Este o zi mohorata si ploioasa de noiembrie.
Cinci adulti (rude) ne aflam din nou (dupa 23 de ani) in acelasi cimitir, acum incercand sa regasim locul in care a fost inmormantata Veronica. Tot intr-o zi mohorata, ploioasa, apasatoare, cu prea putina lumina … (asa cum intr-un an, sunt numai 2-3). Motiv pentru care (ca intr-un somn si vis greu) – majoritatea detaliilor, nu le poti retine.
Impreuna, convenim pentru o prima directie de cautare – cea mai probabila.
Avem doar doua nume a altor morminte – invecinate.
Mergem in tacere – prin cimitirul neingrijit si gol.
Caci totul este umed, cu o lumina foarte slaba, in sfarsitul de noiembrie – desi abia este aproape de pranz.
In 21 noiembrie 1996, aici – undeva – a fost inmormantata cam in graba si in prezenta putinelor rude – Veronica.
Decedata dupa o grea suferinta. Sora cea mare din cele 5 ale familiei. Sotul ei (suferind si el) urma sa moara si doar cativa ani. Fara copii. Astfel ca o nepoata indepartata s-a angajat (ca in schimbul micii garsoniere din Bucuresti – mostenita) sa o mute pe Veronica din acest cimitir, langa sotul sau, tocmai in Arad. Lucru care nu s-a mai intamplat (dupa rapida vanzare a garsonierei, probabil ca nu s-au mai pastrat bani pentru promisiunea facuta).
In primavara anului 2019 a murit a 4-a sora. Si la inmormantare, in satul natual, putinii ramasi au rememorat destinele de viata a celor decedati si de fapt a imprastierii lor prin lume, din cauza si imediat dupa dramatica colectivizare facuta in sat. A celor care au plecat “la mai bine” fata de cei care au ramas sa infrunte local abuzurile, lucrand acum in “tovarasie” cu propriile utilaje, pe propriile terenuri – doar ca forma de … supravietuire. Primul rau major perceput de toti (ramasi si plecati) ramane nationalizarea terenurilor cu distrugerea vetrelor satelor de catre comunisti … (vezi poveste dedicata).
Astfel ca acum, cei 5 adulti au venit la cimitir, presupunand ca nu mai exista nici macar o cruce. Desi ar fi posibil ca si locul sa fie ocupat cu alt mort (trecand mai mult de 7 ani – si ne mai interesandu-se cineva).
Intr-un tarziu, regasim un prim nume (Oancea) din cele doua morminte vecine, pastrate pe o notita veche a ultimei surori in viata. Apoi mai greu – si celalalt nume: Stegaru.
Se compara datele de deces ale altor 9-11 morminte invecinate. Undeva intre acestea, exista cam 3 locuri cu morti dar ramase fara cruci, insa cu o lungime ramasa de maxim 1,5m. E evident ca re-imprejmuirile “vecinilor” au fost facute in detrimentul celor cu morminte mai neingrijite.
In 1996, in apropiere era si un mic copac. Dupa un timp, se intezareste si urmele radacinii acestuia.
Cam totul pare sa se coreleze si desi nu mai exista nici cruce. Bine ca totusi nu s-a ocupat (si) locul …
Urmeaza un moment de tacere. Se aprind cateva lumanari. Principalele lucruri de spus si amintit, au fost spune in primavara (la inmormantarea celei de-a 4 surori decedate) si cate ceva acum – dar pe drum, in masini …
Mai degraba intreaga viata – destin al Veronicai (dar si al surorilor si familiei imprastiata de masurile comuniste) sunt cu multe lucruri si amintiri triste …
Deci iata cum arata locul unui sfarsit de destinul – al Veronicii .. De fapt ce fel de om o fi fost?
O tanara fata plecata de nevoie de acasa (de la tara) – cu speranta de mai bine si putina fericire si noroc.
Iar viata unui om ajunge mereu covarsitor modelata de cei din jurul sau …
Veronica a ajuns in Bucuresti candva intre 1947-1951.
Pentru ca pământurile, animalele, căruțele și alte utilaje – au fost luate familiei cu forța de nou înființatul colectiv.
Așa că multele fete ale familiei, suplimentar fata de cele sapte clase facute temeinic, s-au reorientat repede invatand croitorie si incercand diferite ocupatii temporare in vecinatati.
Insa fara reusite multumitoare. Caci multi alti tineri – incepeau sa formeze marele val de dezradacinati cu forta, masa necesara noilor santiere, fabrici si uzine si alte organizarii impuse din Rusia comunista.
Dar iata ca pe un bilet de hartie, Veronica obtinuse o adresa din Bucuresti, aaferenta unei invitatii a unei familii de evrei – doctori, care ii remarcasera calitatile la baile Tusnad – unde Veronica a avut o scurta slujba sezoniera.
Asa ca a plecat la Bucuresti sa faca menaj in casa familiei Nicolae Cajal de doctori evrei (din strada ?). La care a si locuit – la inceput.
Ceea ce fata de contextul familiei (ramasa la tara) – s-a s-a considerat o sansa si reusita si apoi chiar un model si solutie pentru celelalte surori.
De fapt, inca din perioada interbelica, casele celor avuti – preferau ca menajere tinere unguroaice. Pentru ca acestea erau renumite pentru: curatenie, harnicie, punctualitate si ordine, corectitudine, mare capacitate si viteza de a invata, vitalitate – energie – putere de munca, loialitate fata de partener – stapan – cei apropiati, religiozitate interiorizata, disponibilitate de a lucra oricat si oricand (deci si in weekend-uri, sarbatori).
Dar ca rolul de menajera (slujnica) la o familie bogata (cunoscuta) – nu putea continua prea mult in comunismul care se instala cu repeziciune, indiferent de vointa si preferintele partilor implicate.
Veronica ajunge sa lucreze la Filatura de Bumbac din Bucuresti. Unde a devenit atat de buna incat lucra simultan la doua masini.
Tinerii veniti de la tara (fiind inca copii naivi, curati si bine crescuti si intentionati) – cand incepeau sa munceasca, o faceau ca acasa: total. Motiv pentru care comunismul important – avea si un mod specific de apreciere si motivare: promovarea stahanovistilor
Pentru ca rezulta ca este mai bine la Bucuresti decat in satul natal cu nationalizari – vine si a doua sora la Bucuresti si apoi si o a treia. Si pentru ca acolo unde sta si doarme o tanara fata, sigur este loc si pentru o sora.
In epoca erau promovati militarii (tineri – tot de la tara, sanatosi si bine claditi, care sa respecte autoritatea si regulile, muncitori “de origine sanatoasa”, fara perspective – alternative la ei acasa, deci foarte bucurosi de orice loc de munca cu sansa de stabilitate – oriunde in tara). Mai ales in noile institutii – autoritati – unde mai primeai si mancare, haine de la serviciu si un anumit nivel de asistenta medicala garantata si gratuita. Chiar si pentru cei din rolurile cele mai simple: de la paza.
Astfel, cumva, primele doua surori – ajung sa aiba prieteni, doi tineri militari – care lucrau la paza.
Priviti ochii acestor doua cupluri si comparati-le (chiar in epoca) cu cele ale altor cupluri de oriunde din lume: se regaseste aceeasi pofta de viata si dorinta (simpla) de mai bine. Pentru care sunt pregatiti si dornici sa munceasca – oricat.
Dar vremurile erau (inca) – tulburi. Unii distrugeau (deliberat) tara. Altii fugeau din tara ori ajungeau in puscarii si la canal.
Tinererul era (deci) scos (fortat) de la tara (prin colectivizari) si ajungea in multele santiere ale tarii si la fabricile nationalizate. Locuri in care trebuia sa se produca mai mult si mai repede pentru platirea (14+ ani) a datoriei Romaniei catre Rusia.
Asa ca devenea o mare realizare sa ai (orice) loc stabil de munca (mai ales la o institutie). Orice – cu un colectiv mai stabil. Cu carte de munca. Iar daca ajungeai sa fii si apreciat – ti se parea ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.. Si (la inceput) existau si promisiuni ca se vor da (candva) chiar si case celor care sunt salariati …
Dar pentru inceput, patru adulti (impreuna cu sora ei si deci sotii) – au locuit multe luni chiar si intr-o camera mica (cu baia si bucataria comuna pentru doua etaje) – in una din casele nationalizate din str. Paris.
Veronica, dupa cativa ani, din motive medicale nu a mai putut face munca fizica.
Dureri de cap si stari oscilante au determinat pensionarea pe caz de boala.
Originea acestor probleme se pare ca ar fi fost de la o lovitura din copilarie, ocazionata cu descarcarea unei carute venita de la munte.
Astfel ca a ajuns sa se ocupe de acte de caritate si de ajutor a celorlalti prin diferite grupuri, asociatii si religii (intre care a oscilat).
A explorat multe tipuri de diete, retete si a experimentat meniuri si regimuri numite in prezent: vegan, vegetarian etc.
Avea o voce blanda si au stiut sa dea si altora din putinul ei si al sotului (au locuit mereu intr-o garsoniera cu o suprafata de mai putin de 24 mp – deci cu tot cu bucatarie, baie si hol). Cu atat mai mult cu cat ei nu au avut copii.
Ultimii ani de viata i-au dezamagit profund. Lipsurile din anii 198x si schimbarile violente din primii ani 199x – le dovedeau ca majoritatea anilor lor de viata activa, au fost intr-un comunism cu mai multe probleme si necunoscute decat isi dadusera ei seama si apoi si cele mai mari realizari la care contribuisera, acum erau minimizate, ignorate, negate – chiar prezentate ca parte a problemelor.
Oarecum, intreaga plecare de la tara la Bucuresti, initial perceputa ca reusita in viata si exemplu pentru cei ramasi acasa, acum se rasucea cu 180 de grade. Un fel de oboseara, deznadejde si dor profund de casa si origini – crestea. Odata cu returnarea si a pamanturilor, cei ramasi la tara pareau sa poata reveni candva la o bunastare si tihna din care avusesera putin parte, la inceputul copilariei. Astfel incat, fata de un Bucuresti devenit ostil, prea zgomotos si care ii nega – batrani fiind, orice forma de intoarcere acasa parea foarte atractiva. Mai ales ca se asocia si cu copilaria, cu terenurile muncite impreuna cu parintii si bunicii, cu bunastarea din munca cinstita in comunitate, cu traditiile si mancarea de acasa si mai ales cu toate amintirile rudelor si din comunitate. Cu un fel de identitate – pierduta si care parea a putea fi regasita, refacuta.
Cam asa ceva urma sa fie planul Veronicai si a sotului ei.
Dar ea s-a imbolnaivit si apoi a murit dupa o lunga si crea suferinta. Si totul a surprins atat de mult incat – in graba – a ajuns sa fie inmormantata unde s-a gasit repede un loc. Cu dorinta de remutare ulterioara. Dar si sotul avea probleme de sanatate iar statul in Bucuresti putea sa ii ofere o medicatie si interventii medicale mai bune decat la tara. Asa ca a mai durat cativa ani pana cand si el a decedat – dar a reusit sa isi faca aranjamentele pentru inmormantare in satul natal de prin Arad.
Ultima dorinta a acestuia (si aranjamentul cu o nepoata – declarata mostenitoare a garsonierei si ultimelor bunuri si valori) a fost sa fie adusa si Veronica, langa sotul ei – in Arad. Ceea ce nu s-a mai facut.
Prin urmare, iata (in primele poze) unde si cum arata locul in care este inmormantata Veronica.
In poze puteti vedea si imaginea initiala a unei femei frumoase, puternice, increzatoare, dorinica sa munceasca si sa faca tot ce trebuie intr-o comunitate, familie.
Tanara plecata de nevoie de acasa, pentru un loc de munca, in cautarea unei stabilitati – sot – familie – camin.
Datorita unei nationalizari abuzive care au afectat si destinele intregii familii (in Bucuresti au ajuns de fapt trei din cinci surori) si a unor schimbari prea violente de valori, reguli, conditii de viata.
Cu ce a gresit aceasta femeie (si surorile ei, familia ei)? Dar restul familiilor din Romania?
Ajutați cu un comentariu / Leave a Reply: