ca bunicul meu (Vasile TURMAC) in 22.03.1932 devenea tamplar – dulgher cu “acte” (instruit de Breasla Tamplarilor din Bucuresti – vezi act) si odata intors acasa, re-dovedea ca are o buna cerere locala, este apreciat pentru lucrarile sale si ca ar putea lucra pentru mai multe comune invecinate (adica ar putea sa dezvolte afacerea destul de mult – similar chiar atelierului din Bucuresti in care si-a facut ucenicia). Si foarte interesanta este si povestea asociata stagiului din Bucuresti.

Anii 1933-1937 au fost extrem de promitatori pentru Vasile Turmac:
> in 1932 s-a intors acasa (de la Bucuresti) atat cu calificare (si competente) cat si cu bani (adunati de el – cu mare sacrificii)
> ?1936 s-a casatorit (prin aranjament al familiilor, caci asa era atunci). Dar a rezultat un teren bun, intr-o zona fara niciun dulgher – tamplar: satul Dobrosesti (actualul Snagov sat). In conditiile in care intre Bucuresti si Ploiesti mai existau doar 4 mici mestesugari (dar fara calificarile si mai ales expertiza de a lucra “ca la Bucuresti” – la conasii cu bani si modele ca cele din strainatate si pentru case mari …
> in 1936  si 1938 i s-au nascut doi baieti sanatosi si frumosi. Adica exact “mana de lucru” cu care dorea si putea sa isi faca o echipa deosebita;

Insa a trebuit sa intrerupa afacerea infiripata si visul sau, pentru ca a fost chemat sa isi faca stagiul militar (1937) obligatoriu de circa 2 ani. Si cand sa se termine stagiul –  a inceput razboiul si a ramas “concentrat”. Asa ca a ajuns mai intai pe front in est (pana la Stalingrad) si apoi pana in vest (prin Cehia). Si (deci) a lipsit de acasa cam 7 ani (1937-1945) . Perioada in care (datorita comunicarilor dificile si a multimii de soldati romani morti de-a lungul intinderii de cateva mii de kilometri strabatuta de armata romana)  de mai multe ori familia si mai ales comunitatea – au crezut ca o fi murit pe undeva. Astfel ca cei doi copii au primit uzuala referire “ai Georgetei” (asa cum se facea referire la copii unei vaduve”.

In primavara lui 1945 cand a sosit la poarta (un omulet slab, jigarit, paros, murdar) a trebuit sa strige la nevasta sa tina copii departe si sa puna apa la fiert in cazanul mare. Caci era si plin de paduchi si a dorit sa arda toate hainele cu care a venit … Copiilor le-a venit cam greu sa creada ca au tata, dar s-au bucurat mult. Erau toti impreuna si sanatosi. Si promisiunile erau ca s-ar da si ceva pamanturi chiar suplimentare – ca improprietarire (cum se promitea si se facea – dupa razboaie. Si la acestea, se adauga marele vis: un atelier de tamplarie – dulgherie cu care sa lucreze pentru satele de jur-imprejur.

A doua jumatate a lui 1946 si prima parte a lui 1947, tanara familie Turmac din Snagov sat, a  avut aproape un an normal si frumos in familie. Dupa cateva lucrari facute de Vasile Turmac, vara, sub corcodusul din curte, au reusit chiar sa si cumpere carne si sa faca de cateva ori gratar si sa manance impreuna stand in serile de vara pana tarziu in jurul jarului. 
Nu stiau ca aceste cateva momente, vor ramane cam cele mai frumoase amintiri ale ambelor generatii: Vasile Turmac si sotia (Gherghina) dar si a baietilor: Ion si Manea.

Pentru ca schimbarile (in rau) au fost rapide si violente:
1) nu numai ca nu a existat o reala improprietarire (adica nu s-a mai dat nimic – cum se promisese) dar s-a trecut rapid la cooperativizare fortata (adica s-a luat tot ce aveau oamenii). Adica li s-au luat si pamanturile si putinele scule si animale pe care le aveau. Adica, singura alternativa ramasa era sa lucreze la nou infiintata asociatie. Unde lucrai “amestecat” cu tot felul de oameni (+ puturosi” si daca iesea ceva, se tot fura si local si mai ales se lua la stat si se platea si pagubele pentru razboi – rusilor (urmatorii 14 ani). Asa ca rezultele muncii erau si mici si cel mult sperai sa supravietuiesti …
2) in 1947 a fost seceta si incepand din vara, recoltele au fost foarte slabe. Iar putinul recoltat – a fost luat de rusi;
3) din martie 1948 au inceput arestarile si deportarile (a celor care aveau ceva si au fost declarati mosieri – burghezi – exploatatori si mai ales celor care aveau o credibilitate, opinii diferite si ar fi putut rezista cumva – independenti).  Cumva (pentru ca familia bunicului (Turmac Vasile) ramasese cam tot “proaspat casatorita” datorita intarzierii de 7 ani (razboi) – era sub-mediocra ca pamanturi si utilaje. Nu l-au arestat, insa nu “dadea bine” pentru ca tot incerca cu atelierul lui si felurite comenzi si lucrari de tamplarie – dulgherie;

Poate circa 50 lucrari a putut face Turmac Vasile dupa intoarcerea de pe front. A cate 2-5 zile per lucrare. Usi si ferestre (cu tot cu tocurile lor). Mese si scaune. Structurile de lemn a unor case si acoperisuri. Rafturi si dulapuri. Tot felul de reparatii. Toate acestea (si fiind din lemn) – in timp au disparut. In 2019 au mai ramas de la Vasile Turmac doar: un dulap, un mic raft si circa 2 scule de mana. Si cum obiceiul meseriasilor era sa isi lase si o oarecare urma pe lucrarile lor, iata ca pe fundul unui sertar al micului raft – in 2019 am regasit semnatura de tamplar meserias a lui Turmac Vasile. Facuta cu creionul de insemnat, nu prea adanc (caci daca vrei sa o si poti sterge chiar usor). Semnatura (si obicei) care l-am regasit si la fiul sau Turmac Manea (pe grinda de rezistenta a unui pat). Si iata cum, meseriasul inceasca sa lase o oarecare urma peste ani si timp a trecerii sale si a muncii facute cu mandrie profesionala. Chiar daca lemnul dureaza si el putin, dar uneori poate chiar mai mult de o generatie …

Meșterii obișnuiau să ăți lase semne proprii (în locuri mai greu vizibile / accesibile). Iată că tâmplarii își treceau o semnatură pe dos (părți mai putin vizibile ale produselor lor). În acest caz concret - pe rama unuia din sertarele unui raft.
Meșterii obișnuiau să ăți lase semne proprii (în locuri mai greu vizibile / accesibile). Iată că tâmplarii își treceau o semnatură pe dos (părți mai putin vizibile ale produselor lor). În acest caz concret - pe rama unuia din sertarele unui raft.

Vasile Turmac s-a hotarat sa plece la nou infiintatele santiere din tara. Exact pentru a face tamplarie-dulgherie la care chiar se pricepea foarte bine. Pentru ca fiind si mai firav – prin agricultura rudimentara si corelat cu cota mica de contributie de la asociatia de acasa, ar fi fost sub limita de supravietuire.  A ajuns rapid la marile santiere, unde a inceput sa fie apreciat. Sotia (Gherghina) a ramas sa aiba grija de copii si sa faca normele de zile obligatorii de munca la CAP-ul local.

Astfel, baietii care facusera 9-11 ani, in loc sa stea cu tatal lor si sa ajute si sa invete meserie, il revedeau rar. Si incercau atunci sa mai faca repede ceva lucrari mai simple si rapide – in localitate. Pentru prieteni si “platita”  in ceva hrana, haine purtate si asistenta suplimentara acordata familiei – cat timp el lipsea de acasa. Dar iata ca baietii, in lipsa unor perspective mai bune, cumva, singuri au inceput sa lucreze cu sculele ramase acasa. Si in urmatorii 2-3 ani, au ajuns sa poata mesteri ceva scaune, mese mai simple si chiar sa ajute la lucrari mai simple de genul cercevele pentru geamuri si tocuri de usi si chiar dulgheria unui acoperis.

Deci erau ceva semne ca mai greu (dar in timp), baietii ar putea recupera si deveni dulgheri – tamplari.

Insa vremurile se tot tulburau periodic. Cumva, baiatul mai mic (Manea – tatal meu), fiind si mai ambitios, a plecat la Bucuresti (circa 38 km). Pentru un plus de mancare, speranta ca si-ar putea cumpara ceva haine noi, Pentru a vedea si invata si altceva decat la tara unde certa era doar munca la CAP.
Astfel ca speranta era ca dimineata devreme, sa fie primit ca muncitor necalificat pentru lucrul cu ziua.  Astfel de muncitori se racolau de pe “cheiul Dambovitei” (intre actuala Unire si Timpuri Noi). Rapid a invatat ca multi tineri sunt “dati afara” cu putin inaintea pranzului sub felurite vine – de fapt pentru a nu-i plati de loc si mai ales sa nu le dea nici macar masa de pranz (inclusa de regula in aranjament). Si cum sa faca pentru a nu ajunge intre cei (mereu) “sacrificati” astfel. Mai apoi, fiind mai energic, vesel, creativ si cu initiativa – cumva tot facea rapid prietenii si rezolva mai bine si repede sarcinile decat altii. Si a devenit mai recunoscut si apreciat pentru grupurile (“gasca”) cu care asigura ca se si termina cu bine unele parti de lucrari mai mari.

 

Vasile Turmac – in doar cativa ani, ajunge sa fie recunoscut ca mester si sa coordoneze echipe din ce in ce mai mari, la lucrari mari (ex: hoteluri, complexe, felurite constructii din fabrici si uzine). Chiar in cadrul trustului Carpati (care avea sa devina cel mai renumit trust – pentru cele mai importante lucrari de constructii din Romania perioadei 1954-197x). Si sa castige chiar foarte bine. Deci sa inceapa sa ajunga mai multi bani si acasa. 
Manea Turmac (tatal meu) – incepuse sa gestioneze mai bine relatiile in Bucuresti si sa isi cumpere propriile haine si chiar o bicicleta noua. Cu care sa si mai faca ceva drumuri intre Bucuresti – Snagov (desi drumurile erau desfundate). Exista si un autobuz, insa nu existau navetisti propriu-zisi (ca in anii 198x).
Ion Turmac (fiul cel mare a lui Vasile Turmac) – cumva s-a obisnuit cu mai putinul de acasa, suplimentat mai bine din sumele trimise acasa de Vasile Turmac.

Peste inca cativa ani, si la Snagov se termina si electrificarea si alfabetizarea si primul set de constructii (tip) ale administratiior locale. 

SI date fiind resursele Snagovului (lac – padure) si utilizarea din anii 193x ca destinatie de agrement a celor emancipati din Bucuresti si Ploiesti, iata ca Snagovul este ales pentru a se transforma in statiune turistica si se incepe construirea catorva zeci de vile.

In acest context, Manea Turmac hotaraste sa se intoarca acasa si sa preia ceva lucrari de dulgherie – tamplarie. Caci avea un set de scule de la tatal sau. Unele proprii (din munca sa de la Bucuresti). Un frate (Ion) pe care putea conta si cu care putea face echipa. Si apoi dintre alti tineri locali – putea alege si tocmi pe cativa, dupa modelul folosit pe “cheiul Dambovitei”.

Astfel ca la majoritatea celor 30-50 de vile construite pana prin 1962, Manea Turmac a negociat si realizat diferite lucrari (mai ales cele atipice si totusi specifice Snagovului precum: debarcadere, garaje, foisoare, ghetarii, acoperisuri etc.)

Dar iata ca in cativa ani, se cam termina si cu constructia noilor vile (initial destinate si utilizate de sindicate). Si cerere locala – din comunitate, aparea rar (caci lucratorii la CAP-uri erau tinuti in limita de subzistenta si abia se apropia sfarsitul celor 14 ani de plata a datoriilor catre rusi).
Pe alta parte, Vasile Turmac – lucra la Carpati in zone din ce in ce mai indepartate de casa, stand perioade mai lungi si cu ceva reduceri ale platilor. Caci intre timp se formasera mai multe santiere, proiectele devenisera “tip” (adica erau cam identice si se si repetau). 
Dar principala nenorocire a constat in faptul ca a ajuns la evaluare “dosarul” bunicului. Poate (disproportionat) si pentru ca bunicul (desi mai mic de statura – insa vioi, zambaret, descurcaret si bun organizator – era mai mereu bine apreciat de oameni si chiar beneficiari. Si nu era si nici nu dadea semne ca ar dori sa devina membru de partid sau sa avanzeze “rapid” in “cariera”, asa cum era noua “moda”. Dar lipsa lui de oportunism si reala lui compententa profesionala, il tot puteau in calea unora care tot veneau “de sub el” si tot treceau pe langa si “peste el” catre diferite locuri si functii mult mai vizibile si bine platite.
Cam asa Vasile Turmac a ajuns sa fie pus in discutie. Adica sa fie tras la raspundere sub invinuirea ca in timpul razboiului, cumva. s-a dus (de capul lui sau nu a facut dovada ca s-a opus vehement si repetat) si a luptat pe frontul de est. Adica, impotriva rusilor. Si un “dusman” al rusilor (si valorii acestora) nu putea sa fie (ramana) acum, nici sef de echipa (dar mester si coordonator pe lucrari mai mari si chiar platit pentru astfel de pozitii) – de catre noua organizare si sistem. Care isi permitea sa aiba si oameni mai slabi, dar mai “curati” – in “frunte”.
Asa ca s-a uitat ca in timpul razboiului (pe care nu bunicul l-a initiat) exista si lege martiala si nu putea refuza mersul pe front (si chiar au existat si ceva executii cu rol exemplificator) pentru unii care au incercat sa refuze sa mearga pe front. Si de fapt – trasi la raspundere nu erau orice ostasi care au fost pe front. Ci doar cei care ajungeau in ceva pozitii mai bune (si platite mai bine) – si la locurile in cauza jinduiau (deja) altii, cu “dosar mai curat” – chiar daca erau mai putin buni profesional.
In concluzie: Vasile Turmac a ajuns sa fie platit mai putin, sa aiba pozitie mai inferioara, sa inceapa sa fie sicanat si sa stea si mai mult si mai departe de casa. Iar acasa scadea cererea la vile si comunitatile locale nu formau suficienta cerere pentru nevoile unei familii (iata ca baietii devenind mari) – chiar nevoile a 3 potentiale familii … Ce decizii (mai) poti sa iei?

Asa ca a urmat pentru toti o noua perioada de declin de mai multi ani. Cu lucrul pe ici – colo si fara perspective pentru cei care ar dori si putea sa lucreze bine dulgherie – tamplarie. In tara (la munte, langa paduri) se construiau ceva fabrici, dar scopul erau produse tipizate si deci din descompunerea activitatilor, ajungeai sa faci repetitiv  cateva operatii langa un utilaj care devenea din ce in ce mai specializat. Deci usor – usor nu mai era necesar ca cineva sa stie si sa poata sa faca totul la o casa / constructie – din lemn.

Cumva, Manea Turmac are inspiratia si ia initiativa sa ceara si apoi sa umble prin tara pe unde a lucrat Vasile Turmac. Si astfel sa isi faca amandoi carti de munca (si – partial – retroactiv) pentru anii in care a lucrat (in socialism si la proiectele acestuia) – la diferite santiere.  A trebui sa refaca de la certificate de nastere si de studii (din chiar din 1911). Sa faca inscrieri la Sindicat si sa plateasca si cotizatii retroactive. Etc. 
Mai tarziu, avea sa fie foarte folositor la calcule si pensionarea lui Vasile Turmac.

Turmac Manea ajunsese (in 15+ ani de lucru cu lemnul) sa faca si el cam orice lucrari de tamplarie si dulgherie. A inceput ca necalificat “cu ziua” pe cheiul Dambovitei si ajunsese un liber profesionist apreciat in Zona Snagov – care forma mici echipe pentru lucrari la vile (care nu se incadrau in termene sau cand apareau modificari). Si mai ales lucrari atipice dar specifice Snagovului: debarcadere, garaje, bazine de innot, ghetarii si foisoare, acoperisuri foarte variate. Dar unde, cum si de ce sa faci un atelier si ce sa expui? Caci ceea ce faci ramane in curtea unui proprietar. Si sunt din lemn si in timp – se cam strica. Si iata cum si realizarile lui Turmac Manea – dispar cu timpul. Dar totusi si el – pastreaza obiceiul ca undeva catre sfarsitul lucrarii sa lase pe undeva o semnatura, o data – cu creionul de tamplarie – macar ca o confirmare pentru sine ca a facut si acolo ce si cum trebuia … In 2019 am gasit ceva semne facute de el pe grinda unui pat din casa batraneasca …

1952 * Poza de buletin a lui Turmac Manea * Deja era plecat la muncă prin București. Stătea la malul Dambovitei, dimineața, împreună cu mulți alții și astepta să vină mașini după necalificați și să 'liciteze' pe care și în ce condiții îi ia la muncă "cu ziua". De multe ori erau mințiți și păcăliți. Așa că prima lui grijă era să primească măcar ceva mâncare (sa nu le inventeze "vine" imaginare și să îi "dea afară" - chiar înainte de a le fi dat măcar ceva de mâncare la prânz...)

Dar cumva, dupa schimbarea Dej > Ceausescu, apare si anul 1968 in care Romania se opune cerintelor Rusiei, risca si infrunta presiunea blocului comunist. Si in acest context, se lanseaza o relaxare si chiar o incurajare a micilor intreprinzatori (“mandatari”) in comunitati. Caci conducerea de partid si de stat a Romaniei (sub Ceausescu) avea nevoie sa faca ceva “diferit” si “rebel” si cumva sa aiba ceva rezultate si mai ales un plus de popularitate si sprijin popular. Si oameni ca Vasile Turmac si fii sai – mai existau in Romania. Adica oameni care sa vrea sa incerce si sa faca ei ceva local.
Si iata cum si pe un fond de prima bunastare materiale si financiara, oamenii incep sa aiba si un plus de bani si sa experimente si alte tipuri de cheltuieli (decat cele de subzistenta). Asa ca pare sa se relanseze si o cerere (si “la sate” pentru reparatii de tamplarie, acoperisuri, garduri si chiar si noi case/constructii – private). Iar la Snagov – chiar un nou set de vile si reparatii mai majore la constructiile anterioare (de 10-15 ani). Deci sperante de lucru si ceva stabilitate …

Insa Vasile Turmac incepe sa aiba ceva probleme de sanatate (caci 7 ani de front, cu nemancare, frig in transee cu apa si zapada, stres, marsuri foarte lungi – incep sa isi spuna cuvantul). Si chiar multii ani pe santiere (unde de asemenea conditiile de cazare – munca – hrana si spalat nu au fost prea bune).
Manea Turmac reusea sa gaseasca lucrari si sa le negocieze bine. Pe cele mici – le putea face chiar singur. Fratele sau – mai degraba incepuse sa prefere “stabilitatea” remunerata mai modest in calitate de angajat permanent la stat. Iar pentru echipe de 4-6 oameni (pentru care erau cerere – la cele deja 100+ vile de la Snagov), incepuse a nu se mai gasi oameni.
Si de la an la an, crestea local ceea ce dupa circa 20 de ani a ajuns la circa 800 de angajati (cu cam toate profesiile) si denumita IEO Snagov (Intreprinderea Economica de Odihna Snagov) si care avea si propria echipa de circa 16 dulgheri si tamplari. Destinata intretinerii si reparatiilor celor circa 160+ de vile de la Snagov. Si poate ca (normal) ar fi putut si numai 400 sa faca munca celor 800, dar deja “sistemul” trebuia sa rezolve cumva si noua problema (si specifica) comunismului – socialismului si anune asigurarea de locuri de munca pentru tot cetatenii.

In aceasta perioada de sperante (in special: 1968-1974) setul de scule (tamplarie – dulgherie) al famililor Turmac – a fost re-completat prin investitii. S-a reinvestit cam tot din putinele lucrari care au aparut. Insa nu era suficient de clar cadrul legal: cum incasezi – platesti, taxe, cum se coreleaza cu pensia si asistenta medicala, cum lucrezi cu alte intreprinderi ale statului (contracte – plati etc.)

In concluzie, in perioada 1970-1975 s-a putut constata in partea de inceput o cerere concreta si buna pentru mai mult de 3 dulgheri – tamplari, cum era Vasile Turmac si fii sai (caci si Ion – fiul cel mare, cumva tot asa ceva lucra, chiar la micul colectiv “de stat” si intretinere a unor vile de la Snagov). Insa in timp, Ceausescu a anulat oportunitatile create – promise pentru intreprinzatori (“mandatari” etc.). Si astfel a disparut posibilitatea (din sistemul creat) de a fi liber profesionist si cauta / primi cereri private (chiar daca acestea ari fi existat). Si iata ca toti 3 sunt nevoiti sa accepte orice fel de repartizari si munci, mai mult sau mai putin legate cu competenele si preferintelor lor.

Cei trei trebuiau sa fie niste angajati in “campul muncii” care (doar) sa faca dovada ca se straduiesc sa faca ce li se cere, Si sistemul nu pare preocupat de rezultate, calitate, termene, economii, a invata pe altii meserie, creativitate si solutii mai bune si chiar diferite de cele din proiectele (deja cam vechi etc.). Asa ca spiritul intreprinzator al celor trei, propunerile lor si faptul ca reuseau sa tot grupeze oameni in jurul lor – devenea repetitiv motive de “deranj”. Si prin urmare de sicanare (si profesionala) a acestora.

Cumva, in anii 198x, Vasile Turmac era la pensie si cei doi frati erau deja cam resemnati, pe deplin in obligatii familiale – avand copiii deja mari si fara certitudini legate de profesiile si locurile de munca ale acestora in cadrul “sistemului”. 
Deja era mult mai important sa fii “membru de partid” si cu “dosar bun” decat sa stii sa faci concret ceva (sa ai reale competente profesionale).

A sosit 1989 cu “revolutia” si un mix de asteptari oarecum similar cu situatia din 1945 (dupa cel de-al doilea razboi mondial). Adica pe de-o parte tot cu ceva asteptari legate de returnari de terenuri. Si pe alta parte – sperante de mai bine la locurile de munca existente.
In magaziile caselor taranesti – mai existau buna parte din sculele din alte vremuri. Sculele manuale – doar in mainile celor doi frati – puteau sa dea rezultate bune. Caci aparusera variante bazate pe motoare si felurite moduri de taiere si imbinare. Insa ce era cel mai important: sa intelegi o nevoie / sa iei cote / sa faci un plan si apoi un deviz / sa cunosti materialele / sa faci o buna organizare etc.: toate aceste aspecte importante – erau bine cunoscute. Insa, cum va fi (acum) cererea? Daca investesti si va dura iar putin si se schimba totul? Apoi, copii (baietii – deci nepotii lui Vasile Turmac) nu au avut sansa sa mai asiste si sa invete meserie… Sa se faca sau nu ceva incercari si mici lucrari?

Doar Manea Turmac a mai luat timp de 2 ani cateva mici lucrari. Vasile Turmac murise in 06.04.1985 (74 ani) . Iar Ion Turmac in ???.
Desi era evidenta cererea si la sate pentru diferite produse (reparatii aferente) si intreaga economie Romaneasca ar fi avut nevoie (la cumparare  / vanzare) de mici intreprinzatori, cumva, intreaga industrie si mai apoi intreaga economie a Romaniei avea sa fie distrusa de conducerile statului. 

Cumva, Manea Turmac – acum – isi amintea din diferite perioade:
1) cum stateau sculele de tamplarie – dulgherie ale tatalui sau in sopronul din spate, la inceputul anilor 194x. Nu stia daca este orfan sau nu. Cum se folosesc acele scule. Daca sa le vanda sau nu familia (caci o duceau greu cu hrana si hainele);
2) cum s-au regasit cu totii sanatosi si ce bucurosi si plini de speranta au fost aproape un an (1946-1947). Si cum (din munca lor si invatant de la tatal lor) – au reusit chiar sa cumpere carne si de cateva ori sa manance in curte, la gratar, sub corcodusul casei;
3) cum sculele au ramas iar in spatele casei (dupa colectivizare / nationalizare) cand tatal lor a trebuit sa isi caute de lucru – pe santierele tarii;
4) cum au inceput sa foloseasca parte din scule, pe mici lucrari – corelate si cu unele scurte vizite (pe acasa) ale tatalui lor, care repede le arata tot felul de tehnici;
5) cum au ajuns toti sa lucreze (de tineri) in diferite locuri, cam orice fel de munci puteau gasi;
6) cum au ajuns toti trei sa revina la munci legate de tamplarie-dulgherie; Si cum se tot cautau in incercarea de a putea lucra impreuna;
7) cum s-au bucurat in perioada 1968-1972 cand cresteau semenele ca mici meseriasi ar putea (macar in comunitatile lor) sa fie lasati sa lucreze ca liber profesionisti si au reinvestit in scule. Si apoi cum totul s-a dus iar de râpăș
8) cum “sistemul” i-a aruncat din nou pe drumuri diferite – doar pentru a putea aduce ceva bani acasa pentru familie. Si cum nu au mai gasit conditiile si sperantele necesare pentru a reusi sa arate – motiveze – invete copii lor sa foloseasca aceste scule si sa faca ceva (“cap-coada”) doar manual, asa cum ar trebui un meserias adevarat sa perceapa (si singur) o lucrare. Nevoie – masuratori – proiect – deviz – organizare – lucru pe etape – verificari – finalizare;
9) (cel putin) Manea Turmac, a ajuns sa isi vanda majoritatea sculelor pe nimic si la terti. Doar pentru a “face loc” in magazii. Pentru eventualitatea ca poate vinde si casa / terenurile (ceea ce s-a si intamplat). Scule pe care le-a visat saptamani si luni. Pentru care a facut economii si sacrificii. Pe care le tinea infasurate in panze si le intretinea cu evlavie. Care “jucau” si “cantau” in mainile lui. Cioplea cu tesla, taia cu fierastraul, batea cu tesla si stia sa faca o multime de “trucuri” cu piese de lemn, astfel incat “la sfarsit” constructiile sa se intareasca suplimentar si “sa nu aiba moarte” asa cum le placea sa tot spuna in familia Turmac. Si iata ca dupa atatia ani, Manea Turmac a ajuns chiar sa dea (gratis) cateva scule (de “capatai” in alte vremuri si inutile in “vremurile IKEA”). Scule care – fiecare aveau cate o proprie poveste. Realizari si asocieri cu diferite locuri din tara (in care au fost duse), cu intamplari (bune si rele). Un adevarat meserias tine la sculele lui. Chiar ajunge sa se identifice cu ele. Acestea sunt prelungiri ale mainilor, corpului si mintii sale. Bine utilizate – “mana merge de la sine”. Trebuie sa iti mentii doar vointa. Si sa ai “cuprinderea” intregului proiect. Si sa stii sa il gandesti de la coada la cap (cu tot cu pierderi si decupaje).

Meserii, destine si oameni – ajung “la gunoi” in mai putin de o generatie .. 
Poate este mai bine material, dar cum este spiritual?

(Odata) Un om (Vasil Turmac) venea prin de speranta (zambind in noapte) de la Bucuresti acasa (la Snagov). Cu un Certificat de Calfa in buzunar. Un mare loz (gata si) castigat in buzunar. Avand in fata o viata intreaga si o putere si pofta de munca – nelimitate.
Soarta ii surade: familie – locatie buna – doi baieti (ideali pentru viitorul atelier).

Ceva tulburari (razboi) cu o amanare de 7 ani. Cu emotii si conditii de viata (supravietuire) – ca in razboi.

Apoi o relansare (mai putin de 1 an).
Apoi felurite rataciri prin tara cu munca grea (chiar si iarna). Cu ceva apreciere initiala pe merit si apoi cu nedreapta oprimare pentru vine imaginare (de fapt invidie pe competentele lui profesionale si ura ca nu vrea sa parvina – asa cum noul sistem avea nevoie sa isi promoveze si completeze organigramele in formare).
Apoi boala, tristete, ceva amagiri 1968-1972. Si noi amagiri ulterioare.

Cu nepoti care nu stiu ca trebuie sa pui mana cu mare grija pe lemn si sa il simti. Sa vezi detaliat ce va trebui sa fie si sa stii sa alegi de unde incepi si cum faci sute de operatii – in singura ordine fireasca si obligatorie.

Cu vremuri noi in care esti din ce in ce mai vinovat si oprimat si ignorat – doar pentru ca ai vrut si ai si reusit sa ramaii viu si apoi sa fii si bun profesional o perioada.

Si (de fapt) separat de toate acestea traite in una sau doua vieti de om: Unde si cum ramane cu sufletul lucrurilor si mai ales a omului care gandeste ceva, poate merge in padure, simti si alege lemnele portivite, 

Undeva intre 2011-2019, nepotul Turmac Constantin ajunge (din lipsa de “mesteri” in Zona Snagov dar si de bani) sa invete sa isi faca singur diferite reparatii, extinderi si mici proiecte. Si ajunge sa regrete ca nu a putut exista timp si context pentru a lucra si invata de la Turmac Manea (tatal sau) cate ceva. De cateva ori il vazute pe Turmac Manea cum lucra cu barda (pentru a ajusta lemnele), cu fierastraul si tesla: putea vorbi cu cineva, sa priveasca in alta parte, sa stea agatat pe sus de te miri ce si sa bata cuie aproape fara sa se uite la ele. Sculele si materiale – deveneau pentru Turmac Manea un fel de extensii ale corpului sau … Insa Turmac Constantin doar simtea o atractie aparte pentru lemn si o parte din scule. Si poate ca “venea ceva” si din partea mamei (unde ambii bunici, de asemenea au fost si dulgheri si ocazional tamplari) …  
Cert este ca exista un “ceva” foarte special sa privesti un loc gol, sa iti inchipui ceva si apoi sa poti sa faci “cap-coada” ceva cu mana ta (conceptie – proiect – deviz – organizare – munca concreta – masuratori etc.). La sfarsit (dupa interactiunea directa cu materialele si sculele) exista un fel de satisfactie care este .. nu poate fi descrisa …

# Separat de eventuala satisfactie financiara ori materiala, tare mult as fi dorit sa am ceva (mai mult si mai concret) in comun cu acesti doi oameni, care au vrut si incercat sa faca ceva mai mult pentru familiile lor si in/pentru Zona Snagov – dar vremurile nu i-au lasat …

Posted on

1989 Decembrie .. “Revoluția” / .. [1] Cum am trăit eu acele zile (fragmente)

Sechele?:
a) (si in 2022) .. am ajuns sa am o suita de sentimente si emotii puternic negative, in fiecare sfarsit de decembrie si/sau cand (rar) mai apare subiectul “revolutiei” … (si pentru ca ma sint vinovat si pentru ca in 30+ ani nu am stiut si facut nimic relevant pentru putina claritate si dreptate – necrsara macar celor pe care i-am lasat, vazut atunci acolo in sange, raniti si chiar morti …)
b) as putea sa merg (voluntar) in scoli / facultati si sa povestesc tinerilor detalii … (si chiar sa vin cu dovezi si argumente multimedia pentru ce as prezenta. Cu putina munca – chiar referentiate ca la articolele stiintifice …). Dar (deja) stiu prea bine de frica + lasitatea directorilor si altor factori de decizie si chiar a majoritatii covarsitoare a profesorilor pe care ii cunosc… (care pusi in fata unei propuneri cu raspuns raspucat: da sau nu) – ulterior m-ar evita tot restul vietii lor
c)  ma uit la tineretul de azi, la cei cu masini opulente, la cei excesiv de aroganti, la multimea de cunoscuti (lasi) si ma gandesc la putinii (mai ok) dar din care majoritatea (nemaisuportand …) au plecat din tara in cele 3-5 valuri masive …
d) dupa 1989, eu nu pot niciodata sa mai trec prin centru si sa nu intorc capul si sa privesc in multime de locuri anume, unde era sange, oameni cazuri, urme de gloante etc. (de parca m-as astepta sa mai vad ceva urme pe acolo). Nu cred ca voi putea trece vreodata pe acolo, fara sa fac mereu … la fel
e) mi-ar fi de foarte mare folos sa ma ajute cineva cu un fel de interviu – structurat, caci eu nu pot sa reparcurg amintirile, caci la mine (inca) se amesteca rapid totul in ceva extrem de ureros, amplificat de amanarea unui moment al dreptatii

[CE si CUM imi mai aduc aminte]

Cred că eu sunt cel din centrul imaginii (care merge spre dreapta). Zona: B-dul Magheru din fața InterContinental …

Nota: Nu am solicitat diploma sau beneficii de “revolutionar”.  Cred ca cei care au mers constient in acele zone si zile sa fie parte a solutiilor si sa ajute, au facut-o din constiinta si bazat pe valori. Altii (a rezultat) ca au facut-o din oportunism. Iar amestecarea acestor doua categorii – a fost doar o alta forma de manipulare si pentru discreditarea partii sanatoase a evenimentelor (ex: pentru complicarea reconstituirilor necesare asa cum s-a creat si acel Institut al Revolutiei etc.)

De ce (aceste randuri)?
a) pentru ca au trecut 30 de ani …
a1) se pare (via coruptie generalizata) ca nu se va ajunge la clarificari si posibilitatea unor “descarcari” de povara emotiilor adunate, care reprezinta (cel putin pentru mine) un fel de rana deschisa, chiar si acum;
a2) constat ca in timp mintea “lucreaza” estompand ori accentund diferite aspecte. S-au format lapsusuri iar unele detalii se combina cu altele din diferite planuri …(dar totusi ocupa permanent o parte a mintii)
a3) chiar si pentru un tanar (student) de 24 de ani cu armata facuta – a fost prea multa violenta, sange si ulterior o constientizare crescanda a prea multor nedreptati asociate. Si cumva trebuia (toti participantii – pana acum) sa ne “descarcam” de acele momente;
b) in timp – a devenit tot mai clar ca (in special) dupa 22.12 a fost o crima premeditata, cu “jucatori” deja clar identificabili. Care sunt in libertate, cu privilegii acumulate si comportamente ostentativ – arogante. Iar o atat de mare si vizibila ilegalitate a fost si ramane fundamentul suitelor ilegalitatilor care au urmat. Si care se mentin si in prezent. Rezultand o societate in care criminali si victime trebuie ajung sa mimeze relatii sociale “normale” … (ceea ce – doar prin trecerea timpului – nu poate fi reconciliabil pentru cei care au trait acele momente/vremuri). Iar acum urmatoarele generatii nu mai sunt interesate de aceste “istorii” si “vechituri”. Dar conteaza pe consecintele lor: unii tineri au case/masini/averi provenite din crimele facute de parinti – familii iar altii au felurite sechele ori au plecat din tara nesuportand un astfel de mediu (si mai ales – anticipand foarte bine si din timp, ca societatea rezultata va deveni din ce in ce mai toxica si disfunctionala). O societate cu institutii disfunctionale, bazata pe duplicitarism si minciuni, fara meritocratie, in care o mare “retea” infractionala – care in ultima instanta isi tot masoara “contributiile” si “privilegiile” in corelatie cu aportul la crimele nerezolvate din 1989;
c) mereu (cel putin primii 15 ani) am crezut si doream sa apara undeva despre macar 16.12.1989 – 1992, un fel de time-line vizual al mai multor locuri (+foto / video) si in care sa ma regasesc de cel putin 20 de ori. Sa ajut la clarificari, sa inteleg si eu alte detalii, Sa ne putem intari si reconfirma (reciproc) amintirile. Si mai ales (si numai astfel) sa refacem simtamintele si comunitatea care a existat timp de mai multe zile – a zeci de mii de oameni care au ajutat cum au putut – toti in speranta de mai bine [stare / atitudine / emotii care au fost deliberat compromise si directionate catre altceva – de manipulatori, profitori, adevaratii criminali]

DA, am fost in 21, 22 si zilele urmatoare in piete, pe strazi, la guri de metrouri (la filtre – voluntar) si la/de “serviciu”.

NU am considerat ca cineva ar trebui sa ceara/primesca “Certificat de revolutionar”. Cei cu morti si raniti – da, meritau un ajutor material si o forma de recunoastere publica (dar mai ales – dreptate). Insa sunt impotiva miilor de falsi revolutionari, care ulterior s-au “batut” pentru privilegii (terenuri, facilitati fiscale etc). As sustine retragerea oricaror beneficii financiare pentru cei care nu au avut niciun fel de rani fizice ori psihice relevante.

Daca chiar ai ajuns in piata (si apoi ai mai si ramas) si mai tarziu nu te-ai dus sa vandalizezi (+furi) si in orele si zilele urmatoare ti-ai mai asumat (voluntar si in cunostiinta de cauza) pericole si riscuri  suplimentare in diferite locuri si activitati din oras – atunci inseamna ca stiati cat de cat ce vroiai …

Desi au trecut (deja) multi ani (iata: 30!), mereu (si mai ales in decembrie) – este greu sa eviti si ramane prea tulburator mixul de sentimente/emotii/locuri care se amesteca cu prezentul si mai ales cu campania de “sa uitam” sa ne “reconciliem” etc. – toate asociate in ceva de genul: “cei care au ucis si furat – sa ramana si liberi si cu toate privilegiile – iar ceilalti sa adopte versiunile confectionate mediatic sau sa plece din tara si mai ales sa ajunga sa ne deserveasca intr-o societate care a format o noua configuratie sociala: reteaua criminalilor profitori si masa victimelor …”.

CONTEXT:  Eram intr-o perioada foarte incarcata profesional, prins si intr-o rutina construita in 6 ani de acumulari

Eram atunci tehnician la I.C.E. Felix SA (lucram la proiectare in cea mai mare fabrica de calculatoare din Romania – cu circa 1800 salariati) si in acelasi timp student la seral la Automatica – Sectia Calculatoare (ultimul an – cu lucru un proiect de disertatie deosebit – link aici).

In acea perioada aveam un nou proiect in derulare la serviciu (o comparatie intre doua generatii/directii de procesoare: RISC si traditionale) si lucram (cat puteam de mult) la proiectul meu final de la facultate, care ma pasiona mult “Generator de suprafete si corpuri neregulate in 3D, obtinute prin interopolari de functii Spline si Bezier, cu re-optimizari ale minimului de puncte necesare, realizand functii si proceduri de accelerare a calculelor, inclusiv la nivel de limbaj de instructiuni – procesor”. Adica abia dormeam circa 5 ore si citeam si in mijloacele de transport ..

Asadar, saptamanile mele erau cam la fel: trezirea la 5:45 pentru ca la 7:15 sa fiu in Pipera la fabrica de unde plecam pe la 16:00 pentru a ajunge la 17:30 la Politehnica – Automatica unde terminam orele (obligatorii) undeva intre 21:00 si 23:00 (uneori urmand sa prind ultimele rame de metrou). Iar pe drum (in aglomeratia din transportul in comun – obisnuiam sa tot citesc in pozitii imposibile din diferite carti in format mic ori foi, pe care le tot tineam in hainele special cumparate si pe criteriul de a avea buzunare interioare – la piept cat mai mari).  Se lucra si sambata, iar ore la facultate, uneori mai erau programate si pentru duminica (nu numai pentru sambata). Nu pot spune ca era greu, ba chiar mi se parea bine, caci simteam ca fata de altii eu invat, “cresc”, fac lucruri noi si mai ales aflu o multime de lucruri noi si interesante (profesional) pentru mine. Ceea ce te putea ajuta ca ulterior sa faci multe lucruri bune, utile – relevante, folositoare. Si poate ca “bine si rau” si “greu / usor” este mereu “ceva” ce se masoara prin raportare la ceilalti din aceeasi generatie / comunitate / tara … Motivatiile nu puteau fi bani ori bunuri materiale cat rezultate concrete, apreciate de ceilalti (aflati in conditii similare).

Desi atat la servici cat si acasa aflasem ca sunt ceva “miscari” in tara, de mai mult timp in Europa de Est (via postul de radio “Europa Libera”) si ca recent tocmai a fost o intalnire neobisnuita sar importanta pe la Malta. Impilcit consideram (initial – atunci) ca eventuale schimbari care pot ajunge la “popor” si la mine in mod direct (deci implicatii in viata personala) – vor fi similare cu emanatiile radioactive de la Cernobal: adica voi afla – intelege si putea reactiona – oricum prea tarziu si putin si, astfel incat daca chiar erau radiatii mortale sau generatoare de sechele majore, devenea doar o fatalitate. Deci nu era in controlul individual (daca se intampla sa fii pe strada, in delegatie sau intr-una din zilele de munci patriotice precum maturatul de strazi – asa iti era destinul: sa stai 3-6 ore pe strada ridicand si respirand praful nociv, cand altii mai in cunostiinta de caz ar fi tinut si geamurile inchise si ar fi luat si niste pastile in mod preventiv, despre care am aflat cu o saptamana intarziere ca poate ar fi ajutat …)

21.12.1989: Joi >  Dimineata aveam o agenda personala mai deosebita …

Imi amintesc ca aveam bilete la teatru pentru acea seara (nu mai fusesem de circa 2 saptamani) si din acest motiv, inca de dimineata mi-am luat haine “pentru teatru”. Adica mai frumoase, ceva mai fine (costum) si desi era iarna (dar nu zile friguroase cu zapada etc), mi-am luat chiar pardesiul (sigura haina pe care o puteam lua peste costum) – in locul “fasului” cu asa-zise pene de pinguin (naiba stie de fapt ce calti avea in el).

Insa abia am ajuns la serviciu (pe la 7:15) cand am aflat ca cei din cercetare-proiectare (adica din cei circa 200 – cei mai intelectuali si implicit – oarecum “rezervati” si mai usor “gestionabili”), majoritatea urma sa mearga la o manifestatie cu Ceausescu. Deci ziua era compromisa (in cel mai bun caz mai treceam pe la scoala si la spectacol). Dar am vazut ca mai multi colegi de serviciu pareau deosebit de agitati si unii chiar se luptau ca niciodata pentru a nu fi trecuti pe liste. Eu eram printre cei mai tineri, fara “realizari” si “relatii” deosebite – imi era clar ca eu ajungeam pe liste, motiv pentru care ma mai interesa doar cand plecam. Imediat ce am auzit ca punctul de regrupare era pe strada Rosetti (la administratia financiara) am plecat rapid acasa pentru a ma schimba. Caci fiind de felul meu mai inalt, mai sportiv, de regula tuns scurt, cu o privire mai nerabdatoare, m-am gandit ca daca mai port si pardesiu + costum, as fi devenit 100% asemanator cu securistii si organizatorii “oficiali” de pe langa multumile scoase din fabrici si uzine la astfel de evenimente. Nu doream asa ceva si mai ales intr-o zi si situatie in care oamenii pareau mult mai agitati decat altadata si tot se vorbea despre Timisoara. Insa eu nu dadeam prea mare importanta, caci si cu alte ocazii erau colegi care tot exagerau si cereau parerea altora si dintre acestia sigur cativa erau doar provocatori (adica ei puteau spune lucruri “riscante” dar numai cu scopul ca ulterior sa raporteze pe cei care simpatizau cu subiectele si mai ales daca pareau sa si actioneze concret). Deci nu stiam daca si ce este (cu adevarat), imi parea rau ca nu l-am intrebat pe tatal meu ce stie si acum simteam ca este mai important pentru mine este sa nu mai fiu imbracat ca … un securist “de serviciu” …

Am mers cat am putut de repede. Rezulta ca majoritatea celor din platforma Pipera erau implicati in aceasta manifestatie. Cert este ca pe la 9:50 erau la locul de intalnire in cautarea colegilor, de data acesta imbracat cu fasul de culoare albastra si aratand ca un tanar muncitor, un pic mai nesifonat decat marea masa de culori inchise (negru, gri, albastru, maro si uneori verde).

Odata ajuns, cu experienta acumulata, mi-am gasit un loc care sa fie adecvat pozitiei si rolului meu in grup, mi-am scos mica carte de citit si mi-am vazut de ale mele. De regula urma sa ne tot mutam de cateva ori de ici colo (ca oile), apoi sa stam mai mult intr-un loc, sa ne deplasam energic o data, apoi sa ne mai tot aranjam de cateva ori, sa “tina” evenimentul (de la 30sec=o trecere a coloanei oficiale, pana la circa 30 min= o cuvantare) si apoi sa mergem cu totii pana intr-un loc de unde abia apoi aveai voie sa te desparti de grup. Am observat ca totusi mai era ceva agitatie cu listele: se vorbea despre o eventuala pedepsire grava a celor care au fost trecuti pe liste la fabrica si nu ar veni la locul de intalnire. Se parea ca s-a mai facut o lista si o verificare (inainte de plecare) la fabrica si  acolo eu lipsisem (si era deja grav). Ar fi existat chiar o lista a celor care plecasera (ulterior) fara voie acasa – chiar de la serviciu. Si se mai vorbea ca dupa actiune, toti trebuie sa mergem neaparat inapoi la fabrica, unde se va mai face o prezenta si cei care nu erau prezenti, chiar ca urma sa li se intample lucruri rele (oare ce insemna asa ceva? Caci in mod concret eu unul nu vazusem nimic in 8 ani). Acum imi parea clar ca din intreaga zi, poate doar spectacolul de seara il voi mai prinde.

Mi-am reluat cititul. Cu cei cativa cu care lucram pe probleme tehnice, ne era mult mai bine sa discutam cu diferite materiale si cataloage in fata sau langa aparatele de masura si placile in lucru/testare – nu la colt de strada. Si cum eu nu eram nici cu fotbalul sau loto si nici cu partidul sau periatul de sefi, imi ramanea cititul. Si imi era bine si suficient.

Nu imi aduc aminte de prea multe (caci organizarea semana cu cele 30+ de alte actiuni similare din ultimii ani) decat ca am mers pe strada C.A. Rosetti pana in piata CC (actuala a “Revolutiei”) si noi am ajuns in zona centrala la circa 170 m de balcon (si la circa 100m de BCU). Totul era ca de obicei. Sonorizarea era mai proasta si in mod ciudat, a mai intrat o masina cu difuzoare pe langa BCU, spre galeria Orizont.
Eu tot citeam de zor, a inceput cuvantarea si cand s-a ajuns la partea din discurs cu majorarea cu inca vre-o suta de lei si asa mai departe, mi-am dat seama ca ceva nu este deloc in regula.

Cand (in sfarsit) am inceput sa mai uit in jur, vedeam multe diferente fata de adunarile obisnuite. Printre noi vedeam cateva fete “noi” – dar acestia (stiam) ca sunt agitatorii profesionisti (adica din cei care cand venea momentul cu “stigaturi” ei luau initiativa, stiau ce sa spuna si se uitau fix la unii si mai ales la coordonatorii de partid din grupuri). Asa ca dupa ce am vazut 2-4 (inserati in grupul nostru), am considerat ca este totul “normal”. Nu intru in detalii cu ce a urmat: partea acesta se regaseste si in filme si alte inregistrari. In grupul nostru – oamenii nu au avut discutii sau initiative neobisnuite. Ceva uimire (mai degraba tacuta) dupa ce grupul a plecat de la balcon. Si au fost ceva zgomote neobisnuite si cateva tipete (de femeie) in cateva locuri din piata. Apoi a plecat elicopterul (Delfinul) de pe acoperisul cladirii – cu niste manevre cam stangace si neobisnuite.

Eram atat de multi (si de regula, cu un anumit numar de organizatori intre noi), incat stiam ca trebuie sa asteptam sa primim instructiuni (la nivel de grupuri) cand si cum sa iesim din dispozitiv.

Am vazut cum cativa din cei din fata incepeau sa intre in cladire, altii sa arunce cu obiecte si cam prea repede, unii din cladire au inceput sa deschida si sa sparga geamuri dinnaunutru in afara si apoi sa inceapa sa arunce cu obiecte. Ba chiar s-a facut si un foc cu ceva tablouri. Iar statiile de sonorizare scoteau tot felul de zgomote ciudate.

Din spatele nostru si dinspre BCU, am auzit cateva strigate, ceva cu ‘sa fugim’ sau ‘salvati-va’. Am considerat ca era o prostie. Eram prea multi (si deja inghesuiti) si asa ceva era o iresponsabilitate caci ne-am fi calcat in picioare. Dar totusi o parte din cei din fata (dinspre balcoane) deveneau prea repede prea agresivi iar o parte din cei dintre noi incepeau sa se urneasca (inapoi – ocolind BCU) catre strada (C.A. Rosetti). Iar miscarea acesta incepea sa se accelereze si oamenii sa se impinga. Dupa numai 100m (circa 4-5 minute), am intrat in suvoiul ce se forma si am ajuns sa alerg fara voie cat de tare puteam de-a lungul strazii (C.A. Rosetti) din doua motive: pentru a nu fi impins >  impiedicat si calcat in picioare de cei din spate si pentru ca daca aveam initiativa si fugeam voluntar si activ, puteam sa imi aleg eu pe unde sa o iau si chiar sa mai ocolesc pe unii ce fugeau in fata, dar puteau sa cada sau sa ma impiedic in ei. De 2-3 ori, doream doar sa ma pot apropia de margini si sa ma prind si urc in maini pe garduri ori stucaturile cladirilor vechi. Mai multi oameni au fost calcati in picioare de multime. Si am alergat pana la Administratia Financiara Roseti, unde pe ceva strazi laturalnice am putut sa ma/ne oprim. Usor usor incercam sa ne refacem in ceva grupuri. Caci nu puteam pleca (nu eram ‘dezlegati’) pana nu ni se spunea explicit de catre organizatori unde si la ce ora trebuia sa ne reintalnim. Si in plus, aici era oricum punctul de referinta (intalnire) initial – deci toti ar fi trebuit sa vina aici intr-un anumit timp (maxim 30m). Majoritatea ne-am revazut. Si desi nu mai vedeam organizatori, majoritatea spuneau ca merg la fabrica. Parea cel mai prudent lucru (mai ales ca inca de dimineata asa fusesem instiintati). Si urma sa se faca noi verificari de prezenta …

Insa, abia ATUNCI m-am desmeticit si am constientizat ca CEVA se intampla si am reconsiderat (pentru prima data si serios) toate info si detaliile din ultimele ore. Mi-am dat seama ca de 2 zile nu mai vorbisem cu tata despre stirile de la Europa Libera si ca de fapt eu nu stiu (mai direct) ce a fost pe la Timisoara. Asa ca mi-am zis ca cel putin o parte din cei care au fugit din piata, vor incerca sa se reuneasca in piata Universitatii si de acolo sa reintre in piata CC (a “Revolutiei”). Voiam sa vad CE si CUM. Nu puteam intelege bine suita de de lucruri neobisnuite: agitatia oamenilor (inca de dimineata) / zvonurile (oare erau adevarate – cu Timisoara) / proasta organizare (parca intentionata) a intregii actiuni / ciudata dispunere a noastra in piata / cuvantarea neobisnuita / plecarea precipitata a elicopterului (fuga – dar chiar o fi fost Ceausescu?) / reactiile cert opuse a doua mari categorii de oameni (supusii-prudenti / curiosii-rebeli) / etc.

M-am hotarat sa merg pana in piata Universitatii, sa vad CE si CUM cu ochii mei.
Stiam ca NU asa ceva TREBUIE sa fac (prudent / “intelept” etc.) Si ca sefii – tata si altii nu ar fi deloc de acord cu mine. Dar mi-am ridicat gulerul si mi-am zis – ma duc sa vad CE si CUM. (Am luat-o prin spate pe str. Vasile Conta si apoi pe Traian Vuia – pana pe Magheru – catre piata Universitatii)

Odata ajuns in piata Universitatii, am vazut ca erau abia circa 120 de oameni, de ambele parti ale bulevardului. Incepeau sa se adune in grupuri. Unii se faceau ca tot trec bulevardul (dar de fapt se tot reintorceau). Era o ezitare. Initial mimau rolul de pieton “razganditor”. Dar aici era ceva natural. Erau tineri. Era clar ca nu e ceva organizat. Ca erau altii – ca mine. Am vazut un coleg de facultate (Vasile), apoi un altul – ne-am salutat (cu un nou fel de privire in ochi) dar nu ne-am vorbit. Mergeam si totusi ne era clar ca vom patrula si ne vom tot intoarce. Stiam ca va urma ceva si vor fi riscuri si am putea avea proboeme, dar ca totusi era clar ca ce se intampla aici, era doar un inceput.
Apoi, in circa 30 minute, grupurile crescute, au intrat in sfarait si pe mijlocul bulevardului. Mai treceau masini care divizau grupul format, insa grupul acesta tot crestea. Au aparut la balcoanele de la Intercontinental cativa straini (credeam atunci, eu/noi). Pareau sa filmeze de pe la etajul 6, pe partea dinspre str. Batistei. Si eu (oarecum) datorita acestui fapt – parca ne simteam vazuti dar protejati (ulterior avea sa rezulte ca erau filmari facute chiar de SRI).

Eu am cam ales sa tot stau in zona iesirii de metrou (de la Batistei).

Vad: majoritatea – tineri. Si ceva adulti, in grupuri. Pareau sa se formeze grupuri pe criterii de prietenie (nu de serviciu – ca anterior). Si grupurile fuzionau. Strigate sporadice de “Jos Ceausescu!”, “Jos Comunismul!”, incepeau sa se cumuleze si consolideze. Parea sa devina un fel de raspuns si motiv la agitatia fara nume si forma de pana atunci.

Da, ar fi fost bine sa fie si altfel si altceva – dar oare era ACUM si AICI locul si sansa unei astfel de schimbari? Stiam ca organizarea din tara si a lui Ceausescu era foarte bine pusa la punct. Nu putea fi posibil sa doar cateva sute de tineri sa aiba ceva sanse pentru orice schimbari reale. Era imposibil. Poate toti eram doar suprinsi de ineditul situatiei rezultate si mai dura doar 1-3 ore pana se intervenea in forta. Toti cei de aici ar fi urmat sa fie identificati, sanctionati, eliminati din facultati, dati afara de la servici (eventual mutati la munci foarte nealificate) si unii chiar arestati pe durate nedeterminate. Si evident – batuti (dar aici credeam ca eu m-as descurca mai bine – dupa antrenamentele de la diferite sporturi, rugby etc.)

Si totusi si ceilalti (trebuie) ca isi dadeau seama ca asa poate fi cel mai probabil – deznodamant. Dar oare de ce mai stau/stam/stau? Si uite ce multi am devenit .. Suntem prea multi pentru a nu necesita o interventie a militiei sau securitatii. Si trebuiesc cateva sute din partea lor … Si strigatele si privirile si dorinta multimii prinde din ce in ce mai multa forta, directie si claritate: Vroiam “Jos Comunismul!” si mai ales “Jos Ceausescu!”. Mai intai repetai in gand. Apoi in soapta. Apoi cu voce mica. Apoi ceva mai tare – continund sa te uiti cam ciudat – unul la altul. Apoi strigai cam neconvins ca asa ceva poate folosi la ceva. Apoi erai oarecum uimit cum te simteai ca faci ce fac si altii si ca acel ceva “comun” pare sa isi ia un fel de proprie existenta ca un ceva “separat” (dar totusi dependent si de contributia ta). Eu unul nu stiam daca “jos comunismul” este ceva cu adevarat posibil. Dar aveam in minte (de mai multi ani) foarte multe lucruri si schimbari pe care le-as fi dorit personal. Nevorbite cu nimeni – din mai multe motive (in special: inutitilate + riscuri + neincredere sistemic intretinuta prin informatori si bonusarea acestora). Insa stiam ca nu ajunge doar sa strigi, doar sa nu fii de acord. Trebuie sa stii CE VREI! (Nu doar ce nu mai vrei). Si (de fapt) cel putin eu nu stiam CE VREAU si mai ales CUM ar fi asa ceva posibil (in special pentru ca nu alocasem deloc timp pentru asa “constructii”). Eram surprins de asa multe lucruri noi – desfasurate si atat de rapid.

Eu avem in buzunar bilete la teatru in acea seara. Eu stateam de peste 90 minute in zona pietei Universitatii si ar fi trebuit sa plec pentru a ajunge la timp la fabrica, la prezenta. Ma gandeam ca era posibil sa ajung pe doua liste la fel de nefaste (cea de dimineata – din fabrica – cu absenti sau cei care refuzeasera sa mearga la miting sau chiar plecaresara acasa, respectiv a doua lista de dupa actiune, cu cei care nu s-au intors la fabrica si deci sigur au ramas la aceasta spontana manifestatie, despre care trebuie dat ulterior socoteala …Cu declaratii scrise si cu ceva martori, la minut … Deci nu mai era deloc o simpla curiozitate si posibil de scuzat ori glumit …).
Si daca cei ce incepusera sa filmeze de pe balcon de la Intercontinental, erau de la Telviziunea Romana? Insemna ca ulterior puteau sa ne adune foarte usor pe toti. Si apoi mai erau cei cativa care faceau poze prin multime. Si pe alocuri cativa adulti bine facuti (care mie imi era clar ca erau militari si securisti infiltrati – deja “la lucru”). Ma mai gandeam si ca “Ce bine ca eu am reusit sa ma schimb de sacou si costum …”

Dar grupul din piata Universitatii, crescuse prea repede si prea mult. Spontan. Incepeau sa se formeze primele lanturi de oameni care isi prindeau bratele si traversau dintr-o parte in alta ostentativ, incepeau primele franturi de cantece. Se creea un fel de constiinta (identitate) de grup …

Am mai recunoscut alti 7-8 colegi de fabrica, 3-4 colegi de facultate si chiar un coleg de liceu.

Vedeam grupuri de militieni (si in urmatoarele 2 ore aveau sa ajunga la peste 400), cum se strecurau si formau in partea exterioara a grupului format, un fel de lant… Dar si grupul din centru crestea din ce in ce mai repede si nu puteai sa ghicesti care vor fi mai multi … Poate la un moment dat, militienii se vor speria si vor pleca cand vor vedea cat de multi am devenit … Multimea formata spontan (si care crestea) – nu mai putea fi intimidata. Eu cel putin – simteam din minut in minut ca ceva bun si important tot creste si ca este bine ce fac / facem .. Continuam si eu sa tot merg cam intr-un fel de dreptunghi intre coltul Dalles – intrarea principala la Inter – peste bulevard la intrarea la Universitate (Speologie / viitorul balcon) – Dunarea – Ciclop – coltul Dalles.

Diversitatea activitatilor din centru, crestea. Apar noi strigate, ceva franturi de cantece, mai multe forme de stragere de maini, imbratisari, formari de grupuri. Parca oamenii aveau nevoie din ce in ce mai mult sa se simta, sa se atinga, sa se priveasca si DA … Oamenii incepeau sa se uite intens unii in ochii altora. Nu era doar un fel de infruntare (caci pana atunci regula era sa eviti privirea insistenta a necunoscutilor). Oamenii se priveau in ochi si zambeau. Mi-am dat seama ca si eu de fapt tot traversasem de peste 15-20 de ori zona, zambeam de mult si probabil ca de deja de mult priveam in ochi pe toti cei din jur …
Pai (gandeam) toti trebuie sa stim ca este deja prea tarziu (si va trebui sa dam socoteala pentru prezenta noastra aici …), dar ce ar fi daca s-ar si face ceva schimbari si sa fie si altcineva decat Ceausescu si falsitatea mediatica si cu mitinguri. Caci intelesesm ca o ducem greu pentru ca plateam ceva credite externe la care dobanzile erau prea mari .. Asa ca ar fi fost bine sa apara cineva / ceva care sa deblocheze ceea ce in special de 2-3-5 ani, se “stricase”… (Nu stiam atunci ca nivelurile 2 si 3 din conducerea de partid si servicii – blocasera si faceau intentionat rele sociale si economice doar pentru a eroda din simpatia populara pentru Ceausescu – provenita din momentul 1968, anti rusi … )

Pana in acest moment, nu cred ca am vazut (propriu-zis) revolutionari (asa cum in anii urmatori – am vazut ca se tot prezentau unii si altii). Pe moment doar ma gandeam ca cei de aici (spontani si sinceri) nu ar putea fi confundati cu cei din piata – de la mitingul organizat pentru Ceusescu. Pe de-o parte imi era teama ca (mereu) minoritatea celor care si gandesc – nu au energia sa tot repete ce au spun (de regula) o singura data concis si clar. Pe alta parte – aici si acum ar fi trebuit reluari scandate ca pe stadioane (dar cei din astfel de grupuri – par sa ajunga sa se repete si sa ramana intr-un perimetru de doar 3-6 “strigaturi”). Aici si acum era nevoie de altceva  – si eu nu puteam decat sa constat cate ceva din iuresul care se schimba din clipa in clipa …

Eu eram tot in zona coltului (Batistei / iesire metrou).

Apoi, de pe strada Campineanu au fortat multimea 2 taburi insotite de asa zisi militari (dar care de fapt aveau doar haine de ostasi insa varste de 38-50 de ani si probabil – ca la noi cei din fabrici si uzine – tot felul de infiltrati cu rol de a crea acea presiune “uite – poate asta care a fost trimis aici si se uita urat – o sa ma raporteze ca nu fac ce se cere prin sefii mei …”).
Apoi au urmat niste rafale de gloante in sus, dar in partea de jos a balcoanelor blocurilor de pe partea cu Dalles, astfel incat o parte din gloante au ricosat cu energie mica inapoi catre multimea de jos, plus ceva moloz desprins care iti cadea in cap. Asa ca unii au inceput sa se fereasca …
Au aparut ceva militari – scutieri …

Apoi, din multimea (pana atunci – spontana) au aparut (s-au format) niste nuclee foarte energice (3-5 persoane) care pareau sa aiba ca scop sa arunce cu diverse obiecte si sa provoace militarii si militienii. Acestia aveau o dinamica diferita fata de multimea anterioara … Usor usor a inceput un fel de dans inainte-inapoi intre cele doua tabere (ostasii de circa 40 de ani si cele cateva mici nuclee recent aparute, care aruncau cu bete si pietre in acestia .. )
Doar simteam ca aceasta etapa – nu prea mai mai reprezinta … Eu (poate naiv) vroiam si credeam ca e suficient pentru a fi evident ca trebuie sa urmeze un dialog ceva …
[Peste ani (cand au aparut si ceva inregistrati video) aveam sa vad si in filmari ca si altii parca au inceput sa ezite si unii chiar sa se retraga. Eu si poate acestia – am fi vrut sa formulam si sa spunem / cerem ceva. Pe cand acolo – parca lucrurile incepau sa se duca doar catre o gratuita incaierare si disparitia posibilitatii de a formula – cere – scanda ceva…]. Ulterior eu am concluzionat ca multimea formata spontan a fost infiltrata de falsi revolutionari (si viitor “eroi”) si ca de fapt urma un “dans” intre doua parti in care doar naivii urmau sa tot plateasca in fel si chip …

Apoi, parea ca tot bulevardul (pana la Piata Amzei si in jos pana la Cocorul) este plin de oameni veniti/ramasi sa vada ce este … Si ca vestea ajunsese in tot Bucurestiul – care se punea in miscare sa ajunga acum in centru – dar nu la cererea unor organizatori. Ci prin si pentru ei insisi …
Asa ca pe parte emotionala – a fi parte si a simti acel crescendo pe mai multe ore, este ceva imposibil (mie) sa reproduc cumva ..

Dar si militienii se tot adunau si (suprinzator) se tot duceau catre locuri foarte bine definite si pentru a “cuprinde” un perimetru mult mai mare decat cel (curent) necesar … [tot peste ani aveam sa imi dau seama ca organizatorii si ei chiar contau si asteptau sa intre mai multi naivi in “dispozitiv” si sa se lase si seara pentru ce era … pregatit: ceva carnagiu cu rol de “justificare” a … loviturii de stat]

Apoi, au aparut zvonurile (si ce repede si usor treceau …). Parea ca toti vorbeam cu toti, de parca ne cunosteam dintotdeauna …

Ca vin muncitorii de pe platforma X si de la fabrica Y dar si de la Z. Ca “armata e cu noi”. Ca a fost macel la Timisoara. Ca Ceausescu a fugit. Ca vin trupe de la Otopeni. Ca vin tancurile. Ca vine securitatea. Ca cei ce filmeaza din Intercontinental sunt ba de la televiziune, ba straini, ba de la securitate.

Dar si ca vin muncitorii de la IMGB / 23 August sa il apere pe Ceausescu …

Din ce in ce mai greu si mai rar – mai treceau ceva masini pe Magheru …
Apoi, am auzit un huruit de motoare puternice…

Mai tarziu – tipete ingrozite si apoi imbulzeala violenta… Pe mijlocul drumului, de la Unirea spre piata Romana au trecut taburi. In fata la Dalles au lovit cateva persoane. (Mai tarziu aveam sa vad in poze, ca printre victime era si o fata cu o haina alba la care ma uitasem si eu de mai multe ori. Si pentru ca era frumoasa, eram tineri. Nu stiam atunci ca o voi revedea in poze cu sange si astfel chiar aveam sa nu o mai uit niciodata … (caci a fost printre victimele acelui prim moment).

Apoi, se insera din ce in ce mai repede si unii (de acum – manifestanti) pareau sa plece, pe cand militienii (care tot nu faceau nimic), pareau doar sa se organizeze si sa astepte ceva.

Vedeam din ce in ce mai multe semne de vandalizare si grupuri din acelea de cate 2-3 persoane, care carau si diferite lucruri luate (unele – fara sens / legatura cu ce ma asteptam eu – in diferite directii. Eu (si cei ca mine) nu am fi distrus ceva pe undeva (peste ani am vazut in filmul Gandi – ceea ce ne reprezenta atunci).

Eram totusi atat de multi si (rezulta – si diferiti) in zona… Eu doream sa fie posibil si loc si pentru altceva. Un ceva fara monopolul (cultul) lui Ceausescu, cu mai multa mancare, caldura, apa, televiziune, ziare, etc si mai ales sa putem face la fabrica si la facultate – tot ceea ce puteam deja face si se facea in alte tari (chiar cu tehnologia pe care o aveam / caci era deja o mare subutilizare). Insa nu stiam CUM si cu CE ar putea fi inlocuit tot ce exista (ca organizare) – si mai ales, asa dintr-o data. Cert este ca nu eram de loc de acord cu vandalizarile. Si nici cu a merge “sa ii omoram acasa” pe unii, cum am auzit instigari in piata. Si nici cu provocarea gratuita a ostasilor si militienilor (care nu pareau deloc ostasi si militieni obisnuiti). Oarecum simteam si ceva artificial: am vazut si in spatele acelor ostasi niste comandanti deosebit de energici – foarte similari “energicilor” din multimea de manifestanti … Amintindu-mi privirile (de aproape) a celor de acolo, peste ani aveam sa inteleg si sa simt mai bine, ca oarecum “cineva” ne-a pus fata in fata si cumva a reusit si sa escaladeze ceva conflicte create artificial. Si da, chiar au fost de ambele parti – ceva organizatori / provocatori (care aveau un plan). Pe moment – marea majoritate care eram pe acolo, aveam (doar) priviri si atitudini de oameni care “nu ne vedeam” ca suntem doar niste viitoare victime (in)directe …

* La un moment dat, m-am gandit ca poate se asteapta doar intunericul pentru o actiune masiva importiva demonstrantilor … Si mi-am dat seama ca ori exact acesta este (de fapt) planul. Ori ca (daca ar veni si repede – si mai multi manifestanti – poate nu ar face si aici, ce auzisem intre timp ca ar fi fost la Timisoara, dar tot refuzam sa cred ca ar fi si adevarat …

Si in tot acest timp, majoritatea ne vanturam prin piata, mai formam ceva grupuri, mai stigam cate ceva si apoi ne mutam prin alte parti sa vedem ce si cum. Erau prea multe lucruri deodata si prea noi. Si prea multi oameni …

S-a pus foc la unele masini. Dar mie mi se parea ca parca ostasii au facut asta. Si totusi, intr-o parte (spre Dalles), se frateniza cu ei. Si de mult se tot striga “Armata e cu noi!”. Si apoi vesti ca Generalul Milea s-a sinucis. Sau ca a fost impuscat. Eu nu stiam ca ar fi fost comandantul armatei (oricum – Ceausescu stiam ca este seful cel mai mare – si de accea nu mi se parea nici relevanta o eventuala sinucidere / nu intelegeam ce ar putea sa insemne / doar o dovada suplimentara ca de fapt eu sunt cel care stiu mai putin decat altii despre ce se intampla de fapt …)

M-am hotarat sa merg acasa sa mananc ceva, sa imi iau aparatul foto si revin.
Am decis sa merg pe drumul cel mai scurt (si larg: Carol etc.) ci sa merg pe strazi mai laturalnice si astfel sa vad si unde – cate – ce masini si logistica au militienii etc. (caci nu degeaba facusem si eu si armata). Si am vazut dar tot nu m-a ajutat la ceva concluzii / decizii.

Acasa, am vorbit cu ai mei si pentru ca tata era sigur ca urmeaza sa se traga, mi-a interzis sa mai plec, intr-un mod categoric. Tata era (deja) pensionar. Dar stia ca exista ceva scenarii mari pregatite si ca daca (de exemplu) s-ar lansa un cod “Radu cel frumos” – ar putea incepe ceva gen gherila urbana. A fost pentru prima data cand mi-a cerut si apoi mi-a impus serios – ceva. Si pentru ca eu aveam mare incredere in tata, il respectam, nu incalcasem niciodata nici ce imi recomandase el, decis sa aman plecarea cel putin cateva ore (ma gandeam eu ca dupa 22:00 – lucrurile se vor si clarifica). Si deci hai sa vedem si la televizor ce se mai intampla.

Dar in foarte putin timp, am inceput tragerile in oras. Si fereastra noastra (etaj 5 si o superva vedere spre centru) – vedeam deci zeci de trasoare trasee si ceva valvatai (clar de la ceva incendii prin centru). Si mai ales – se auzea clar de pe balcon (deci de la circa 2,5 km) ce era in centru. La inceput focuri sporadice, apoi rafale si din ce in ce mai organizate. Deci grupuri de militari care se deplasau dupa grupuri de oameni. Posibile executii. Insa eu stiam si starea de spirit atinsa in centru. Si imi era clar ca vor fi foarte multi care nici asa nu vor pleca. Si ca si intre militari – militieni, unii nu vor trage. Si ca se depasise un prag si ceva – era deja – ireversibil …

Nu am mai plecat de acasa in acea seara. Nici nu am dormit-o. Tata spunea ca unii militari sigur vor trage si executa integral ordinele primite si ca sigur multi vor muri si din intamplare. Stiam ca pot avea incredere in tata si imi era clar ca era mai mult decat fireasca si simpla lui intentie de a ma tine acasa. Apoi, eu deja protestasem, eram deja implicat (si deci – oricum – aveam sa dau cu subsemnatul pe undeva, daca nu cadea Ceausescu). Urma sa continui in timpul zilei – in felul meu …

22.12.1989: Vineri
A doua zi de dimineata, pe de-o parte as fi dorit sa merg la servici (dar acolo erau probabil doua liste pe care figuram nasol si era prematur sa merg. Si daca ajungeam – Ce sa spun?). Asa ca m-am hotarat sa nu mai merg, cel putin pana se mai lamuresc lucrurile. Caci daca era sa fiu tras la raspundere, oricum ar fi aparut in cateva saptamani si pozele si filmele din piata Univesitatii (in care figuram) si tot nasol era.

Asa ca am plecat cu doua aparate foto rusesti (un FED si un Smena vechi) spre centru, pe jos.
Cu intentia de a face si poze acelor momente deosebite.
Nu imi mai aduc aminte ce si cum am vorbit cu tata … Posibil ai mei sa fi crezut ca merg la serviciu …

Patrulari voluntare si repetate pe Magheru (intre Romana si Sf. Gheorghe)
De la Mosilor, am mers incet de-a lungul bulevardului Carol – pana la piata Universitatii.
Oamenii mergeau cu teama prin oras. Aproape ca se pitulau de la un bloc la altul.
Se zicea ca se trage de la ultimele etaje, din mansarde si de pe blocuri.

In Piata Universitatii, erau cateva locuri cu lumanari aprinse, ingramadite. Era mult sange pe jos. Cateva masini incendiate. Tuburi de cartuse si diferite resturi (haine, pantofi, etc).

Erau relativ putini oameni – fata de ieri dupa amiaza, insa nu mai erau nici ostasi si nici militieni. Doar grupuri de cate 6-8-14 tineri/oameni, care pareau a se cunoaste si mergeau in sus si in jos de-a lungul bulevardului. Din cand in cand se mai auzeau focuri. Si mai treceau ambulante si masini cu faruri aprinse si oameni care tipau fel de fel din ele.

Deci, era adevarat ca de sus se tragea in trecatori …

Daca la inceput mi-am cautat un loc sa vad mai bine si sa risc mai putin, apoi m-am uitat la ceilalti si imi era clar ca erau constienti ca pot fi impuscati. De fapt toti/oricare. Mai multi pareau ca au ramas de ieri (pareau obositi, cu fete foarte ravasite si o privire foarte tulburata).
Initial m-am simtit rusinat. M-am gandit cat de mult vreau sa fie mai bine/altfel si eu – ce fac concret pentru asta. M-am hotarat ca trebuie sa merg si eu pe bulevarde, ca toti ceilalti. Intr-un fel de “patrulare” ostentativa – asa cum si ieri am inceput si facut in Piata Universitatii. Poate vor mai iesi si alti oameni (ca ieri) si apoi poate se va ajunge la a se cere/spune concret ce doresc cei din strada. Si ceea ce simteam ca de fapt cam vrea toata lumea …
Nu reuseam sa imi dau seama ce carnagiu a fost noaptea (peste ani aveam sa aflu ca peste 1000 de persoane au si fost retinute). Eu mai degraba si atunci credeam ca mai mult s-a tras pentru intimidare, ca cele mai multe vorbe sunt (iar) exagerari si ca sangele provine de la ceva prosti care au tras aiurea dar si de la ceva securisti infiltrati printre ostasi – care (cel mult) au tras ei de cateva ori pentru a incerca sa “inspire” ostasii si a face provocari. Credeam ca (mai ales la lumina) si dupa atat timp, nu va mai fi posibila violenta (gratuita) si mai ales trageri pe baza de ordine date din fosta conducere (a lui Ceausescu).

Fotografieri cu aventuri …
La un moment dat m-am hotarat sa si incep sa fac cateva poze.
Dar imi era ciuda ca in poze nu ar fi putut surprinse starea emotionala, nici atmosfera si mai ales precipitarea si indarjirea de a merge apasat si ostentativ prin zonele in care fusesera impuscati deja oameni si in zonele unde se mai auzeau (cam la 15-20 de minute) focuri trase in jos, spre cei de strazi … Totusi – eram putini cei care circulam (mai ales in astfel de conditii).

Stralucirea din ochii celor care (si ei) circulau – tot ostentativ si la fel – era motivanta si incurajatoare. Dupa primele sute de metri (si vanzand si altii – cred ca eram simultan cam 70-100 in total pe Magheru) – emotiile s-au schimbat. Era prea clar ca era prea usor sa fim impuscati. Si cam la 30-90 minute, cate un nou impuscat. Nu mai era un fel de frica personala. Se transformase in ceva gen “Si ce daca?” Aici si acum e ceva mai important – care, cumva – transcende. E cu folos si e mare nevoie de asa ceva. Ceva bun si important va veni (mai sigur) in special daca si asa ceva sa mai intampla … Chiar daca as fi chiar eu … Si odata constientizat si asa ceva, te timteai usurat si sprinten si reincepeai sa devii reconectat la realitate – dar cu plus de simturi si adrenalina. Imi aminteam si de mantra din Dune (re frica – pe care este mai bine sa o lasi sa vina > sa te cuprinda > si asa sa o lasi sa treaca si apoi sa iti vezi de treaba) …

Deci incercam sa pozez. Dar ce? Sange? Cateva lumanari aprinse? Ar fi prea putin …
In circa 4 ore, abia am vazut eu (direct) 3-4 miscari mai suspecte la ferestrele de la mansarde si o data pe un acoperis (inspre Romana – pe dreapta cand esti cu fata catre piata). Dar miscari – prea rapide … Deci a sta sa surprinzi asa ceva era inutil si mai ales inutil de ostentativ si foarte riscant. Mai ales ca era ceva straniu cu cei impuscati : pareau sa fie erau impuscati excelent (in cap sau inima si deci acestia mureau fara chinuri iar altii doar intr-o mana sau picior. Astfel, fie nu sufereau deloc, fie se aoloeau si urma sa faca un circ intreg, cu povesti multe si transmitere de multe emotii (dar scapau cu viata). Cel putin mie imi era clar ca cei ce trageau erau atat profesionisti cat si stiau foarte bine locurile de pe (din) blocuri. Acum imi dadeam seama ca cei care trageau – trebuie sa fi stiut si cum se asigura paza lui Ceausescu (la mitinguri – deplasari si aveau detalii si acces la reteaua de mansarde – usi si treceri si probabil si rezerve de munitie si hrana).

Si totusi, a traversa bulevardul in sus si in jos, impreuna cu altii, in cunostiinta de cauza de riscurile existente si fara sanse de surprinde pe asa zisii teroristi – iti putea face si bine. Da, simteai ca ai ceva de spus, ca te rupi de ceva, ca alegi, ca iti asumi si un risc dar mai ales o responsabilitate. Ca in viitor vei face o serie de lucruri si nu vei mai face o alta serie. Mai simteai si ca nu esti singur. Ca sunt si altii care simt, gandesc, vad, vor – ceva similar. Probabil ca altii mai simt ceva similar de Paste (la inviere), intre ani (cand isi propun/doresc cate ceva). Pentru mine (si speram – pentru majoritatea din cei ce se expuneau gratuit ca tinte/victime celor ce trageau de pe blocuri) – insemna mult, tot acest proces. Atunci si acolo, voluntar am decis sa particip la o astfel de loterie (peste ani aveam sa inteleg ca exista un echivalent : “ruleta ruseasca“).

Cand m-am hotarat sa stau cu aparatul foto la vedere si sa fac totusi cateva poze, am avut 3 intamplari intense – pana am renuntat.

Astfel, prima data eram vizavi de piata Sfantul Gheorghe si voiam sa pozez spre aceasta. Nu mai stiu ce vazusem eu pe acolo … Si cum ma chinuiam eu sa fac o cat mai buna incadrare, vad ca un grup de tineri (circa 5 baieti de 18-22 ani) vin rapid catre mine, ma imbrancesc si isi zic ca eu trebuie sa fiu din cei care pozeaza fie pentru anchete/arestari ulterioare (deci ca as fi de la securitate sau militie), fie pentru instructajul/amplasarea teroristilor.

Intr-un prim moment nu m-am speriat de 5 (iata rezultatele antrenamentelor de la rubgy si calmul pe care ti-l da o buna autocunostere, inclusiv cam cat ar putea sa doara o suita de lovituri – daca nu reusesti sa te feresti). Am vorbit si am gasit repede repere comune – credibile (nu eram rus / am gasit detalii comune exacte din Pipera – Politehnica si Vatra Luminoasa si am avut si ceva acte cu mine). Insa, abia atunci am constientizat (ca de fapt si daca m-as fi gandit putin mai mult) si eu as fi crezut ceva similat despre un altul … ca mine… Si ca asa ceva (in sine) este cu adevarat periculor (mai ales pentru cei care trageau – daca i-as fi surprins in poze / sau daca erau securisti si astfel de poze ar fi ajuns in ziare straine si deci ma considerau ceva jurnalist). Tatal meu mi-ar fi atras atentia imediat daca ar fi stiut ce intentionez … Am decis sa fac poze doar daca vad ceva cu totul deosebit si ma asigur si feresc cat pot de bine …

A doua incercare a fost cand am revenit (cam a 3-a oara) langa Sutu. Era ceva interesant – langa Coltea. Tot asa, au venit catre mine 2 tipi. Avantajul meu a fost ca eu am stiut repede ce sa spun (din experienta anterioara) pe cand ei atunci le venise suspiciunea/ideea si nu stiau ce sa intrebe/faca si erau doar doi si eu prea prompt, energic si sigur pe mine. Cred ca i-am si invitat (impreuna) sa mergem spre ce pozam eu si li s-a parut si lor cam ciudat ce era acolo si eu convingator in invitatie. Asa ca au declinat propunerea si ne-am despartit … Ei aveau dreptate si procedasera bine. Dar si eu doream sa fac ceva poze (daca tot eram putini pe strada) si ma gandeam ca or folosi la ceva (mai putin daca revine Ceausescu si de poze vor avea nevoie doar anchetatorii…)

A treia incercare a fost pe langa Campineanu (incercam sa pozez urmele de gloante de la balcoanele / fatada distrusa in ziua anterioara. Eram mahnit ca zoom-ul si lipsa de focalizare nu imi permitea sa obtin ceva relevant. Si din concentrare nu mi-am dat seama ca alti 3 vin direct la mine …
M-am cam speriat si eu si le-am spus concret ce fac si de ce. Cumva a alunecat discutia la cele intamplate ieri si “ne-am verificat” prin amintiri concrete de momente si locuri si emotii si comentarii impartasite. Eu am luat decizia sa nu mai incerc sa fac poze si cu /pentru al-3-lea rolfilm. Aveam (deja) circa 20-30 de poze facute in cele doua aparate. Incercaerea de a face poze m-a ajutat si ca mi-a mai distras atentia de la trageri si tipete si aoleli …

Am plecat spre casa. In nerabdarea mea de a vedea ce poze am facut, am facut o greseala imensa: am dus si dat filmele la developat langa biserica de la Mihai Bravu (la circa 70 m de Circa 8 de Militie). Prin 27-28 cei de acolo aveau sa imi spuna ca nu filmul nu a fost expus (“nu se vedea nimic”) si ca nici nu au pastrat filmul developat. Anterior mai developasem la ei (desi si acasa aveam propriul developator – dar cu substante cam expirtate). Si exista increderea chiar ca cei de la laborator sa decida ei daca iti si fac sau nu si ceva prime poze – odata cu developarea (doar sa fi ales marimea). Pe moment nu am avut nicio suspiciune. Peste cateva luni – urma sa imi vina gandul ca Militia si altii, sigur (de fapt) dadusera instructiuni ca toate eventualele filme si poze legate de evenimentele din centru – sa fi adunate sub diferite pretexte … Si nu cred ca (de fapt) au fost distruse. Si acum cred ca sunt (de fapt) pe undeva si credeam ca le voi regasi si recunoaste (cumva si poze). Inca nu – pana acum .. (dar cred ca am vazut putine). Cred ca am circa 10 cu si despre “urmele” carnagiului si alte 10-15 cu si despre amosfera din oras / centru / strazi / ambulante …

La televizor incepea avalansa de “noutati”, “comunicate”  – de fapt adevarata manipulare …

La serviciu (ICE Felix SA):
– Cand am ajuns, nu se mai putea problema “sanctionarii” celor care nu au respectat “instructiunile” si nu au mai fost pe cele doua liste. Acum cei cu acele liste, erau cumva putin … absenti.
– La serviciu (ICE Felix SA) > un elicopter trage o rafala de gloante si sparge usa principala de la intrarea de protocol – din interiorul fabricii … Se pare ca in intreaga platforma Pipera se vazuse acel elicopter. Ba chiar ca mai fusese unul mai inainte. Si ar mai fi tras si prin alta parte.
– Acum se spunea ca ar exista teroristi care vor sa vina si sa il salveze pe Ceausescu si ca securitatea il protejeaza pe Ceausescu si ca se trage si in populatie si ca ar exista riscul sa se distruga si fabrici si uzine si diferite obiective strategice. Asa ca daca tot suntem la serviciu si daca tot exista planuri – dotare – organizare si arme, hai sa ne si protejam fabrica de atacurile teroriste. Caci uite – cel putin 20 au si vazut concret cu a tras in fabrica si ne-a si spart geamurile.
Asa ca totul era credibil si coerent.
– S-a trecut la facut de liste… Cumva, s-au deschis ceva usi de la magazii din subsolul fabricii (de a caror prezenta – existenta nu fusesem niciodata prea atent). Si de acolo s-au scos multe lazi cu arme. Pe baza de liste (si dintr-o organizaere de la BDS = Biroul Documente Secrete) am fost grupati si organizati. Cred ca circa 30-40 de persoane eram per fiecare schimb in cateva pozitii fixe din planurile (secrete) de aparare a fabricii. Cumva – nu toti oamenii mai veneau la serviciu (ex: sigur nu – femeile). Nu stiu de ce si cum am fost (de fapt) ales … Eu am crezut ca datorita urmatorului mix de factori: 1) aveam stagiul militar facut si cred ca figuram atunci cu ceva gen sergent in rezerva 2) eram in colectivul TESA – Cercetare, unde erau cam cei mai competenti si de incredere oameni 3) aveam o constitutie mai sportiva 4) eram tanar – voluntar – necasatorit si deci mai bun pentru ceva alocari de noapte, fata de alti colegi familisti, mai in varsta 5) aveam si ceva competente pentru prim ajutor medical 6) aveam un istoric ca fiind de incredere, ca pot lua initiative proprii, nu ma pierd / sperii si pot sa am grija si de altii etc. * Dar poate eram doar un inocent voluntar si naiv, bucuros ca imi asum gratuit riscuri in momente tulburi si sa stau in frig noaptea – cand altii (cu pile) pot (iar + doar) sa se fofileze …

23.12.1989 : Sâmbăta (noaptea)
– Initial am fost repartizat impreuna cu colegul meu Dan Siemen sa stam schimbul 3 pe acoperisul fabricii de calculatoare (in zona centrala / deasupra biroului Resurse Umane) si am fost dotati cu o mitraliera pe afet. Cu asa ceva eu am tras doar de cateva ori – in armata. Erau puternice si foarte eficace. Cumva eram mandri (de increderea acordata / de repartizarea la o arma mai deosebita / de repartizarea in unul din locurile foarte importante / de faptul ca am fi avut sansa sa facem ceva util – in caz de nevoie. [abia peste ani mi-am dat seama ca daca ar fi aparut ceva provocari credibile – poate am fi tras si noi, caci chiar credeam atunci in povestea cu teroristii. Tot prea tarziu mi-am dat seama ca de fapt nu aveam nici un fel de instructaj si sistem de comunicare relevant. Ca la turele de planton din armata, aveam doar o parola inutila (caci ne cunoasteam si ne putea vedea intre noi – cei din fabrica) si cicluri de cate 3 ore per schimb (cu cate 2-3 reprize per noapte). Din aceasta prima “misiune” (de noapte) imi amintesc de violenta de cateva ore de trageri dinspre Otopeni. Atunci am presupus ca la Baneasa se incearca intrarea/iesirea teroristilor …  Peste ani aveam sa inteleg ca de fapt a fost masacrul tinerilor ostasi de la Otopeni …
Nota: In acea noapte (si in general – in toata perioada) nu stiu sa se fi tras vreun foc de arma de cineva de la ICE Felix SA sau sa se mai fi tras spre incita / personalul nostru. De fapt nu imi amintesc nici daca am si primit (cu adevarat) si munitie  … (caci in comunism se intampla deseori sa .. tot aid oar pusca si cumva chiar sa te si obisnuiesti cu gandul ca totul este suficient, ok, doar de forma …)

24.12.1989 : Duminica – noaptea
In alta noapte (tot la serviciu), am fost repartizat impreuna cu alti circa 10-12 sa mergem cu ceva mitraliere AK-47  catre RomControl (sau RomData) de pe Str. Fabrica de Glucoza. Fara munitie (ceea ce ne-a suprins). Caci una era sa stai in curtea fabricii (unde ai o retea de culoare subterane si sa te aperi de ceva care vine din exterior (si ai si timp si sprijin). Si alta era sa pleci un noapte si in ceata (tin minte ca era foarte multa!) si sa mergi cu ame – fara munitie.
Aparuse un zvon ca ar putea sa se incerce o intrare in Pipera (ca ar fi fost ceva zvonuri sau chiar timide incercari) si ca ar fi buna o verificare sau amplasament – pe acolo. In aceasta formatie – altii conduceau si eu erau doar unul “de umplutura”.
Deci perioada era tot a celei cu psihoza teroristilor care ataca peste tot.
Si iata ca cu greu si cu mare teama am ajuns noi cumva orbecaind prin ceata la poarta acelei fabrici. Si doar pe drum am inceput sa ne intrebam intre noi si pe cel care era la comanda – daca cei de la destinatie stiu de venirea noastra si cum ne vom recunoaste reciproc. Si ca nu era nimic clar.
Asa ca am devenit un grup galagios datorita unor astfel de dispute si comentarii. Si cumva cei de acolo ne-au recunoscut dar incercand si ei sa respecte propriile lor “regulamente” – nu ne primeau in locatia lor si stateam cam ca prostii pe strada in dreptul intrarii.
Si dupa aproape o ora, la un moment dat – in spatele nostru pe strada si cam la doi metri inaltime se aprind brusc doua proiectoare – direct pe grupul nostru. Grup care cred ca aratam cam cei din Benny Hills (din mai multe motive: dispersie de varste / burti – par si coafuri si haine nepotrivite, doar partial luate peste si combinate cu hainele personale si mai ales cu detinerea armelor in pozitii foarte commode spre caricaturale ..
Pe noi, acele lumini ne-au amutit brusc. In ceata aceea totala si in lipsa de zgomote prealabile – singura idee care (si) mie mi-a venit in minte a fost ceva nava E.T. Dar eram deja “in galeata” .. Ce sa mai facem? Mai ales ca nu aveam nici munitie?
Am inceput sa ne maraim si ratoim unii la altii din categoriile “Si ti-am spus eu …”, “Ai vazut …”, “Nu credeam …”, “Acum ne facem …”, “Nu trageti ..” – in mai multe limbi ..
Pare gluma acum si astfel povestite, dar atunci si acolo ne-am speriat.
Si iata marele noroc al situatiei: Dupa circa 2 minute de stupoare, auzim o voce care venea cam de sus, ceva de genul … “Ma tu ala si ceva descriere … pe nevasta-ta nu o cheama asa?”.
La care cel in cauza zice ca da … Apoi usor se infiripa un dialog … Care esti? De unde sunteti etc.
Si (de fapt) “Ce e acolo?” Ca din cauza proiectoarelor noi nu vedeam nimic.
Si de fapt ce era? Era un TAB. Iesit din curtea fabricii vecine (IFMA). Trimisa (si ei aveam munitie pregatita) in acelasi loc, pe motiv ca acolo sigur sunt teroristi.
Pe moment si eu am crezut ca a fost tot proasta comunicare.
Insa peste ani am interpretat altfel situatia: Noi am fost dezinformati si trimisi (aiurea) si fara munitie (ceea ce este total aiurea). Dar apoi se trimite in acelasi loc – altii cu munitie din partea unei coordonari care putea accesa deci ambele fabrici (si deci inseamna ca de fapt pe toate din Pipera). Si cum aici cei din locatie spuneau ca nu e nimic neobisnuit – decat aparitia noastra, iata ca acum cred ca TAB-ul trebuia cumva sa traga in grupul nostru.
Asa ca bine ca am fost romani de-ai nostri (cu curiozitati proprii, cautari de oportunitati suplimentare, indisciplina si asumari de riscuri inutile si suplimentare, completate cu abordari de genul – “da nu ai sa dai sit u o bere?”). Ca daca erau mai nemti, poate intai trageau si apoi erau curiosi … Iar faza cu “nevata ta” .. cred ca ne-a salvat atunci.

22+23+24+25.12.1989 : Vineri-Luni in cursul zilei

In timpul zilelor am fost in centru in mai multe locuri. Probabil ca am avut circa 8-10 iesiri de cate 3-5 ore.
Nu am avut niciodata arma (in afara de cea primita/predata la ICE Felix SA) – si chiar si aceea, fara munitie. Mereu am crezut ca este o mare prostie si greseala a se da populatiei arme si munitie.
Am vazut civili (si unii care cred ca nu au facut nici stagiul militar) cu arme pe strazi. Unii, dupa cum mergeau – tineau arma – trageau, iti dadeai seama ca ei insisi sunt de fapt adevarate pericole pentru populatie / civili. Cate unul ca acesta – putea usor sa initieze confuzii sis a creeze reale probleme.
Cred ca si de la ICE Felix S.A. daca era unul mai vocal – ar fi putut de fapt sa ia o arma si  sa plece aiurea cu ea prin oras.
Au fost 2-3 locuri unde se tragea de ambele parti. Unul si cu ceva militari.
Le-am evitat caci existau mereu si civili cu exces de zel in rol de informatori (“am vazut eu”, “stiu eu” etc.).
La un moment dat s-a solicitat depunerea armelor si munitiei. Cred ca nici asa ceva nu s-a facut riguros. Si (dupa ani) cred ca tot intentionat / premeditat s-a facut.

Concret am ajutat la Filtre. La guri de metrou: La Televiziune (2 reprize de cateva 30-45 minute / fata de ciclul de o ora). La Gara de Nord (1 repriza de circa 2 ore). Si aici am gasit la niste tigani ceva haine de militieni in bagaje. Atunci s-a facut mare zarva si agitatie. Peste ani aveam sa imi explic ca cei care au facut diversiunile, probabil le-au aruncat pe undeva si acei tigani doar le-au luat cu gandul ca or fi bune la ceva. La Unirea (iesirea spre Manuc circa 30 min) – unde nu am mai stat caci devenisera excesive si prea exagerate aceste filtre (sugerate de fapt de la Televiziune si campania de manipulare). Nu cred ca asa au prins pe cineva. Iar parte din tragatori prinsi de cateva ori de cetateni (dar prin 22-23), cumva au fost preluati de echipaje militare si apoi “pierduti”..
Am mai participat si la ceva filtre rutiere. Insa din aceleasi motive (si simtind ca nu se creeaza valoare / utilitate) si multi doar se auto-incanta exagerand, m-au determinat sa renunt la asa ceva.

25.12.1989 : Luni / Ziua Craciunului – Judecata si executia (sumara) lui Ceausescu si a sotiei

Intai au fost doar zvonuri. Apoi ceva stiri. Apoi ceva promisiuni de transmisii – imagini filmate.

Populatia era deja ațâțaă. Mai vroia (cumva) sange, ceva vinovati si sa fie “eroi” (sa fi facut / participat “eroic” la “revolutie”).
Era orasul plin de masini cu steaguri si cu barbate care tipau ca la fotbal. Devenise o isterie generala si un fel de haos, reprezentat (de regula) prin manifestari ale celor mai dubiosi oameni (pe care vreodata ai dori sa se ocupe cumva de binele tau).
Atunci (in contextul mediatic existent) si eu credeam ca e prioritar sa fie gasit / prins Ceausescu si cumva (televizat) sa ceara – confirme stoparea celor care ar mai trage pentru el (salvarea lui / etc.).
Iar despre judecare – credeam si doream sa fie ceva de luni de zile si despre zeci de subiecte.
Din experienta proprie stiam deja ca unele zvonuri erau exagerari si neadevaruri. Nu stiam (atunci) nici despre o serie de fapte si decizii luate de ei/ei. Cert este ca eu mi-as fi dorit o clarificare pe indelete, amanuntita, verificabila. Si in fond o tranzitie catre mai bine pe parcursul careia sa ne putem lua atatea libertati – cate putem si gestiona sustenabil. Dar inaite de a gandi eu prea multe, am auzit ca nu s-ar opri teroristii decat daca si dupa ce Ceausescu ar fi impuscat. Si in cateva ore – cumva – s-a spus ca asa s-a si intamplat. Si ca urmeaza sa fie vizionata o caseta. Care a intarziat mult (cred ca dupa multe ore au fost doar ceva secvente).
Cert este ca apoi, ca prin minune, nu s-a mai tras dar nici teroristi nu au mai fost gasiti. Si chiar cei prinsi anterior – cumva s-a spus ca au fost niste erori. Si asa a inceput o musamalizare.

Fata de 60.000 de morti (anuntati repetat la televizor) a rezultat ca au fost circa 1000. Si mai multi – dupa 22.

Asa ca de atunci (gradual) mai degraba m-am simtit manipulat in toata partea incepand cu 22.12.1989. Ma bucur ca nu am participat concret la ceva cu consecinte si de care sa imi para rau. Ma bucur ca nu am intrat in nicio locatie/sediu. Ca nu am luat – utilizat arme (prin oras).

Reconsideratii – dupa 30 de ani …

Acum imi pare (si mai) rau pentru oamenii din aceasta tara.
Pentru multiplele pierderi ale Romaniei si jaful generalizat din ultimii 30 de ani.
Prea putini ar fi putut face fata manipularii derulate.
Degeba am tot strigat si solicitat adoptarea Proclamatiei de la Timisoara (si in special punctul 8). Cei multi nu au inteles si in cateva saptamani au inceput sa fie atrasi de avantajele comertului cu blugi, vanzari de spirale in Turcia si multe prostioare colorate din import. Oglinzile si margele – i-au orbit si amagit.
Eu recunosc ca am fost pacalit pana prin 10.01.1990 – cand am vazut cum se organizeaza FSN-ul in ICE Felix SA si cum se reface un fel de PCR cu cei nivelurile 2-3 si cum incepe deturnarea si oamenii nu isi dau seama … Si minoritatea care a inteles, incepe sa se resemneze sis a se gandeasca la a pleca din tara (mai ales dupa 20.04 = Alegerile orbilor si Mineriade).

Consider ca este insuportabil pentru familiile celor cu morti – ca timp de 30 de ani sa nu se gaseasca vinovatii. Nu poti avea liniste personala. Cred ca devii un fel de mort – viu.
Inca (mie) imi este greu ca (iata) unui prieten din liceu (Petre Poptean) impuscat la Dalles in 21.12 – nu i s-a facut dreptate si ca nici macar eu chiar nu pot face nimic pentru asa ceva. Caci institutiile cele mai reprezentive ale statului – au incetat sa mai functioneze (de fapt) de atunci (si din cauza acceptarii ascunderii crimelor intentionate facute de unii atunci si care sunt in libertate si azi). Numai eu (si multi altii) – ne-am dat seama mult mai tarziu (si gradual) de diferente si mai ales de consecintele pornirii la un drum cu conducatori – parte activa si interesata de ratacire a acestui popor.

Imi este din ce in ce mai greu sa regasesc oameni si afaceri de succes in Romania, care sa nu aiba radacini directe (sau indirecte – dar tot vinovate) in “oportunitatile” si pretul (cu sange) al celor morti si nenorociti degeaba – cu incepere din acel decembrie 1989.  Simt ca “lumea mea” – a trebuit sa plece aiurea .. (si eu doar mai ratacesc pe aici – o vreme).

Asa ca un anumit nivel de tristete si scepticism este noua normalitate (offset) pe care nu pot sa nu il port cu mine – in acest mediu / context din Romania.

Nu cred ca poate exista reconciliere, tihana si sanse de reala refacere (..) cat timp criminali si hoti sunt in libertate si cu averile neconfiscate. Ce relatii sociale pot exista intre acestia si cei care au valori si continua sa faca sacrificii pentru norme sociale si un bine – comun? Unde este statul de drept si o (acea – acceptabila)  democratie? Cum sa coexiste asa ceva? Cel mult o alta perioada de timp – se va continua o prabusire (cu o limita sub forma de dezintegrare).

* Cel putin mie imi raman foarte multe intrebari grele si (doar) retorice. Beneficiile ultimilor 30 de ani, nu pot fi doar mancare pentru stomac si un plus de ceva acareturi materiale  ..

Posted on

Veronica …

Este o zi mohorata si ploioasa de noiembrie.
Cinci adulti (rude) ne aflam din nou (dupa 23 de ani) in acelasi cimitir, acum incercand sa regasim locul in care a fost inmormantata Veronica. Tot intr-o zi mohorata, ploioasa, apasatoare, cu prea putina lumina … (asa cum intr-un an, sunt numai 2-3). Motiv pentru care (ca intr-un somn si vis greu) –  majoritatea detaliilor, nu le poti retine.

Impreuna, convenim pentru o prima directie de cautare – cea mai probabila.
Avem doar doua nume a altor morminte – invecinate.
Mergem in tacere – prin cimitirul neingrijit si gol.
Caci totul este umed, cu o lumina foarte slaba, in sfarsitul de noiembrie – desi abia este aproape de pranz.
In 21 noiembrie 1996, aici – undeva – a fost inmormantata cam in graba si in prezenta putinelor rude – Veronica.
Decedata dupa o grea suferinta. Sora cea mare din cele 5 ale familiei. Sotul ei (suferind si el) urma sa moara si doar cativa ani. Fara copii. Astfel ca o nepoata indepartata s-a angajat (ca in schimbul micii garsoniere din Bucuresti – mostenita) sa o mute pe Veronica din acest cimitir, langa sotul sau, tocmai in Arad. Lucru care nu s-a mai intamplat (dupa rapida vanzare a garsonierei, probabil ca nu s-au mai pastrat bani pentru promisiunea facuta).

In primavara anului 2019 a murit a 4-a sora. Si la inmormantare, in satul natual, putinii ramasi au rememorat destinele de viata a celor decedati si de fapt a imprastierii lor prin lume, din cauza si imediat dupa dramatica colectivizare facuta in sat. A celor care au plecat “la mai bine” fata de cei care au ramas sa infrunte local abuzurile, lucrand acum in “tovarasie” cu propriile utilaje, pe propriile terenuri – doar ca forma de … supravietuire. Primul rau major perceput de toti (ramasi si plecati) ramane nationalizarea terenurilor cu distrugerea vetrelor satelor de catre  comunisti … (vezi poveste dedicata).

Astfel ca acum, cei 5 adulti au venit la cimitir, presupunand ca nu mai exista nici macar o cruce. Desi ar fi posibil ca si locul sa fie ocupat cu alt mort (trecand mai mult de 7 ani – si ne mai interesandu-se cineva).

Intr-un tarziu, regasim un prim nume (Oancea) din cele doua morminte vecine, pastrate pe o notita veche a ultimei surori in viata. Apoi mai greu – si celalalt nume: Stegaru.
Se compara datele de deces ale altor 9-11 morminte invecinate. Undeva intre acestea, exista cam 3 locuri cu morti dar ramase fara cruci, insa cu o lungime ramasa de maxim 1,5m. E evident ca re-imprejmuirile “vecinilor” au fost facute in detrimentul celor cu morminte mai neingrijite.
In 1996, in apropiere era si un mic copac. Dupa un timp, se intezareste si urmele radacinii acestuia.

Cam totul pare sa se coreleze si desi nu mai exista nici cruce.  Bine ca totusi nu s-a ocupat (si) locul …

Urmeaza un moment de tacere. Se aprind cateva lumanari. Principalele lucruri de spus si amintit, au fost spune in primavara (la inmormantarea celei de-a 4 surori decedate) si cate ceva acum – dar pe drum, in masini …

Mai degraba intreaga viata – destin al Veronicai (dar si al surorilor si familiei imprastiata de masurile comuniste) sunt cu multe lucruri si amintiri triste …

Deci iata cum arata locul unui sfarsit de destinul – al  Veronicii .. De fapt ce fel de om o fi fost?

Căutarea mormântului ...
Un mormânt abia schițat, fără cruce, acum înghesuit de mormintele învecinate, care i-au luat din teren și i-au dat la schimb câteva pietre și moloz

O tanara fata plecata de nevoie de acasa (de la tara) – cu speranta de mai bine si putina fericire si noroc. 

Iar viata unui om ajunge mereu covarsitor modelata de cei din jurul sau …

Veronica a ajuns in Bucuresti candva intre 1947-1951.
Pentru ca pământurile, animalele, căruțele și alte utilaje – au fost luate familiei cu forța de nou înființatul colectiv.
Așa că multele fete ale familiei, suplimentar fata de cele sapte clase facute temeinic, s-au reorientat repede invatand croitorie si incercand diferite ocupatii temporare in vecinatati.
Insa fara reusite multumitoare. Caci multi alti tineri – incepeau sa formeze marele val de dezradacinati cu forta, masa necesara noilor santiere, fabrici si uzine si alte organizarii impuse din Rusia comunista.

Dar iata ca pe un bilet de hartie, Veronica obtinuse o adresa din Bucuresti, aaferenta unei invitatii a unei familii de evrei – doctori, care ii remarcasera calitatile la baile Tusnad – unde Veronica a avut o scurta slujba sezoniera.

Asa ca a plecat la Bucuresti sa faca menaj in casa familiei Nicolae Cajal de doctori evrei (din strada ?). La care a si locuit – la inceput.
Ceea ce fata de contextul familiei (ramasa la tara) – s-a s-a considerat o sansa si reusita si apoi chiar un model si solutie pentru celelalte surori.

Veronica - la circa 10 ani dupa venirea in Bucuresti
Academician, medic microbiolog, conferentiar, profesor, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (1994-2004)

De fapt, inca din perioada interbelica, casele celor avuti – preferau ca menajere tinere unguroaice. Pentru ca acestea erau renumite pentru: curatenie, harnicie, punctualitate si ordine, corectitudine, mare capacitate si viteza de a invata, vitalitate – energie – putere de munca, loialitate fata de partener – stapan – cei apropiati, religiozitate interiorizata, disponibilitate de a lucra oricat si oricand (deci si in weekend-uri, sarbatori).

Dar ca rolul de menajera (slujnica) la o familie bogata (cunoscuta) – nu putea continua prea mult in comunismul care se instala cu repeziciune, indiferent de vointa si preferintele partilor implicate.

Veronica ajunge sa lucreze la Filatura de Bumbac din Bucuresti. Unde a devenit atat de buna incat lucra simultan la doua masini.

Tinerii veniti de la tara (fiind inca copii naivi, curati si bine crescuti si intentionati) – cand incepeau sa munceasca, o faceau ca acasa: total. Motiv pentru care comunismul important – avea si un mod specific de apreciere si motivare: promovarea stahanovistilor

Pentru ca rezulta ca este mai bine la Bucuresti decat in satul natal cu nationalizari – vine si a doua sora la Bucuresti si apoi si o a treia. Si pentru ca acolo unde sta si doarme o tanara fata, sigur este loc si pentru o sora.

In epoca erau promovati militarii (tineri – tot de la tara, sanatosi si bine claditi, care sa respecte autoritatea si regulile, muncitori “de origine sanatoasa”, fara perspective – alternative la ei acasa, deci foarte bucurosi de orice loc de munca cu sansa de stabilitate – oriunde in tara). Mai ales in noile institutii – autoritati – unde mai primeai si mancare, haine de la serviciu si un anumit nivel de asistenta medicala garantata si gratuita. Chiar si pentru cei din rolurile cele mai simple: de la paza.
Astfel, cumva, primele doua surori – ajung sa aiba prieteni, doi tineri militari – care lucrau la paza.

Priviti ochii acestor doua cupluri si comparati-le (chiar in epoca) cu cele ale altor cupluri de oriunde din lume: se regaseste aceeasi pofta de viata si dorinta (simpla) de mai bine. Pentru care sunt pregatiti si dornici sa munceasca – oricat.

Dar vremurile erau (inca) – tulburi. Unii distrugeau (deliberat) tara. Altii fugeau din tara ori ajungeau in puscarii si la canal.
Tinererul era (deci) scos (fortat) de la tara (prin colectivizari) si ajungea in multele santiere ale tarii si la fabricile nationalizate. Locuri in care trebuia sa se produca mai mult si mai repede pentru platirea (14+ ani) a datoriei Romaniei catre Rusia.
Asa ca devenea o mare realizare sa ai (orice) loc stabil de munca (mai ales la o institutie). Orice – cu un colectiv mai stabil. Cu carte de munca. Iar daca ajungeai sa fii si apreciat – ti se parea ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.. Si (la inceput) existau si promisiuni ca se vor da (candva) chiar si case celor care sunt salariati …

Dar pentru inceput, patru adulti (impreuna cu sora ei si deci sotii) – au locuit multe luni chiar si intr-o camera mica (cu baia si bucataria comuna pentru doua etaje) – in una din casele nationalizate din str. Paris.

Veronica, dupa cativa ani, din motive medicale nu a mai putut face munca fizica.
Dureri de cap si stari oscilante au determinat pensionarea pe caz de boala.
Originea acestor probleme se pare ca ar fi fost de la o lovitura din copilarie, ocazionata cu descarcarea unei carute venita de la munte.

Astfel ca a ajuns sa se ocupe de acte de caritate si de ajutor a celorlalti prin diferite grupuri, asociatii si religii (intre care a oscilat).

A explorat multe tipuri de diete, retete si a experimentat meniuri si regimuri numite in prezent: vegan, vegetarian etc.
Avea o voce blanda si au stiut sa dea si altora din putinul ei si al sotului (au locuit mereu intr-o garsoniera cu o suprafata de mai putin de 24 mp – deci cu tot cu bucatarie, baie si hol). Cu atat mai mult cu cat ei nu au avut copii.
Ultimii ani de viata i-au dezamagit profund. Lipsurile din anii 198x si schimbarile violente din primii ani 199x – le dovedeau ca majoritatea anilor lor de viata activa, au fost intr-un comunism cu mai multe probleme si necunoscute decat isi dadusera ei seama si apoi si cele mai mari realizari la care contribuisera, acum erau minimizate, ignorate, negate – chiar prezentate ca parte a problemelor.

Oarecum, intreaga plecare de la tara la Bucuresti, initial perceputa ca reusita in viata si exemplu pentru cei ramasi acasa, acum se rasucea cu 180 de grade. Un fel de oboseara, deznadejde si dor profund de casa si origini – crestea. Odata cu returnarea si a pamanturilor, cei ramasi la tara pareau sa poata reveni candva la o bunastare si tihna din care avusesera putin parte, la inceputul copilariei. Astfel incat, fata de un Bucuresti devenit ostil, prea zgomotos si care ii nega – batrani fiind, orice forma de intoarcere acasa parea foarte atractiva. Mai ales ca se asocia si cu copilaria, cu terenurile muncite impreuna cu parintii si bunicii, cu bunastarea din munca cinstita in comunitate, cu traditiile si mancarea de acasa si mai ales cu toate amintirile rudelor si din comunitate. Cu un fel de identitate – pierduta si care parea a putea fi regasita, refacuta.

Cam asa ceva urma sa fie planul Veronicai si a sotului ei.
Dar ea s-a imbolnaivit si apoi a murit dupa o lunga si crea suferinta. Si totul a surprins atat de mult incat – in graba – a ajuns sa fie inmormantata unde s-a gasit repede un loc. Cu dorinta de remutare ulterioara. Dar si sotul avea probleme de sanatate iar statul in Bucuresti putea sa ii ofere o medicatie si interventii medicale mai bune decat la tara. Asa ca a mai durat cativa ani pana cand si el a decedat – dar a reusit sa isi faca aranjamentele pentru inmormantare in satul natal de prin Arad.
Ultima dorinta a acestuia (si aranjamentul cu o nepoata – declarata mostenitoare a garsonierei si ultimelor bunuri si valori) a fost sa fie adusa si Veronica, langa sotul ei – in Arad. Ceea ce nu s-a mai facut.

Prin urmare, iata (in primele poze) unde si cum arata locul in care este inmormantata Veronica.
In poze puteti vedea si imaginea initiala a unei femei frumoase, puternice, increzatoare, dorinica sa munceasca si sa faca tot ce trebuie intr-o comunitate, familie.

Tanara plecata de nevoie de acasa, pentru un loc de munca, in cautarea unei stabilitati – sot – familie – camin.

Datorita unei nationalizari abuzive care au afectat si destinele intregii familii (in Bucuresti au ajuns de fapt trei din cinci surori) si a unor schimbari prea violente de valori, reguli, conditii de viata.

Cu ce a gresit aceasta femeie (si surorile ei, familia ei)? Dar restul familiilor din Romania?

Posted on

Șpirache …

Șpirache …

Cam la 7:00 ajungea si tata la serviciu .. Portar fiind si la un fel de policlinica militara, ar fi trebuit sa preia postul in primire cam pe la 6:45. Dar facea naveta, avea rata din Snagov la 6:00 si ajungea la Baneasa pe la 6:30 si apoi mergea pe jos circa 2 km – cat de repede putea… Deci cam 7:00. Se stia ca nu e ceva personal si asta era…

Oricum, personalul policlinicii incepea programul la 8:00. Si desi dinspre oras aveau multe mijloace de transport si mai se si grupau in ceva masini personale, si ei tot cam intre 7:50 si 8:10 ajungeau. Asa ca teoretic incepau cu totii sa lucreze pe la 8:30 dar in realitate – de la 9:00.

Dar pentru bunul mers al colectivului, era nevoie si de eroi si exemple. Asa ca directorul M (si doctor radiolog) venea la 7:45. Sa stea cumva vizibil in fluxul personalului si cumva sa se vada ca a vazut ca se intarzie, cine, cat, cand, cum si astfel sa isi tot mentina un fel de avantaj la apropouri si reprosuri potentiale… Caci de fapt M era un om slab, un medic mediocru, cam singuratic, oltean (caci asa ceva se promova atunci) – dar iubitor sa fie „deosebit” asa ca cine l-a pus sef, a intuit ca o sa fie bun la suite de mici sicanari si magarii – mai ales fata de putinii adevarati doctori, intelectuali si adevaratii oameni din colectiv …

De la poarta mare de la intrare si pana la policlinica era o alee asfaltata cu trandafiri pe laturi si ceva livada. Poarta mare metalica era dotata cu camera video, cu sonerie si microfon si putea fi comandata sa culiseze lateral. Intrai si mai aveai circa 12 metri pana la bariera si ghereta in care era paznicul care te putea legitima.

Si iata ca dupa ani de zile, colectivul de circa 25 de angajatI (de la doctori pana la femei de serviciu), trecand pe la poarta, trebuia sa semneze si condica, dar si sa prezinte portarului legitimatia speciala cu numele fals alocat de sistem si eventual sa mai aiba pregatita si o parola (in caz de suspiciuni). Caci era o policlinica mai speciala.

Asa ca pe alee, mai aproape sau mai departe, de la 7:45 aparea M, brusc preocupat ba de unii copaci din livada, ba de trandafiri, ori de cositul ierbii ori de maturatul aleii ori de iluminat ori de orice altceva – dar nu (vizibil) de intarzierile personalului ori de eventuale “scapari” ori “derogari” de la regulament si “cum se intra regulamentar – in unitate”.  Si exista practica cu “nu imi place de tine” sau “vreau sa promovez mai repede” sau “eu chiar cred in partid” – asa ca “iti fac raport” si vezi tu pe dracu’ … Asa ca in timp, “sistemul” miza pe faptul ca oamenii ajung sa se toarne unii pe altii (fie si din plictiseala) asa ca multe lucruri informale – puteau ajunge usor in forma scrisa … Totul era sa initiezi si mentii un nivel de sicanare, neincredere si invidie in colective …

In afara de cei 2-3 ciudati si 1-2 ofticosi regasibili „statistic” in orice colectiv de circa 30 de angajati – ceilalti erau „oameni ai muncii” normali. Deplin familiarizati cu duplicitarismul vietii de zi cu zi si tesatura de turnatori, mate fripte, invidiosi, sefi si sefuleti incompetenti profesional dar „buni” la invatamantul de partid si mai ales la „raportarea” de probleme tovarasesti care mai necesita „munca de partid” si „prelucrati tovarasesti” (adica sicanari prin care puteai sa nu mai iei prima, sa iti intarzie repartitia la casa, sa iei concediu cand te lasa sistemul si nu cand ai mai putea merge si tu familia pe undeva, sa intarzii cu promovarea etc.). Adica mizerii in care fleacurile – dar capacitate de neprofesiosti – chiar puteau sa iti faca viata mizerabila…

Si tata (in calitate de portar), sicanat de mult timp de suite de sefuleti din sistem, devenit si cunoscut ca rebel, trebuia sa stea la vedere, sa vorbeasca suficient de tare sa auda M ca repeta si respecta procedurile din regulament si sa mai intarzie suplimentar pe cei oarecum deja intarziati – marind astfel presiunea dar si importanta si „autoritatatea” directorului M …
O parodie repetata in fiecare dimineata. In care sistemul reamintea tuturor ca „nimeni nu este corect si deci greseste si ar trebui – putea fi trans la raspundere” (de fapt santajat). Ca si daca faceai vre-o derogare, chiar si cel in cauza (in pana de turnatorie), merita si putea sa te reclame chiar pe tine (ca l-ai ajutat) caci primea ceva recompensa punctuala care putea fi mai interesanta decat prietenia / omenia / respectul care ar fi trebuit sa apara – creasca – conteze cu adevarat …

Deci diminetile (cand era schimbul 1) – tata (portarul) trebuia sa sacaie personalul, sa ii streseze cu verificari absurde, sa faca cu totii un ritual in care se vedea (mai de departe): legitimari, verificari in registre, semnaturi, mentionarea orei, statul la coada, chiar ceva verificari de bagaje sa nu introduca ceva suspect etc.

Dar iata ca in curte se pripasise si un caine – javra, intrat initial pe poarta deschisa temporar si venit sa cerseasca o coaja de paine. Niste asistente s-au miluit si l-au ajutat si javra s-a aciuat imediat – oportunist. Mic, latos, inutil, puturos dar mancau insa cu fiind cu multa personalitate – a devenit rapid nesimtit, cu pretentii de a fi ocolit ori de a i se da ceva bun de mancare – cand vrea el si de la ce persoane se hotaraste sa le maraie … Oportunist – si-a gasit si o persoana a carei atitudine si activitate sa o imite oarecum – macar dimineata, cand parte din personal se mai miluia si ii aducea ceva de mancare chiar de acasa. Adica pe directorul M. Si daca directorul M statea cam la 7-20 de metri de bariera, cainele a inteles ca zona de interes este la bariera. Si si-a gasit un loc bun de stat – cersit – marait. Si cum cainii simt autoritatea, in timp se gudura doar langa M si javra fiind – a ajuns sa cam maraie pe toti ceilalti. Desi era doar un ghem latos (un fel de Zdreanta).

In timp s-au propus diferite nume – cainelui. Si a fost consultat si M, care bagat in seama fiind, dornic sa arate sa are si ceva latura umana si-a intrat in rol si a propus si el un nume …

Insa numele neoficial si memorabil a fost cel pus de tatal meu „Spirache …”

Ce a ajuns sa faca tatal meu si care a dus la fericirea directului M, rasetele si bucuria personalului (care nu mai era morocanos, tafnos, iritat – in diminetile in care era de serviciu tatal meu). Si chiar ceva mancare in plus si mai de calitate – cainelui …

Ei bine, tatal meu, profita de distanta de la bariera pana la directorul M si pornea un fel de monolog cu cainele, pe durata intrarii personalului de serviciu deci circa 20-25 minute. Exact conform regulamentului. Cam asa ceva:

Mai Spirache, …
…
…
…

+++
Interesant este ca in timp, Spirache chiar a ajuns sa preia foarte mult din personalitatea si comportamentul directului M. Deja se ingrasase mult, devenise mofturos la mancare si continua sa maraie cam pe toata lumea – aproape ca unele persoane mai sperioase incepeau sa dea/aduca din putinul mezel pe care il mai putea gasi in Romania anilor ’8x – doar sa intre mai repede in policlinica. Caci javra devenise ciinele preferat si protejat al directului M. Si nu era intelept sa ii dai un sut in fund, o sipca pe spinare, sau macar o injuratura. Daca erai vazut? Sau turnat? Spirache devenise prima vietate din toata unitatea – care parea sa aiba ceva simpatie (sau toleranta – care era cam tot aia) fata de directorul M. Asa ca (emotional) devenise foarte important pentru M.

Si iata ca intr-o dupa amiaza, cand se deschide poarta mare metalica, intra in curte o alta javra slabanoaga, un fel de Spirache de anul trecut – insa de ziua intai .. Asa ca venind sfios la cersit catre ghereta, a fost marait si latrat de Spirache „angajat”. Tata a incercat sa ii arunce celui nou venit, o coaja de paine din resturile mesei lui, care de mult nu mai erau considerate „mancare” de Spirache.
Insa cel flamand, a fost bucuros si s-a aratat interesat si s-a apropriat de foame, chiar ignorand amenintarile lui Spirache. Si iata ca (in premiera) se ridica brusc Spirache, face un salt spre cel flamand – dar se oprese si se uita si latra la tata cu sensul de a izgoni pe cel flamand. Tata isi aprinde o tigara si se aseaza pe un scaunel. Spirache se enerveaza si incepe sa scoata latraturi si sunete de enervare, invidie si altele dar nu isi rezolva singur lupta … Dupe ce mai evalueaza situatia, se duce cam umil si cam sterpeleste bucata de paine aruncata de tata si vine langa ghereta cu ea. O pune jos si maraie la tata si apoi la celalt caine. Nu mananca coaja. Dar e vadit nemultumit si enervat.
Tata face o noua incercare: arunca o alta bucata de coaja catre cel flamand. Spirache vede, se enerveaza si mai tare, incepe sa latra (si avea un latrat ciudat …) la tata si putin catre cel flamand … Ii reprosa lui tata ca de ce da de mancare celui flamand, ca de ce nu il zgorneste (ca alti portari – cu alti caini care mai intrasera pentru moment in curte si mai ales de ce ii da de mancare …). Tata ignora si Spirache cel las, deci celalat caine era cam vai de capul lui – tot nu se duce sa riste si sa incerce fie sa il latre mai hotarat sau chiar sa il zgorneasca pe poarta – afara .. Asa ca Spirache, se duce iar cam timid si tot ce face e sa ia si acea coaja si sa vina cu ea langa ghereta. Sigur ca el va primi oricum mancare mai buna, nu le mananca dar pare preocupat sa nu primeasca ceva de mancare celelalt …
Si iata ca tata arunca alta coaja si mai aproape ce cel flamand, care s-a asezat in iarba – in asteptarea unor pozitii si semnale mai hotarate, mai clare. Spirache – sa inebuneasca. Se ridica, sare, latra, parca ar incerca chiar sa il si muste pe tata dar nu pare sa aiba un curaj similar fata de cainele infometat – care ar avea nevoie de mai putin de un sfert din circul pe care i l-a facut lui tata, sa fuga din curte…
Dar apoi, Spirache, cu coada lasata in jos, „scurs”, tot ce face este sa se apropie temator de celalalt – si sa recupereze bucata de coaja …
Tata rade, ii vin noi idei si cat lipseset Spirache, ii ia una din cele 2 coji si le arunca iar celui flamand …
Spirache sa inebuneasca … Latra, sare, maraie la tata si fuge catre zona in care dimineata sta de regula directorul M. Latra pe acolo si parca imprumuta ceva siguranta si apoi trece spasit pe langa tata si merge umil si cam fura din nou – coaja de paine de langa cainele flamand. Si o aduce cu tupeu in acelasi loc. O pune jos si latra la tata. La care tata se apropie fara urma de ezitare, ia din nou coaja si o arunca din nou celui flamand. Spirache face un circa si mai mare cu tot cu o tura si latraturi – in zona in care sta de regula directorul M – de parca ii cheama sa toarne situatia si faptul ca tata primeste straini in curte, nu isi face datoria si mai si simpatizeaza cu ei …

Se ajunge la 5 coji de paine… Spirache incepe sa oboseasca. Intre ture cu latraturi de un fel la locul directorului, marait la trecerea pe langa tata si umilinta si ceva teama fata de aratarea de caine flamand, caruia ii tot ia – fura coaja de paine pe care el de fapt nu vrea sa o manance…
Tata, se face ca ii este teama sa ii mai ia din cojile grupate de Spirache.. Si jocul se muta la apararea celor 5 coji … Enervat peste masura si temator ca ar putea ajunge la cainele infometat, Spirache le apara din ce in ce mai indarjit … Foarte enervat – la un moment dat – ca ultima solutie, incepe sa manance din ele. Tata continua si in ceva timp, Spirache mananca toate cele 5 coji.

Tata tine minte si isi propune un plan …

In urmatoarea tura, la un moment de ceva pauza, mai cheama 2-3 angajati la poarta, lasa poarta deschisa, intra cainele pribeag, se activeaza si Spirache (cu vechile naravuri), tata arunca o coaja catre celalalt dar apoi doar i le arata lui Spirache si acesta le aduna si le pazeste si maraie si latra…
Distractie nebuna printre personal … Datorita comportamentului porecla directului M devenise Spirache … Si noul comportament parea chintesenta caracterului acestuia …

Dupa inca 2-3 ture ale lui tata, lucrurile au evoluat:
prin rotatie veneau grupuri de cate 5-7 angajati la poarta (in „pauze”) acolo erau rasete cu hohote si painea era adusa chiar de catre acestia – special. Si Spirache evoluase. Adica nici nu mai era nevoie sa mai intre un caine pribeag in curte. Trebuia doar sa ii arati o bucata de paine, sa te faci ca ai chema un alt caine, ca ai arunca-o intracolo si apoi – cumva sa o scapi pe jos. Spirache, enervat si latrand „cu spume” aduna bucatile de paine si cand incerci sa i le iei – incepe sa le manance nervos, pe nemestecate, scotand sunete de enervare …

Dupa mai multe astfel de zile, tot personalul aducea paine, ajungea si de 2 ori pe zi (prin rotatie) la poarta pentru cele 15-20 minute de distractie). Spirache se ingrasa. Devenise si mai irascibil si nervos. Directorul M il alinta si mai mult si incerca sa isi dea seama ce e in neregula cu el.
Si la sfarsit de program, la plecare, personalul arunca lui Sprirache bucatele de carne … dar Spirache doar scotea niste sunete jalnice, caci nu mai putea inghiti nimic – de mai multe ore, era ghiftuit la maxim numai cu paine, pe care se incapatana sa le manance doar pentru ca nu cumva sa ramana chiar si frimituri altui caine – frimituri pe care el de regula nu le manca de luni de zile.

Asa ca toata lumea se distra cu si despre Spirache. Directorul isi facea si el ritualul lui si „sistemul” nu stia ca tata gasise cumva un mod de a mai aduce zambete pe fetele oamenilor si a trage cumva (si din nou) ceva „castane” unor sefi si reguli care doreau sa opereze asupra unor oameni invrajbiti si super controlati (care nu puteau sa isi permita sa trateze oamenii ca oameni si sa incurajeze partile lor bune – atat cat or fi ele intr-o prima etapa – dar care ar putea fi incurajate …)

# Dupa mai multe luni, s-a ajuns la situatia in care si parte din pacienti veneau la acest circ. Si apoi chiar si cativa sefi ierarhici mai destupati la minte ai directorului M. Caci era de ras. Si mai ales – toti regaseau ca Spirache chiar avea ceva din „grija”, caracterul si teama directorului M, ca nu cumva cineva sa se simta bine, sa se bucure de ceva sau el sa faca vreo frimitura … Ridicolul comportamentului (..) si perseverenta in nedreptati fata de diferiti angajati – l-au decredibilizat pe M. In timp a fost inlocuit. Apoi redevenit „egal” (deci nu sef) si ramanand doar un doctor sub-mediocru, a fost posibil sa i se explice si lui cine era Spirache, legatura cu el si ce si de ce sa tot intampla ca la poarta sa vina grupuri mari de oameni cand era tata de serviciu – si acei oameni pareau apoi atat de normali, plini de viata, ras, voie buna si (redeveniti cumva) generosi si chiar toleranti …

## Peste cativa ani, docturul M avea sa redevina director in alt loc. Si sa se razbune… Si sora mea avea sa plateasca un pret inmiit mai mare, fata de gluma lui tata (care de fapt a fost doar o forma de transpunere – traducere a ceea ce facea M cu cei din subordine …)

Posted on

Tata

Tata … (încercând să-l înțeleg)

Ce i-a plăcut: (nu prea recunoștea că îi plăcea ceva – parcă considera că așa ceva este o dovadă de slăbiciune, de dependență). Dar eu cred că (de fapt) i-au plăcut:
a) mâncarea bună (mai ales cea gătită de mama)
b) familia și timpul petrecut în/cu ea;
c) glumele, veselia, bucuria de a râde împreună cu alții. Mereu devenea animatorul grupurilor în care (prea rar) mai ajungea (datorită serviciului și greutăților asociate);
d) contactul direct cu natura (sălbatică). Știa să o asculte, simtă, absoarbă, observe într-un mod pe care cred că (încă) nu îl pot atinge. Asa ca pentru mine, a merge cu el în natură (pădure/lac) erau (mereu) 2 spectacole: natura din jurul nostru și cum o observa tata … Abia după mulți ani am putut constata conectarea și bucuria pe care o acumulam și eu însumi (atunci și acolo). Și apoi (de fapt) doar am dorit să pot (și eu la rândul meu) să împărtășesc (transmit) ceva (mai departe din “așa ceva” pentru care nu am cuvinte) …
e) (ca substitut în ultimii ani – la oraș – la TV) documentarele despre natura (în special Teleenciclopedia) / Animal Planet / Discovery / 
d) filme: Zorba Grecul (dans – a “pagubă”)/ (care conține o anumită atitudine despre viață /  despre lucrurile prea grave și cele prea simple / preocuparea surprinzătoare pentru unele detalii și lucruri simple – când poate face, da, spune, reacționa total și chiar impredictibil / o anumită aversiune față de bani – popi – autoritate – reguli făcute de oameni doar pentru a-i expoata / o pasiune pentru bucuriile directe precum mâncarea – băutura – ceva timp de calitate petrecut cu prieteni adevărați – activitatile care te pot absorbi cu totul precum dansul la Zorba / nevoia de a avea măcar un prieten adevărat și total / un oarecare dispreț față de viață și mai ales preocupări de a o decora – amenaja – prelungi etc.)

Ce nu i-a plăcut: (nici asa ceva nu prea recunoștea ..). Eu cred că (de fapt) i-au plăcut:
1) (probabil corelat și cu copilăria și adolescența grea și apoi cu continuitatea nedreptăților și șicanărilor pe care viața i le-a oferit din plin): nedreptățile sociale / regulile făcute de diferite grupuri – mereu cu alte scopuri decât “binele predicat”;
2) risipa / lucrurile – gesturile – activitățile inutile și mai ales făcute pentru ca “așa face lumea” și cu oarecare rol de “remarcare” socială;
3) oamenii neserioși, “lingăi” (cum îi numea el), nepunctuali, pe care nu poți conta, fără o meserie / profesie / ocupație clară, “pierde vară”

Dintre puținele sfaturi date (prea simple pentru a părea valoroase) …. :
1) “Să mâncăm … că doar cu atâta ne alegem …” Referințe: a) “Gătiți ceva – să mâncăm!” = “Coock something – let’s eat! ”   HOW BUDDHA GOT ENLIGHTENED? | How Buddha Became God? | Sadhguru
2) “Să bem … să ne împăcăm!” – (desi el a baut relativ rar si mult sub media “românească”, asocia ritualul cu voia bună în grupuri și mai ales cu rolul de “dezghețare” a atmosferei și (re)începutul unor comunicări și prietenii și mai profunde …
3) “Să ai un acoperiș deasupra capului, ceva de mâncare, sănătate și o familie … la ce îți mai trebuie – orice –  altceva?” – Ca argument împotriva luării prea în serios a “vieții profesionale” (ceea ce eu am făcut prea mult timp și prea intens și el nu era deloc de acord cu “calea mea”);
4) .. Să nu fii dator la nimeni .. Să ai demnitatea ta .. Să fii în rândul oamenilor .. 
5) “Să aveți grijă de voi …” Acesta a fost ultimul sfat (repetat intens) din ultimele lui luni de viață (dat mie și Georgianei). 

Povestiri relevante:
Copilăria lui:
1a) marginea de sat / fundul de lac / casa veche / 
1b) “Melcul …”
1c) Jandarmii / Nemții / Mațele împrăștiate în crengile copacilor / Bomba și avionul prăbușit / Pescarii și urinatul în lac / 
1d) la școală … / oile intrate în trifoi si jandarmii 
1e) vara la lac (“la râpă”)
1f) pescuitul – primăvara (cu opaițuri și furci)

2a) “Când l-am văzut prima dată pe tata …“
2b) “Păsările lui X și răsadul familiei“
2c) “Dulgheria – atelierul – masa de sub corcoduș …”
2d) “Nea Marin și căciula de oaie”
2e) “Împărțirea loturilor cu terenurile de la marginea lacului”

3a) “Ce cauți tu – bă – în satul nostru?” (aversiunea locală față de “venetici”)
3b) Drumul la București … 
3c) Prima pereche de: pantofi / bicicletă (cu cuțit în ghidon) / bătăi / 

4) Carpați / Vila 23 / Baza veche / acoperișuri – debarcadere – bazine – garaje 

Șpirache …
5) .. băutul de apă la cișmea (ai lui Postolică) ..

V26:
“Manea! Unde este sticla mea de vin?”
“Mergi bă – acum! Îți ordon! … (apoi) Cine te-a pus? Nu știai că e interzis? Plătește – nu am ce să îți fac!”
“Mai am 5 condamnări (la moarte de citit/aprobat) și vin la masă!”
“Întâlnirea care a schimbat România” (Palatul Snagov – dupa aug 1968)
“Noi suntem … altceva! Și voi sunteți cu noi!”

Rustica:
1) “Am găsit o … livadă …”
2) gardul din schiuri militare 
2) Acum să ne faci și un teren de tenis de câmp!
3) Moșescu și spălatul pe mâini …
4) “Dă tu în crapul ăsta!”
5) Nea Alecu, Drăcea, Nistor, Ciupagea etc. / somnul urias / avele / crapii chinezesti / pisicile salbatice si caprioarele salbarice la adapat  / 
6) Lasă-l bă! E Ceaușescu!
7) Florin Marcu și apa din ciorbă
8) Milvon și năpârcile din sticlele cu alcool
9) “Voi mancati ochii si burtile si noi ne sacrificam si mancam ghearele si cozile!”
10) “Oprea și știuca din cadă” / “.. la primăvara mai venim să reparăm pe acolo ..”
10.1) “Ce concediu? Pe tine nici nu ar trebui să te mai plătim – cu ce aer ai tu aici gratis …”
11) Dac si fripturile disparute / Dac și credinta totală … / Dac și Averescu ..
11.x) Cutremurul din 1977 / coșul / acoperișul / mortul  și “soluția”
12) “Dosarul secret dispărut și santajul
13) “.. și de acum te autofinantezi și dai și cotă după plan – de zarzavat și fructe …”
14) “Magazia cu inventarul secret”
15) Școala de spioni / Caraman / Pacepa / mizeria sefilor intermediari 
16) “Cu mașina plina de rufe – la București si 2 masini de filaj de la servicii diferite plus politie”
17) “… Noi? Suntem cascadori de la Buftea!”
18) mancarea subventionata pentru mesele de duminica
19) “Eu ies la raport!” > “Tu nu pleci de aici decât când vrem noi – adică niciodată!”
20) “Trădători de țară! – Vă împușcăm!”
21) “Cu ce ți-am scris eu la dosar – nu te mai dă nimeni, niciodată afară …”

P8:
1) “Șpirache și pâinea …” (+ directorul Mitrache – P8)
2) Mortea chiar este printre noi … (sotul lui Anca etc.)
3) Tu vezi prea multe !
4) Scapati-ne de asta!
5) Vizita lui DN si concluzii (de decada!)

* Demolarea casei de la Snagov! (plicurile eau la prmaria si in loc de noimebrie 1989 s-a amanat trimiretea lor pe februarie 1989 / dar a venit revolutia!) * Neoficial ni s-a spus si ce apartament de la bloc ni se repartizase (si “prieteneste” ni s-a sugerat ca am putea schimba cu alt apartament putin mai mare – dar cu vedere chiar in cimitir)

[1981] Primim repartictie pentru unapartament de 3 camere in Bucuresti (când s-a concluzionat că tata și mama nu au facilitat fuga lui Pacepa etc. 🙂 si de fapt cam nimeni din România nu e de vină etc. – dar sute de oameni si apoi mii au suferit … )

Tata si cartelele!
Tata și dezbaterile de la lecțiile de politică!
Tata, radioul și Europa liberă!

Pensionarea si promisiunile …. 

21.12.1989 (catre mine – neascultator!) : Nu te du în Piață (pe străzi). Este o înscenare! Se va trage! Au nevoie de vinovați și morți! S-a ordonat “Radu cel Frumos”! Nu va cade Ceaușescu – dar va fi masacru!

[1992] ?Blestemul? si o soarta noua pentru intreaga familie …
Accidentul … / agravarea / prima greva a medicilor / operatia nereusita / suferinta indelungata / 

+++

Sfaturi de la bunicul meu (Turmac Vasile – introvert, taciturn, sensibil și mult prea modest):
1a) “Mănâncă nucă nepoate – ajută mintea!” / 1b) “Mănâncă pește nepoate – ajută ochii!” / 1c) “Mănâncă mămăligă nepoate – ajută stomacul!” / 1d) “Mănâncă un măr nepoate – ajută dantura!”
1) “Să nu te încurci cu cei cu degete rășchirate…” (analogie la cei care nu pot sa-si alipeasca degetele / carora si daca le pui ceva in palma – se va risipi imediat pe jos / care nu pot acumula – economisi – strange ceva / care risipesc repede orice). Adică să nu te încrezi – împrietenești – faci afaceri cu cei care nu au o doză rezonabilă de generozitate / omenie / empatie / 
2) “Nu te încurca cu ăia care nu stiu sa se bată” (în ziua în care am plecat în armată – legat de cel mai important lucru ori risc pe care el credea că l-aș putea întâlni)

Bunicului ii placeau:
1) merele !
2) covrigi inmuiati in ceai (de tei – indulcit)
3) ciorba (acrita) “de Snagov”
4) cate o bericica cu o mica bucata de carnat puternic mirositor (din care manca foarte incet, lungind foarte mult bucuria si gusturile)
5) sa asculte la radio (Galenă! fară baterii – cu antena din sârma de la culmea de rufe) teatru radiofonic. (duminica dimineața). Și în fiecare seară între 19:50-20:00 “Noapte bună copii“.

1a) marginea de sat / fundul de lac / casa veche / 

Manea Turmac s-a născut în 26.12.1938 într-o casa mică de chirpici cu 2 camere scunde, casă acoperită cu stuf (ca toate casele locului). În prima zi de după Craciun. Fiind al-2-lea baiat in familie. Intr-o casa din marginea satului Dobrosesti – care chiar în 1938 a primit un nou nume (chiar) “Snagov”.
De fapt casa, impreuna cu alta formau un grup mai razlet, alte case fiind la cateva sute de metri si centrul micului sat (sub 100 de case) – la circa 600m. 

Si cei care au experienta “marginilor” (frontierelor / cu explorarea “lumilor” diferite )  – ajung mereu sa aiba o identitate aparte…

Marginea de sat (si de fapt cu departare de sute de metri) inseamna si in risc / expunere in plus (mai ales cand nu ai multi vecini). Fata de noi veniti (+ hoti) cat si fata de animale salbatice (care chiar erau din abundenta pana prin 1950: mistreti, vulpi, iepuri serpi etc.).
De fapt, chiar in zona era si un “fund de lac” (vale – paralela cu lacul, “amenajata” si “redata agriculturii” abia prin 1970). Adica pe o lungime de circa 800m, exista o adancitura cu baltire aproape permamenta, cu broaste, serpi si vegetatia specifica. Drumul care figureaza in hartile din anii 193x – in realitate abia era schitat si rarele masini care il mai parcurgeau – de multe ori se impotmoleau in noroi si era nevoie de mai multi localnici sa ajute la recuperarea lor … 
[In 2019, acest fund de lac corespunde casei vecinului Nucuta si putin casei Zorelelor nr. 8). 

Asa ca primele amintiri si emotii ale lui Turmac Manea sunt intr-o casa mica, veche, dintr-o margine de sat mic, cu sentimente de nesiguranta (familie cu barbat pe front – deci femeie singura cu 2 copii mici), cu multa salbaticie de-o parte si ceva case razlete – spre centrul micului sat.

Vantul puternic (Crivăț – ul) nu era domolit de cei cativa salcami de la marginea baltii temporare.
Oarecum erai si nu erai in micul sat ori parte a comunitatii …
Si o astfel de incertitudine / ezitare (legat de apartenente) a ramas una din dileme, incertitudini si trasaturi)

2a) “Când l-am văzut prima dată pe tata …”

Să fi fost deja iunie, 1945. Pe la 3 după-masă, intra pe poarta darapanata a casei mici din chirpici, un fel de om, nu prea inalt dar foarte slab,  cu un fel de haine militare jerpelite ca dupa prea lunga folosinta,  nebarbierit, murdar si parca temator.

Cei doi baieti de 7 si 9 ani ai Georgetei (mama lui MT si IT) o zbughira cu ceva strigate in spatele casei – asa cum isi facusera obiceiul in ultimele 9 luni, dupa 23 august 1944. Caci dupa ce au plecat in mare graba nemtii stationati in zona Snagov, au venit rusii si au inceput tot felul de abuzuri, cu batai, rechizitionari brutale si chiar violuri. Apoi s-au inmultit oamenii de tot felul care bantuiau la orice ora pe toate drumurile. Cereau – cerseau sau luau cu forta (daca puteau) – cam tot ce se mai putea lua. Asa ca orice necunoscut – ajunsese sa reprezinte un fel de pericol potential. Si mai ales daca iti intrau si in curte.

Asa ca repede, iese / apare Georgeta sa vada ce a aparut pe la drum.
Si inlemneste …
Copii se itesc dupa coltul casei – curiosi.

Omul are și voce. Și zice: “Georget-o, tine copii departe, fă focul și pune apa la fiert.
Am și râie și păduchi și toate alea. Trebuie să ardem hainele mele și să mă îmbăiez bine înainte să intru în casă.”
Georgeta doar privea, lacrima si intr-un tarziu doar zice: “S-o întors tactu’ de pe front …”
Si cei doi copii, acum oarecum linistiti dar inca tematori fata de necunoscutul intrat pe poarta, se furiseaza langa mama lor si o prind de maini …

Vasile Turmac (sotul Georgetei), s-a intors (de tot) dupa 7 ani …
Initial a plecat in armata. Dar cand s-o termine a inceput razboiul.
Asa ca a ajuns (de nevoie) pe frontul de est chiar pana langa Stalingrad.
Apoi, dupa 23.august.1944 (cand Romania a intors armele), unitatea sa a pornit spre vest. A ajuns in Ungaria si chiar Slovacia – Cehia.

Ostasii s-au intors acasa mai mult dezorganizat. A mers mult pe acoperisul vagoanelor. Fara apa si mancare. In frig si chiar ceva zile cu ploi.

Asa ca omuletul negricios, slab, paros, jerpelit – era tatal baietilor. Stateau la distanta si se priveau cu emotii amestecate.
O regasire si reintalnire muta. Fara strigate, Fara imbratisari. Total diferita de ceea ce se vede in filme …
Caci totusi in sat, zilnic se anuntau cei morti pe front. Si in ultimii 5 ani, teama cea mare a Georgetei a fost sa nu ii auda numele strigat.
De cateva saptamani incepusera sa se mai intoarca de pe front cativa barbati. Dar fiecare avea alta poveste si tristeti si nu mai stiau unii de altii asa cum mai stiau cat au fost grupati – pe frontul de est.
Asa ca acum – iata – i s-a intors barbatul de pe front… Nu era vaduva… Baietii ei nu erau orfani…
Barbatul era slabit si jigarit dar avea maini si picioare, doi ochi, nu parea nici ranit. Parea intreg …
Barbatul ei avea chiar devenise dulgher atestat de breasla dulgherilor de la Bucuresti – cu putin inainte de chemarea la stagiul militar. 
Daca ar incepe sa munceasca – poate or duce-o cu totii ceva mai bine …
Si ar manca si altceva decat putinul lapte de la vacuta “Melcul” si ierburile adunate din paduri, campuri si marginile drumurilor …
Poate de acum – o fi mai bine … Poate chiar vor fi o familie adevarata …

Pentru copii, necunoscutul a ramas tacut toata seara. Nici nevasta nu l-a intrebat nimic si nici el nu zis ceva.
Nu si-a privit nici copii …
Dupa ce s-a imbaiat, s-a imbracat cu ceva haine – dintre care cateva au fost aduse repede de prin vecini, de la alti barbati.
Apoi s-a barbierit indemanatic cu un brici tocit intr-un ochi de oglinda si s-a mai spalat indelung pe fata cu apa.
A pipait incet un stergar nou dat de Georgeta si apoi l-a folosit.
A tras un scaunel langa masuta joasa (toate – traditionale – cu cate 3 picioare).
Pe drum mai treceau ceva femei si oameni, veniti sa vada minunea si Vasile doar ii saluta scurt si morocanos.
Oarecum toti intelegeau ca poate doar de a doua zi, se va putea si vorbi cate ceva …

Georgeta si copii l-au privit in liniste cum Vasile a mancat incet, mult, a adunat ingandurat toate frimiturile, a baut cu pofta si zomotete apa din ulcior. Si apoi a sorbit si din putinul vin care a aparut de undeva – poate de prin vecini.

Apoi, fara nici un zambet, gest sau vorbe – i-a mai privit putin pe fiecare din cei trei, s-a ridicat si s-a dus sa se culce.
Ai fi putut gandi ca Vasile nu e bucuros, ca Georgeta a ramas in uluirea de la inceput si ca cei doi copii – nu stiu daca aceasta schimbare este de bine sau de rau…

Si totusi ceva foarte important se intamplase. Urmau schimbari majore (spre bine) in familia Turmac. Si multe alte schimbari (chiar de neimaginat) pentru toata Romania …
Vasile era deja schimbat si marcat de cele traite pe front. Acasa gasise saracie mare – dar toti erau vii si sanatosi.
O familie norocoasa. Fata de multe altele … Foarte saraca si cufundata adanc in grija zilei / hranei – de maine. Urma o vara de foc si luni de foamete …

2b) “Păsările lui X și răsadul familiei Turmac”
(există și înregistrare audio)
Să fi fost la câteva zile după “Buna Vestire” (25.martie), 1946.
Primavara incepuse mai devreme, era dupa foametea din 1945 asa ca oamenii se bucurasera tare de primele mâncăruri din urzici, lăptuci, leurdă și câte un ou de găină.

Familia Turmac (cu Vasile intors sanatos de pe front de circa jumatate de an) – incerca sa isi gaseasca un rost si sa isi faca propriile obiceiuri si organizare.

Cei doi baieti (de 8 si 10 ani) – se uitau la Vasile (tatal lor – care le-a lipsit 7 ani) si tot incercau sa ii intre in voie, sa il ajute, sa il imite sa invete ceva nou.

Asa ca toti au carpit la gardul darapanat, au sapat ceva brazde si pentru ca vremea era mai calduroasa, au plantat mai multe straturi cu legume / zarzavat. Udate cu sarg de baieti – chiar si incoltisera si pareau mai multe si mai mari decat in curtile altor sateni. Spre mandria baietilor …

Dar iata ca intr-o dimineata, apar in curte mai multe gaini si curci, care au intrat cumva prin gardul darapanat.
Vecinii apropiati (toti cam la fel de saraci) nu aveau curci si gainile (foarte putine) erau tinute cu mare grija – inchise / insemnate si cu aripi taiate. Nu erau pasarile lor…

Ale cui sa fie? De unde si cum au ajuns tocumai in curtea familiei Vasile Turmac?

Si la o a doua privire se vede ca pasarile de fapt si mancasera  repede micile frunze ale rasadurilor. Si astfel au compromis toata munca familiei din ultimele 3 saptamani de udat – ingrijit. Dar si putinele (ultimele) seminte, unele luate de la alte familii – chiar dupa mai multe rugaminti si promisiuni.

Deci o paguba care ar trebui recuperata de la proprietarul pasarilor scapate din curte / observatie si ajunse in curtea altora.

Si iata ca dupa mai multe ore se cam ghiceste ca ar fi de la familia VB aflata la circa 400 m (caci in aceasta margine a satului – erau putine case, grupate cate 2-3 ici colo.

Se si “trimite vorba” ca “niste pasari sunt la noi” si se asteapta (asa cum este obiceiul) ca proprietarul sa vina si sa isi recupereze (cumva) pasarile. Moment la care Vasile Turmac ar fi urmat sa arate straturile distruse si sa puna in discutie si ceva despagubiri…

Dar iata ca vine navalnic chiar VB (din familie de oameni mai bogati), care in loc de buna ziua ori altceva doar striga “Dă bă păsările înapoi, băi sărăciilor!” …
Asta pentru ca familia VB avea mai multe terenuri, mai spre sat (intravilan),  VB nu a mers pe front (ca familia lui a platit cumva – ceva – undeva) si astfel stand acasa si-a mentinut gospodaria si acum avea mai multe. Pe cand Vasile Turmac avea mai putin pamant, mai departe de sat (extravilan), nu au putut fi lucrate in ultimii 7 ani de Georgeta (cu 2 copii mici si fara utilaje) caci Vasile a lipsit 7 ani, fiind pe front. Si da, in acel moment, chiar era foarte saraca familia lui Vasile Turmac. Asa ca erau importante chiar si cateva straturi de legume / zarzavat in curte …

Fiind si Vasile Turmac un om cu demnitate, la auzul reprosului si jignirii “băi saraciilor” – nu a mai avut nici o reacție. Oarecum spre surprinderea tuturor. Asa ca VB si-a luat păsările și a plecat și nu a dat nicio despăgubire …

* În numai doi ani, Vasile Turmac avea să își facă un atelier de dulgherie, să ajungă să aibă multe comenzi și să lucreze cu baieții care învățau repede și erau îndemânatici. Aveau să ajungă să își permită chiar să cumpere săptămânal carne și să facă câte un gratar cam în fiecare duminică, ceea ce era o dovadă a succesului și reușitei. Prin munca si rezultate, de la zero – in doi ani – familia lui Vasile Turmac și-a câștigat respectul și aprecierea în comunitate.

Însă cicatricea și greutatea jignirii făcute în acea zi de VB, când familia Turmac trecea prin momente grele – avea să rămână vie pentru Turmac Manea. Căci și la 79 de ani, mai repovestea și această întâmplare – ca una memorabilă din copilăria sa chinuită …

x) Mănâncă nepoate … ajută …

(bunicul) Vasile Turmac ajunsese sa vorbeasca rar. Si putin. Doar cand trebuia, ce trebuia si chiar si atunci trebuia sa te mai gandesti tu putin la ce a vrut sa spuna. Numai asa puteai ajunge sa apreciezi cum comprima el multe .. in foarte putine vorbe. Unii numeau asa ceva si intelepciune…
Dar eu (Constantin Turmac) erau doar un copil (nepotel) care aveam nevoie (si ceream) povesti – si foarte greu veneau de la bunicul. Insa cand veneau, zambea (lucru foarte rar) si ne privea direct in ochi. Si in acele momente – ochii sai (in sfarsit se luminau).
Caci altfel, bunicul era mai mereu adancit in gandurile lui si privea pierdut de pe taburetul sau (fara spatar) stand cu coatele pe masa din fata ferestra si parea ca priveste la putinii trecatori de spre strada.
> (Abia peste multi ani aveam sa inteleg ca desi a fost pe front si in multe lupte grele, niciodata nu a apovestit nimic despre acele grozavii. Si nici despre multele nedreptati care i s-au facut cand mai tarziu a fost acuzat si sicanat ca “de ce a mers el sa traga cu pusca in fratii rusi la Stalingrad?” – de parca s-ar fi dus voluntar si de placere. Asa ca bunicul a decis sa nu ne murdareasca cu povesti de groaza si prea triste. Si poate ca altceva nici nu prea mai avea in viata lui grea – de povestiti …)

Bunicul avea un fel neobisnuit de manca.
Manca foarte incet si parea ca incearca sa tot guste in fel si chip fiecare bucatica de mancare. Parea ca nu mai vrea sa si inghita ceea ce rostogolea in toate felurile si in toate locurile din gura sa …  Nu manca prea mult. Dar facea tot feluri de zgomote amuzante … cand manca: sorbea, suiera, sufla, plescaia, mormaia …
(Tot numai peste multi ani aveam sa cred ca de fapt era o prelungire a unei bucurii si placeri prelungite intentionat – de catre un om care a incercat de prea multe ori foamea si lipsurile si in loc de a infuleca- cum ajung mult sa faca dupa asa incercari – el a ales sa savureze fiecare ingjhititura …).

Desi incepeam sa mancam toti – odata – mereu bunicul ramanea ultimul si dura pana termina. Eu ramaneam de multe ori sa vad cum mananca. Si uneori luminile flacarilor din soba cu usa cam desprinsa ii jucau pe fata si apoi umbrele se proiectau interesant pe peretele camei scunde, formand tot felul de monstrii sau forme hazlii .. Apoi zgomotele pareau si ele mereu diferite. 
Si nu in ultimul rand – aveam cu bunicul o relatie speciala: cam numai noi aveam placere mare in a citi. Orice – oricand – oriunde. Bunicul a descoperit cartile (si placerea cititului) la o varsta inaintata (multi ani citea constiincios – doar ziarele). Asa ca la un moment dat devenisem furnizorul sau de carti. Din cele de basme, Apoi ceva manuale scolare (citite de el in sensul descrescator al claselor). 
Si cumva, (si) toata aceasta relatie (a noastra) – era (tot) cu vorbe extrem de putine cuvinte .. 

Asa ca eu am tot crescut si bunicul ajunsese (doar) sa citeasca (chiar toata ziua).

Mi-a dat doar cateva sfaturi. Simple. Pe care (cred ca) le-am descalcit mult mai tarziu. Dar mult mai important este ca eu il credeam pe bunicul meu si (+via efect placebo) – chiar simteam cum sfaturile lui (urmate de mine) – dau rezultate (chiar) imediate:
1a) “Mănâncă nuci nepoate – ajută mintea!”
Și eu mâncam și mai multe nuci și mai des – mestecându-le mai încet, cam ca el …
Mă concentram și simțeam cum pot să gândesc mai repede, mai adânc, mai mult și să am ținere de minte mai bună.
1b) “Mănâncă pește nepoate – ajută ochii!”
Și eu mâncam și mai mult și mai des pește proaspăt din lacul Snagov.
Mă concentram și simțeam cum încep să văd mai bine, mai departe și mai aproape și mai ales în întuneric. Să văd mai multe lucruri (deodată) decât ceilalți (“dintr-o privire”).
1c) “Mănâncă mămăligă nepoate – ajută stomacul!”
Și am ajuns chiar să îmi placă mămăliga (..), să o apreciez în mâncăruri diferite și chiar să îi simt lipsa în fiecare săptămână în care nu ajung să o mănânc …
Mă concentram și simțeam cum prin mamaliga ma “leg” de bunicul, de lac, de trecut, de locurile și destinul acestei vieți (cu toate surprizele ei …)
(cumva) Mămăliga din stomac – era lucrul în comun cu (și între) toate vietățile care mâncau mămăligă (pește – rac – găina – câine – om – păsări etc.)
1d) “Mănâncă un măr nepoate – ajută dantura!”
Și am ajuns sa imi doresc cate un mar dupa fiecare masa. Și chiar să îi simt lipsa când nu reușesc să  mănânc …

Posted on

1969 Cum era să mor (prima dată)

Atunci era să mor – pentru prima dată …

Tatăl meu, mi-a spus târziu, indirect (când aveam peste 40 de ani) cum l-am speriat cel mai tare, copil (mic) fiind … 

Lipseam de ceva timp .. Trebuia sa fiu (ca de obicei) prin curtea vilei (unde lucra – familia mea = întreținere/administrare). Fără voie să ies ori sa interacționez cu alți copii (..) – obișnuiam să îmi fac de lucru și să observ detaliile de prin curtea mare. Una din probleme (..) era că nu făceam zgomote și nici nu prea răspundeam când eram chemat – strigat. Asa că trebuia să fiu și căutat, nu doar strigat .. Și de regulă eram găsit urmărind (concentrat) ceva: detalii unei frunze, insecte, pietre, obiect sau chiar pescuind (căci nu aveam voie să stau la malul lacului – singur / nesupravegheat).

Și iată că tata făcea al 2-lea circuit prin toată curtea mare. Și nu eram pe nicăieri. Mai trecuse pe la malul lacului cu circa 15 minute – anterior. Acum (re)trecea, uitându-se puțin și în apa de la malul lacului …
Și acum mă și vede: sub luciul lacului liniștit, stând în picioare, privind – nemișcat în sus, cu circa 15 cm de apă peste nivelul capului, cu ochii larg deschiși, fără o expresie anume pe față. Chiar lângă debarcader și la circa 1 m de mal. Între ierburile înalte ale lacului cu apă limpede – transparentă. Nu mișcam. Nu erau semne că mă agitasem .. Oricum – nu fusese nici un țipăt ori stigăt de ajutor… Și lipseam de circa o oră. Și chiar el mai trecuse și pe la malul lacului – deci eram sub nivelul apei de cel puțin 15 minute …

Eu nu imi aduc aminte de loc de acest moment …
Tata mi-a spus că pur și simplu m-a scos din apă. Apoi speriat m-a dus sus (la vilă) la mama. Dar acolo, cumva, mișcam și în scurt timp mi-am revenit de parcă nu se întâmplase nimic… 

Din acea perioadă loc (e drept) că îmi mai amintesc că la un moment dat aveam un fel de curea legată în jurul pieptului și mijlocului și în bazinul de la lac, tata mă ținea cumva suspendat și eu cred că atunci învățam să înot .. (eram ținut ca un cățel). Eu unul nu îmi amintesc nici când – cum am învățat să înot. Sau cel puțin nu mi-a spus nimeni explicit: “de acum – știi să înoți”. Probabil era suficient pentru un părinte să vadă/știe că odată ajuns în apă – un copil poate înota “câinește” și poate ieși singur la mal.
Îmi amintesc că dintotdeauna, pe mine m-a atras apa (lacului) și intram în ea mai mereu (și când era cam rece). Motivele (atracțiile) au fost și sunt (pentru mine – mereu) numeroase, în lacul (odată) limpede și cu multe vietăți …

* Peste ani aveam să aflu că de fapt în Snagov, toate familiile aveau în vedere ca în vara în care copii cam făceau 3-4 ani (adică puteau ieși și singuri din curte – spre lac), erau duși intenționat la lac și aruncați de câteva ori (sub oarecare supraveghere) în lac și lăsați (încurajați) să înoate (precum oricum – macar câinește), cât să învețe să iasă singuri la mal. Apoi urma o (formală) amenințare publică și ipotetică către ceilalți copii: s[ nu ]l scufunde prea des/mult sub ap[, c[ dac[ pățește ceva, vor mânca bătaie. Dar acesta era doar semnul că acelui copil i se putea face “botezul lacului”. Adică tachinat – speriat puțin până când lua și câteva guri de apă și venea acasă cumva plângând și acuzator (“a lu’ X m-a băgat sub apă …”). Dar important era că acum copilul învățase minumul necesar: să iasă cumva din apă, că nu e plăcut sub apă și pot fi situații în care nu ieși prea ușor, că există periocole și nu toți copii – oamenii sunt de încredere. Deci părinții tocmai mai scăpau de o grijă: copilul lor tocmai a devenit un Snagovean care nu va muri înecat …

** Tot peste ani aveam să:
> ajung să înot pe sub apă (bras) circa 15-18 lungime de brațe (deci și 12-15 metri, din săritură) și să îmi țin respirația destul de mult timp
> să am un vizor și să explorez zone de mal și brădiș a lacului Snagov, unde să pun mâna (chiar în lac) pe raci, scoici, melci, toate plantele și chiar pești – în special somni, care cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai ne-sperioși). Și am învățat ca fauna se sperie cu atât mai puțin cu cît ești mai calm și mai ales te apropii și le atingi cu emoții pozitive, în mișcări cât mai lente și graduale. Un record (de tură) a fost de 3 somni (0,5 – 3 kg) pe care i-am tras de coadă, aceștia dormind în brădișul care se aglomera la suprafața apei (in grosime de circa 5-15 cm). Și dacă stateai foarte liniștit în apă, în timp veneau mici pești (în special – roșioare) care să îți ciugulească câte ceva pe de piele…
> aveam să obțin și licență de scufundator (NAUI) inclusiv cu ceva “specializari” (adâncime, noapte, rescue). Și să fac scufundări în marea Adriatică, Marea Roșie, Marea Neagră, oceanul Atlantic (Mirthle beach – US) și chiar și lacul Snagov (pe care l-am traversat de 2 ori). În prezent (2015-2018) se poate face snorkeling doar în cozi de lac, anumite  perioade ale anului și condiții specifice lacurilor (pt. a nu ridica prea repede și prea multe sedimente)

Posted on

1967 Prima imagine de impact

Prima imagine de impact
Impregnare “întâmplătoare” dar importantă …

În fata pătuțului meu s-a întâmplat să fie un tablou. Bine iluminat. Suficient de mult timp. Așa că în suficient timp, am ajuns să leg multe gânduri, vise, întrebări și călătorii imaginare – de aceea imagine:
.. o mamă cu un copil de mână .. pe un drum ..
.. două (mici) ființe, pe un drum (al vietii) .. lângă o mare pădure …
.. o (abia schițată) potecă .. dimineața sau seara ..
.. (și) copilul – abia dacă se vede … Dar este cu mama lui (și asta e suficient)
.. natura, ziua, lumina – este în schimbare .. care continuă și (abia) urmează ..

Copil fiind adormeam și mă trezeam privind la el. De nenumarate ori, în fel și chip am cutreierat – imaginar – acea pădure.

Cu (prea) multe întrebări: Cine sunt? De unde vin? Unde sunt? Unde merg? De ce? Sunt în siguranță? Ce ar putea fi în pădure? Și ce ai putea vedea pe câmpul de langă? Am fost (deja) cu mama pe acest drum? Urmează să mergem (mâine)? Eu sunt cel din pat sau pe cel de pe drum? Oare cel de pe drum, cum îl vede pe cel din pat? Ne putem întâlni? Cum pot intra în tablou (în pădure)? Ce caută mama – acolo? Cum poate fi și acolo și lângă mine?

* Peste ani (via Internet) aveam să regăsesc imaginea dominantă din copilarie (o copie) a tabloului “Luminiș” de Nicolae Grigorescu.

** Încă și acum (corelat cu incarcarea zilelor) revad (destul de des) poteca pe care … inca putin .. si vad venind incet ca intr-o plimbare de insorita dupa-amiaza de octombrie, o femeie cu un copil mic: Mama mea si eu.

*** Și parcă toată viața noastră se reduce la circa 50 de pași printr-un luminiș, în care mama îmi arată în această plimbare – frumusețile acestei lumi. Atât cât pot eu să văd din ea …

Posted on

1970 Prima zi la gradiniță

Prima zi la gradiniță / prima problemă “publică” constatată și prima “rezolvare”

Mama m-a dus la gradiniță, în prima zi,  puțin mai târziu. Și apoi a trebuit să “fugă” la serviciu… Căci se parea ca atât mai trebuie să facă .. mai ales ca apăruse și noua percepție socialistă (la fel multe alte noutati: grădinițe, iluminatul electric, alfabetizarea la sate și multe altele) că “școala preia copilul și cumva scoate un om din el – cât tu mergi la serviciu).

Ceilalti copii – deja se jucau, băteau, țipau etc. Deci un mediu foarte nou și diferit pentru mine, care (cumva) trebuia să stau acasă fără prezenta altor copii …

Așa că nu m-a  prezentat nimeni și nici nu mi-a făcut o orientare ori să îmi spună ce pot face, unde să stau etc.. Eram ca un nou pui de gaină, eliberat direct și simplu în curtea cu toate celelate viețuitoare …

În urmatoarele circa 4 ore nu prea am reușit să interactionez cu copii, care se cunoșteau și jucau între ei. Foarte puținele jucării existente, erau mereu la (alt)cineva și aceștia se băteau pe ele .. 
Pe mine mama ma învățase că întâi vorbim (cerem etc.) și apoi facem / luăm etc… Mai ales când nu este al nostru …

Nu imi aduc aminte ce am facut in cele 4 ore.

Dar îmi aduc aminte fața grozav de uimită a mamei și cum s-a așezat deznadajduită pe scaun în bucătărie, când a văzut grozavia: cum întinsesem pe o masă “toată grădinița” … Adică cele circa 4-5 jocuri din lemn, plastic și cartoane – cel mult in 2 exemplare, care au fost repartizate (și) grădiniței noastre …

Căci eu (a rezultat), am stat până când au plecat mai toți copii și am pus (harnic) în geanta mea de grădinar, toate jucăriile gradiniței (puținele care erau). Și le-am adus acasă să mă pot juca ei eu în voie.

Ceea ce (cred) ca am și făcut (nu îmi amintesc). Așa cum nu îmi amintesc nici să fi primit vreun reproș sau sancțiune de la ai mei.

Doar că a-2-a zi dis de dimineața, am mers cu mama.
Să ducem si sa punem “gradinita” înapoi. Și a trebuit să pun fiecare jucărie exact la locul ei. Apoi cred că mama a vorbit pe acolo. Căci apoi am fost și prezentat celorlalti copii .. 
Cam atât. Căci accesul la jucarii a rămas pe criteriul “cine e mai tare” ori “primul”. Sau țipă ori se tăvălește mai convingator. Și cam așa am devenit și eu integrat … Formarea mea ca “omul nou” (cerut de conducerea PCR) – începuse … 
* Bine că au mai aparut oportunități să mai depindă și de mine …

# Despre grădiniță îmi mai amintesc și:
1) era mereu frig (dimineata). Soba cu lemne se încălzea greu. Speram să nu fiu ales (deși era o rotație) între cei care trebuia să aducem de afară lemne sparte în curte de elevii 5-8 ..
2) mai tot ce era interesant era pus pe o scândură la care nu puteam ajunge nici de pe scaunele noastre
3) costumele noastre erau mereu frumoase și curate. Chiar și a celor mai sărăcuți dintre noi. Cred că nu primeau copii – altfel. Și părinții aveau și la serviciu probleme, dacă nu aduceu copii la școală – “cum trebuie”  … Și vedeai părinți îmbrăcați (sărăcacios și tradițional – ca în “Morometii”), dar cu copii curați și bine îmbrăcați și … punctuali. Și tot satul (nostru) era sub presiunea multor schimbări … 
4) lemnul băncilor erau lustruit de generațiile anterioare. Pătate cu cerneală din călimări (din care ne umpleam stilourile care mereu curgeau). Băncile din spate erau cioplite cu briceagurile (căci o parte aveau – mai ales cei 2-3 din familii cu oi – animale crescute și care aveau deja responsabilități și îndemânare mai mare). În aceste săli mici, cam întunecoase, înalte – erau îngrămădiți copii (serii) și dimineața dar și după-amiaza;
5) în curte era un dud mare la fântâna mare de lângă intrare. Curtea avea o bătătură cu pămant, WC-uri în fundul curții, o magazie de lemne și un loc unde tot elevii 5-8 spărgeau lemnele necesare. Era și o grămadă de nisip în care țopăiam (nu mai știu de ce). Apoi tot căutam ceva pietre (și eram supărați că ni se tot cerea să ne golim buzunarele). Ne spălam des pe mâini. Trebuia să prezentăm zilnic o batistă nou călcată pe care țineam degetele așa cât să se vadă și dacă sunt taiate unghiile și dacă mâinile sunt curate. Erai verificat (zilnic) si daca ai gulerul (alb) de la camasa – curat. Altfel – te chemau a -2-a zi cu părinții la școală (sau nici nu te primeau – dacă erai mai mare).
Aveam șorțulețe apretate (cred că aveam 2-3 complete, acasă). Eram tunși cam zero. Cam la 2 luni, câte un copil era dovedit cu păduchi (de acasă sau luați de la colegi). Și urma spălatul cu gaz pe cap (care mirosea și 2-3 zile). Eram mici, viguroși, puternici, zgomotoși, rezistenți. Ne era groază doar de vaccinuri (dureroase). Cântam des (nu mai știu ce, dar știu că mai mult țipam – dar era tare amuzant). Pete cu cerneală aveam mai mereu pe mâini. Și în locuri diferite pe față … Sugativele erau puține și proaste. Și hârtia caietelor nu era bună (ba absorbea prea multă cerneală, ba prea puțină și nici stilourile nu reușeau să livreze constant cerneală. Când te uitai la 3 rânduri scrise, puteai să îți dai seama câte reprize și reumpleri de cerneală – au fost …

# Adevărata școală era afară în natură, împreună cu alți copii de vârste cât mai diferite. Ne arătam unii la altora diferite detalii din natură și combinații (năstrușnice) pe care le puteam face. Învațarea era mai rapidă, amuzantă și diversă decât puținul (da – structurat) din orele de clarsă …