Tag: empatie

Posted on

NARCISA: operatoare la o fizioterapie de cartier

NARCISA: operatoare la o fizioterapie de cartier.

Nu ai de ce sa o remarci. Haine simple, insa foarte curate. Gesturi si vorbe putine si premeditate – numai daca si cand trebuie. Fara priviri in ochii pacientilor. Voce scazuta, egala, politicoasa. Parca abia asteapta sa faca ce trebuie si cum trebuie si apoi sa se retraga. Nu are nimic din ceea ce este la “moda”. Nu ii atarna nimic, nu are ticuri…, nu are vre-un semn de “rebela”. De fapt nu are nici macar un element din “setul minim – obligatoriu – de iesit din casa”. O eleva de clasa a 5-a de la Jean Monet ar descalifica-o imediat. Narcina are (circa) 28 de ani, este doar excesiv de curata – dar totusi nu o “fata frumoasa” in sensul mediatizat.

La primele 2-3 sedinte, abia daca o sesizezi. Mai tarziu, te intrebi (si verifici) daca se comporta cu toata lumea la fel. Si da – se comporta la fel. Apoi vezi ca de fapt se si misca foarte repede, de la un pacient la altul. In urmatoarele vizite, constati ca de fapt abordeaza si trateaza sensibil diferit – dar mereu extrem de cald si politicos – pacientii (dupa varsta, afectiune, putere de intelegere etc).

Curios, o intreb: “De cat timp esti aici Narcisa?” Ezita putin, tot nu se uita la mine, nu isi aranjeaza suvita de par si imi spune: “Fac 10 ani!” cu oarecare mandrie. Apoi mai ezita putin, parca ghiceste la ce as putea sa ma gandesc si mai adauga putin stangaci, parca convinsa ca nu o sa inteleg “Cand am venit aici, pentru mine a fost primul loc de munca, m-au primit calduros, m-au invatat multe si ma simt bine aici. Chiar simt ca foloseste ceea ce fac.” Si apoi pleaca.

Iar eu am ramas pe ganduri. Si la ultimele 3 sedinte, toate cele circa 40 de minute, observam (discret) si ma gandeam. Iata o pesoana, care e multumita de ce/cum face. Care face mai repede/bine/mult decat ar trebui si pacientii nu pot fi decat multumiti. Fapt ce duce la reveniri si recomandari. La succesul/stabilitatea cabinetului.

Ma mai gandeam la “filozofia de viata/munca” regasita chiar si la mine la birou (printre unele persoane/angajati) si anume: “vin, invat, apoi cum imi dau seama ca stiu sa fac ceva, mai negociez putin, apoi incep sa caut un alt loc de munca si plec acolo si fac la fel”. Demers care inseamna ca la inceput ai compententa si iti meriti salariul convenit intre 60%-90% , cand ajungi la 105% fortezi o renegociere a salariului la 130%, dupa ceva timp aduni referinte si pleci undeva unde ceri 250% (posibil si pentru ca mobilierul si clientii sunt din alt segment, nu ca serviciul ar fi foarte diferit) si continui tot asa … Nu lasi nimic “memorabil” in urma, ba chiar extrapolezi tehnica si in “relatiile” personale pe care le incerci. Dupa 35 de ani, dezvolta hobbyuri excentrice … De corporatist(a) neinteleas(a). Dar pastrand obsesia sa nu cumva sa face ceva in plus, sa cumva sa primeasca un “bogdaproste” de la cineva (care ar putea avea putere de blestem).

 

Aceasta Narcisa, face (fara sa fi participat la cele 3-5 programe de training pe care chiar firma noastra le ofera pe parte de Customer Service/Satisfaction) tot ce trebuie, bazat pe valori din cei 7 ani de acasa + empatie + daruire. Nu ii trebuie training. Si pare sa mai fie acolo 2 tineri si o asistenta mai in varsta (impreuna formeaza o echipa). Si mai este un doctor in varsta (mie mi s-a parut la inceput coleric – pana cand la sfarsit cand i-am spus ca a disparut 90% din durere la calcai, fara preaviz m-a luat in brate!).

Vazandu-i imi amintesc de o multime de femei si barbati din anii ’70 si ’80 (pe care i-am cunoscut) si care aveau profesii simple: brutari, vanzatoare, soferi, diferiti muncitori – dar multi faceau mai mereu si cate ceva in plus fata de ce “trebuia” si astfel transmiteau celor din jur ca se iau in serios. Si astfel deveneau respectati si apreciati. In slujbele lor (numite acum parca cu dispret) “marunte”. Chiar daca acel sistem nu avea KPI si “rewarding packages”. Nu te oprea nimeni sa faci mai mult, mai bine (la nivel individual). Pe cand in prezent, in multe colective (mai ales “moderne”) – ar fi o dovada de prostie.

Cert este ca daca mai am nevoie la fizioterapie (sau ma intreaba cineva) – voi recomanda acest colectiv

 

Posted on

Șpirache …

Șpirache …

Cam la 7:00 ajungea si tata la serviciu .. Portar fiind si la un fel de policlinica militara, ar fi trebuit sa preia postul in primire cam pe la 6:45. Dar facea naveta, avea rata din Snagov la 6:00 si ajungea la Baneasa pe la 6:30 si apoi mergea pe jos circa 2 km – cat de repede putea… Deci cam 7:00. Se stia ca nu e ceva personal si asta era…

Oricum, personalul policlinicii incepea programul la 8:00. Si desi dinspre oras aveau multe mijloace de transport si mai se si grupau in ceva masini personale, si ei tot cam intre 7:50 si 8:10 ajungeau. Asa ca teoretic incepau cu totii sa lucreze pe la 8:30 dar in realitate – de la 9:00.

Dar pentru bunul mers al colectivului, era nevoie si de eroi si exemple. Asa ca directorul M (si doctor radiolog) venea la 7:45. Sa stea cumva vizibil in fluxul personalului si cumva sa se vada ca a vazut ca se intarzie, cine, cat, cand, cum si astfel sa isi tot mentina un fel de avantaj la apropouri si reprosuri potentiale… Caci de fapt M era un om slab, un medic mediocru, cam singuratic, oltean (caci asa ceva se promova atunci) – dar iubitor sa fie „deosebit” asa ca cine l-a pus sef, a intuit ca o sa fie bun la suite de mici sicanari si magarii – mai ales fata de putinii adevarati doctori, intelectuali si adevaratii oameni din colectiv …

De la poarta mare de la intrare si pana la policlinica era o alee asfaltata cu trandafiri pe laturi si ceva livada. Poarta mare metalica era dotata cu camera video, cu sonerie si microfon si putea fi comandata sa culiseze lateral. Intrai si mai aveai circa 12 metri pana la bariera si ghereta in care era paznicul care te putea legitima.

Si iata ca dupa ani de zile, colectivul de circa 25 de angajatI (de la doctori pana la femei de serviciu), trecand pe la poarta, trebuia sa semneze si condica, dar si sa prezinte portarului legitimatia speciala cu numele fals alocat de sistem si eventual sa mai aiba pregatita si o parola (in caz de suspiciuni). Caci era o policlinica mai speciala.

Asa ca pe alee, mai aproape sau mai departe, de la 7:45 aparea M, brusc preocupat ba de unii copaci din livada, ba de trandafiri, ori de cositul ierbii ori de maturatul aleii ori de iluminat ori de orice altceva – dar nu (vizibil) de intarzierile personalului ori de eventuale “scapari” ori “derogari” de la regulament si “cum se intra regulamentar – in unitate”.  Si exista practica cu “nu imi place de tine” sau “vreau sa promovez mai repede” sau “eu chiar cred in partid” – asa ca “iti fac raport” si vezi tu pe dracu’ … Asa ca in timp, “sistemul” miza pe faptul ca oamenii ajung sa se toarne unii pe altii (fie si din plictiseala) asa ca multe lucruri informale – puteau ajunge usor in forma scrisa … Totul era sa initiezi si mentii un nivel de sicanare, neincredere si invidie in colective …

In afara de cei 2-3 ciudati si 1-2 ofticosi regasibili „statistic” in orice colectiv de circa 30 de angajati – ceilalti erau „oameni ai muncii” normali. Deplin familiarizati cu duplicitarismul vietii de zi cu zi si tesatura de turnatori, mate fripte, invidiosi, sefi si sefuleti incompetenti profesional dar „buni” la invatamantul de partid si mai ales la „raportarea” de probleme tovarasesti care mai necesita „munca de partid” si „prelucrati tovarasesti” (adica sicanari prin care puteai sa nu mai iei prima, sa iti intarzie repartitia la casa, sa iei concediu cand te lasa sistemul si nu cand ai mai putea merge si tu familia pe undeva, sa intarzii cu promovarea etc.). Adica mizerii in care fleacurile – dar capacitate de neprofesiosti – chiar puteau sa iti faca viata mizerabila…

Si tata (in calitate de portar), sicanat de mult timp de suite de sefuleti din sistem, devenit si cunoscut ca rebel, trebuia sa stea la vedere, sa vorbeasca suficient de tare sa auda M ca repeta si respecta procedurile din regulament si sa mai intarzie suplimentar pe cei oarecum deja intarziati – marind astfel presiunea dar si importanta si „autoritatatea” directorului M …
O parodie repetata in fiecare dimineata. In care sistemul reamintea tuturor ca „nimeni nu este corect si deci greseste si ar trebui – putea fi trans la raspundere” (de fapt santajat). Ca si daca faceai vre-o derogare, chiar si cel in cauza (in pana de turnatorie), merita si putea sa te reclame chiar pe tine (ca l-ai ajutat) caci primea ceva recompensa punctuala care putea fi mai interesanta decat prietenia / omenia / respectul care ar fi trebuit sa apara – creasca – conteze cu adevarat …

Deci diminetile (cand era schimbul 1) – tata (portarul) trebuia sa sacaie personalul, sa ii streseze cu verificari absurde, sa faca cu totii un ritual in care se vedea (mai de departe): legitimari, verificari in registre, semnaturi, mentionarea orei, statul la coada, chiar ceva verificari de bagaje sa nu introduca ceva suspect etc.

Dar iata ca in curte se pripasise si un caine – javra, intrat initial pe poarta deschisa temporar si venit sa cerseasca o coaja de paine. Niste asistente s-au miluit si l-au ajutat si javra s-a aciuat imediat – oportunist. Mic, latos, inutil, puturos dar mancau insa cu fiind cu multa personalitate – a devenit rapid nesimtit, cu pretentii de a fi ocolit ori de a i se da ceva bun de mancare – cand vrea el si de la ce persoane se hotaraste sa le maraie … Oportunist – si-a gasit si o persoana a carei atitudine si activitate sa o imite oarecum – macar dimineata, cand parte din personal se mai miluia si ii aducea ceva de mancare chiar de acasa. Adica pe directorul M. Si daca directorul M statea cam la 7-20 de metri de bariera, cainele a inteles ca zona de interes este la bariera. Si si-a gasit un loc bun de stat – cersit – marait. Si cum cainii simt autoritatea, in timp se gudura doar langa M si javra fiind – a ajuns sa cam maraie pe toti ceilalti. Desi era doar un ghem latos (un fel de Zdreanta).

In timp s-au propus diferite nume – cainelui. Si a fost consultat si M, care bagat in seama fiind, dornic sa arate sa are si ceva latura umana si-a intrat in rol si a propus si el un nume …

Insa numele neoficial si memorabil a fost cel pus de tatal meu „Spirache …”

Ce a ajuns sa faca tatal meu si care a dus la fericirea directului M, rasetele si bucuria personalului (care nu mai era morocanos, tafnos, iritat – in diminetile in care era de serviciu tatal meu). Si chiar ceva mancare in plus si mai de calitate – cainelui …

Ei bine, tatal meu, profita de distanta de la bariera pana la directorul M si pornea un fel de monolog cu cainele, pe durata intrarii personalului de serviciu deci circa 20-25 minute. Exact conform regulamentului. Cam asa ceva:

Mai Spirache, …
…
…
…

+++
Interesant este ca in timp, Spirache chiar a ajuns sa preia foarte mult din personalitatea si comportamentul directului M. Deja se ingrasase mult, devenise mofturos la mancare si continua sa maraie cam pe toata lumea – aproape ca unele persoane mai sperioase incepeau sa dea/aduca din putinul mezel pe care il mai putea gasi in Romania anilor ’8x – doar sa intre mai repede in policlinica. Caci javra devenise ciinele preferat si protejat al directului M. Si nu era intelept sa ii dai un sut in fund, o sipca pe spinare, sau macar o injuratura. Daca erai vazut? Sau turnat? Spirache devenise prima vietate din toata unitatea – care parea sa aiba ceva simpatie (sau toleranta – care era cam tot aia) fata de directorul M. Asa ca (emotional) devenise foarte important pentru M.

Si iata ca intr-o dupa amiaza, cand se deschide poarta mare metalica, intra in curte o alta javra slabanoaga, un fel de Spirache de anul trecut – insa de ziua intai .. Asa ca venind sfios la cersit catre ghereta, a fost marait si latrat de Spirache „angajat”. Tata a incercat sa ii arunce celui nou venit, o coaja de paine din resturile mesei lui, care de mult nu mai erau considerate „mancare” de Spirache.
Insa cel flamand, a fost bucuros si s-a aratat interesat si s-a apropriat de foame, chiar ignorand amenintarile lui Spirache. Si iata ca (in premiera) se ridica brusc Spirache, face un salt spre cel flamand – dar se oprese si se uita si latra la tata cu sensul de a izgoni pe cel flamand. Tata isi aprinde o tigara si se aseaza pe un scaunel. Spirache se enerveaza si incepe sa scoata latraturi si sunete de enervare, invidie si altele dar nu isi rezolva singur lupta … Dupe ce mai evalueaza situatia, se duce cam umil si cam sterpeleste bucata de paine aruncata de tata si vine langa ghereta cu ea. O pune jos si maraie la tata si apoi la celalt caine. Nu mananca coaja. Dar e vadit nemultumit si enervat.
Tata face o noua incercare: arunca o alta bucata de coaja catre cel flamand. Spirache vede, se enerveaza si mai tare, incepe sa latra (si avea un latrat ciudat …) la tata si putin catre cel flamand … Ii reprosa lui tata ca de ce da de mancare celui flamand, ca de ce nu il zgorneste (ca alti portari – cu alti caini care mai intrasera pentru moment in curte si mai ales de ce ii da de mancare …). Tata ignora si Spirache cel las, deci celalat caine era cam vai de capul lui – tot nu se duce sa riste si sa incerce fie sa il latre mai hotarat sau chiar sa il zgorneasca pe poarta – afara .. Asa ca Spirache, se duce iar cam timid si tot ce face e sa ia si acea coaja si sa vina cu ea langa ghereta. Sigur ca el va primi oricum mancare mai buna, nu le mananca dar pare preocupat sa nu primeasca ceva de mancare celelalt …
Si iata ca tata arunca alta coaja si mai aproape ce cel flamand, care s-a asezat in iarba – in asteptarea unor pozitii si semnale mai hotarate, mai clare. Spirache – sa inebuneasca. Se ridica, sare, latra, parca ar incerca chiar sa il si muste pe tata dar nu pare sa aiba un curaj similar fata de cainele infometat – care ar avea nevoie de mai putin de un sfert din circul pe care i l-a facut lui tata, sa fuga din curte…
Dar apoi, Spirache, cu coada lasata in jos, „scurs”, tot ce face este sa se apropie temator de celalalt – si sa recupereze bucata de coaja …
Tata rade, ii vin noi idei si cat lipseset Spirache, ii ia una din cele 2 coji si le arunca iar celui flamand …
Spirache sa inebuneasca … Latra, sare, maraie la tata si fuge catre zona in care dimineata sta de regula directorul M. Latra pe acolo si parca imprumuta ceva siguranta si apoi trece spasit pe langa tata si merge umil si cam fura din nou – coaja de paine de langa cainele flamand. Si o aduce cu tupeu in acelasi loc. O pune jos si latra la tata. La care tata se apropie fara urma de ezitare, ia din nou coaja si o arunca din nou celui flamand. Spirache face un circa si mai mare cu tot cu o tura si latraturi – in zona in care sta de regula directorul M – de parca ii cheama sa toarne situatia si faptul ca tata primeste straini in curte, nu isi face datoria si mai si simpatizeaza cu ei …

Se ajunge la 5 coji de paine… Spirache incepe sa oboseasca. Intre ture cu latraturi de un fel la locul directorului, marait la trecerea pe langa tata si umilinta si ceva teama fata de aratarea de caine flamand, caruia ii tot ia – fura coaja de paine pe care el de fapt nu vrea sa o manance…
Tata, se face ca ii este teama sa ii mai ia din cojile grupate de Spirache.. Si jocul se muta la apararea celor 5 coji … Enervat peste masura si temator ca ar putea ajunge la cainele infometat, Spirache le apara din ce in ce mai indarjit … Foarte enervat – la un moment dat – ca ultima solutie, incepe sa manance din ele. Tata continua si in ceva timp, Spirache mananca toate cele 5 coji.

Tata tine minte si isi propune un plan …

In urmatoarea tura, la un moment de ceva pauza, mai cheama 2-3 angajati la poarta, lasa poarta deschisa, intra cainele pribeag, se activeaza si Spirache (cu vechile naravuri), tata arunca o coaja catre celalalt dar apoi doar i le arata lui Spirache si acesta le aduna si le pazeste si maraie si latra…
Distractie nebuna printre personal … Datorita comportamentului porecla directului M devenise Spirache … Si noul comportament parea chintesenta caracterului acestuia …

Dupa inca 2-3 ture ale lui tata, lucrurile au evoluat:
prin rotatie veneau grupuri de cate 5-7 angajati la poarta (in „pauze”) acolo erau rasete cu hohote si painea era adusa chiar de catre acestia – special. Si Spirache evoluase. Adica nici nu mai era nevoie sa mai intre un caine pribeag in curte. Trebuia doar sa ii arati o bucata de paine, sa te faci ca ai chema un alt caine, ca ai arunca-o intracolo si apoi – cumva sa o scapi pe jos. Spirache, enervat si latrand „cu spume” aduna bucatile de paine si cand incerci sa i le iei – incepe sa le manance nervos, pe nemestecate, scotand sunete de enervare …

Dupa mai multe astfel de zile, tot personalul aducea paine, ajungea si de 2 ori pe zi (prin rotatie) la poarta pentru cele 15-20 minute de distractie). Spirache se ingrasa. Devenise si mai irascibil si nervos. Directorul M il alinta si mai mult si incerca sa isi dea seama ce e in neregula cu el.
Si la sfarsit de program, la plecare, personalul arunca lui Sprirache bucatele de carne … dar Spirache doar scotea niste sunete jalnice, caci nu mai putea inghiti nimic – de mai multe ore, era ghiftuit la maxim numai cu paine, pe care se incapatana sa le manance doar pentru ca nu cumva sa ramana chiar si frimituri altui caine – frimituri pe care el de regula nu le manca de luni de zile.

Asa ca toata lumea se distra cu si despre Spirache. Directorul isi facea si el ritualul lui si „sistemul” nu stia ca tata gasise cumva un mod de a mai aduce zambete pe fetele oamenilor si a trage cumva (si din nou) ceva „castane” unor sefi si reguli care doreau sa opereze asupra unor oameni invrajbiti si super controlati (care nu puteau sa isi permita sa trateze oamenii ca oameni si sa incurajeze partile lor bune – atat cat or fi ele intr-o prima etapa – dar care ar putea fi incurajate …)

# Dupa mai multe luni, s-a ajuns la situatia in care si parte din pacienti veneau la acest circ. Si apoi chiar si cativa sefi ierarhici mai destupati la minte ai directorului M. Caci era de ras. Si mai ales – toti regaseau ca Spirache chiar avea ceva din „grija”, caracterul si teama directorului M, ca nu cumva cineva sa se simta bine, sa se bucure de ceva sau el sa faca vreo frimitura … Ridicolul comportamentului (..) si perseverenta in nedreptati fata de diferiti angajati – l-au decredibilizat pe M. In timp a fost inlocuit. Apoi redevenit „egal” (deci nu sef) si ramanand doar un doctor sub-mediocru, a fost posibil sa i se explice si lui cine era Spirache, legatura cu el si ce si de ce sa tot intampla ca la poarta sa vina grupuri mari de oameni cand era tata de serviciu – si acei oameni pareau apoi atat de normali, plini de viata, ras, voie buna si (redeveniti cumva) generosi si chiar toleranti …

## Peste cativa ani, docturul M avea sa redevina director in alt loc. Si sa se razbune… Si sora mea avea sa plateasca un pret inmiit mai mare, fata de gluma lui tata (care de fapt a fost doar o forma de transpunere – traducere a ceea ce facea M cu cei din subordine …)

Posted on

Tata

Tata … (încercând să-l înțeleg)

Ce i-a plăcut: (nu prea recunoștea că îi plăcea ceva – parcă considera că așa ceva este o dovadă de slăbiciune, de dependență). Dar eu cred că (de fapt) i-au plăcut:
a) mâncarea bună (mai ales cea gătită de mama)
b) familia și timpul petrecut în/cu ea;
c) glumele, veselia, bucuria de a râde împreună cu alții. Mereu devenea animatorul grupurilor în care (prea rar) mai ajungea (datorită serviciului și greutăților asociate);
d) contactul direct cu natura (sălbatică). Știa să o asculte, simtă, absoarbă, observe într-un mod pe care cred că (încă) nu îl pot atinge. Asa ca pentru mine, a merge cu el în natură (pădure/lac) erau (mereu) 2 spectacole: natura din jurul nostru și cum o observa tata … Abia după mulți ani am putut constata conectarea și bucuria pe care o acumulam și eu însumi (atunci și acolo). Și apoi (de fapt) doar am dorit să pot (și eu la rândul meu) să împărtășesc (transmit) ceva (mai departe din “așa ceva” pentru care nu am cuvinte) …
e) (ca substitut în ultimii ani – la oraș – la TV) documentarele despre natura (în special Teleenciclopedia) / Animal Planet / Discovery / 
d) filme: Zorba Grecul (dans – a “pagubă”)/ (care conține o anumită atitudine despre viață /  despre lucrurile prea grave și cele prea simple / preocuparea surprinzătoare pentru unele detalii și lucruri simple – când poate face, da, spune, reacționa total și chiar impredictibil / o anumită aversiune față de bani – popi – autoritate – reguli făcute de oameni doar pentru a-i expoata / o pasiune pentru bucuriile directe precum mâncarea – băutura – ceva timp de calitate petrecut cu prieteni adevărați – activitatile care te pot absorbi cu totul precum dansul la Zorba / nevoia de a avea măcar un prieten adevărat și total / un oarecare dispreț față de viață și mai ales preocupări de a o decora – amenaja – prelungi etc.)

Ce nu i-a plăcut: (nici asa ceva nu prea recunoștea ..). Eu cred că (de fapt) i-au plăcut:
1) (probabil corelat și cu copilăria și adolescența grea și apoi cu continuitatea nedreptăților și șicanărilor pe care viața i le-a oferit din plin): nedreptățile sociale / regulile făcute de diferite grupuri – mereu cu alte scopuri decât “binele predicat”;
2) risipa / lucrurile – gesturile – activitățile inutile și mai ales făcute pentru ca “așa face lumea” și cu oarecare rol de “remarcare” socială;
3) oamenii neserioși, “lingăi” (cum îi numea el), nepunctuali, pe care nu poți conta, fără o meserie / profesie / ocupație clară, “pierde vară”

Dintre puținele sfaturi date (prea simple pentru a părea valoroase) …. :
1) “Să mâncăm … că doar cu atâta ne alegem …” Referințe: a) “Gătiți ceva – să mâncăm!” = “Coock something – let’s eat! ”   HOW BUDDHA GOT ENLIGHTENED? | How Buddha Became God? | Sadhguru
2) “Să bem … să ne împăcăm!” – (desi el a baut relativ rar si mult sub media “românească”, asocia ritualul cu voia bună în grupuri și mai ales cu rolul de “dezghețare” a atmosferei și (re)începutul unor comunicări și prietenii și mai profunde …
3) “Să ai un acoperiș deasupra capului, ceva de mâncare, sănătate și o familie … la ce îți mai trebuie – orice –  altceva?” – Ca argument împotriva luării prea în serios a “vieții profesionale” (ceea ce eu am făcut prea mult timp și prea intens și el nu era deloc de acord cu “calea mea”);
4) .. Să nu fii dator la nimeni .. Să ai demnitatea ta .. Să fii în rândul oamenilor .. 
5) “Să aveți grijă de voi …” Acesta a fost ultimul sfat (repetat intens) din ultimele lui luni de viață (dat mie și Georgianei). 

Povestiri relevante:
Copilăria lui:
1a) marginea de sat / fundul de lac / casa veche / 
1b) “Melcul …”
1c) Jandarmii / Nemții / Mațele împrăștiate în crengile copacilor / Bomba și avionul prăbușit / Pescarii și urinatul în lac / 
1d) la școală … / oile intrate în trifoi si jandarmii 
1e) vara la lac (“la râpă”)
1f) pescuitul – primăvara (cu opaițuri și furci)

2a) “Când l-am văzut prima dată pe tata …“
2b) “Păsările lui X și răsadul familiei“
2c) “Dulgheria – atelierul – masa de sub corcoduș …”
2d) “Nea Marin și căciula de oaie”
2e) “Împărțirea loturilor cu terenurile de la marginea lacului”

3a) “Ce cauți tu – bă – în satul nostru?” (aversiunea locală față de “venetici”)
3b) Drumul la București … 
3c) Prima pereche de: pantofi / bicicletă (cu cuțit în ghidon) / bătăi / 

4) Carpați / Vila 23 / Baza veche / acoperișuri – debarcadere – bazine – garaje 

Șpirache …
5) .. băutul de apă la cișmea (ai lui Postolică) ..

V26:
“Manea! Unde este sticla mea de vin?”
“Mergi bă – acum! Îți ordon! … (apoi) Cine te-a pus? Nu știai că e interzis? Plătește – nu am ce să îți fac!”
“Mai am 5 condamnări (la moarte de citit/aprobat) și vin la masă!”
“Întâlnirea care a schimbat România” (Palatul Snagov – dupa aug 1968)
“Noi suntem … altceva! Și voi sunteți cu noi!”

Rustica:
1) “Am găsit o … livadă …”
2) gardul din schiuri militare 
2) Acum să ne faci și un teren de tenis de câmp!
3) Moșescu și spălatul pe mâini …
4) “Dă tu în crapul ăsta!”
5) Nea Alecu, Drăcea, Nistor, Ciupagea etc. / somnul urias / avele / crapii chinezesti / pisicile salbatice si caprioarele salbarice la adapat  / 
6) Lasă-l bă! E Ceaușescu!
7) Florin Marcu și apa din ciorbă
8) Milvon și năpârcile din sticlele cu alcool
9) “Voi mancati ochii si burtile si noi ne sacrificam si mancam ghearele si cozile!”
10) “Oprea și știuca din cadă” / “.. la primăvara mai venim să reparăm pe acolo ..”
10.1) “Ce concediu? Pe tine nici nu ar trebui să te mai plătim – cu ce aer ai tu aici gratis …”
11) Dac si fripturile disparute / Dac și credinta totală … / Dac și Averescu ..
11.x) Cutremurul din 1977 / coșul / acoperișul / mortul  și “soluția”
12) “Dosarul secret dispărut și santajul
13) “.. și de acum te autofinantezi și dai și cotă după plan – de zarzavat și fructe …”
14) “Magazia cu inventarul secret”
15) Școala de spioni / Caraman / Pacepa / mizeria sefilor intermediari 
16) “Cu mașina plina de rufe – la București si 2 masini de filaj de la servicii diferite plus politie”
17) “… Noi? Suntem cascadori de la Buftea!”
18) mancarea subventionata pentru mesele de duminica
19) “Eu ies la raport!” > “Tu nu pleci de aici decât când vrem noi – adică niciodată!”
20) “Trădători de țară! – Vă împușcăm!”
21) “Cu ce ți-am scris eu la dosar – nu te mai dă nimeni, niciodată afară …”

P8:
1) “Șpirache și pâinea …” (+ directorul Mitrache – P8)
2) Mortea chiar este printre noi … (sotul lui Anca etc.)
3) Tu vezi prea multe !
4) Scapati-ne de asta!
5) Vizita lui DN si concluzii (de decada!)

* Demolarea casei de la Snagov! (plicurile eau la prmaria si in loc de noimebrie 1989 s-a amanat trimiretea lor pe februarie 1989 / dar a venit revolutia!) * Neoficial ni s-a spus si ce apartament de la bloc ni se repartizase (si “prieteneste” ni s-a sugerat ca am putea schimba cu alt apartament putin mai mare – dar cu vedere chiar in cimitir)

[1981] Primim repartictie pentru unapartament de 3 camere in Bucuresti (când s-a concluzionat că tata și mama nu au facilitat fuga lui Pacepa etc. 🙂 si de fapt cam nimeni din România nu e de vină etc. – dar sute de oameni si apoi mii au suferit … )

Tata si cartelele!
Tata și dezbaterile de la lecțiile de politică!
Tata, radioul și Europa liberă!

Pensionarea si promisiunile …. 

21.12.1989 (catre mine – neascultator!) : Nu te du în Piață (pe străzi). Este o înscenare! Se va trage! Au nevoie de vinovați și morți! S-a ordonat “Radu cel Frumos”! Nu va cade Ceaușescu – dar va fi masacru!

[1992] ?Blestemul? si o soarta noua pentru intreaga familie …
Accidentul … / agravarea / prima greva a medicilor / operatia nereusita / suferinta indelungata / 

+++

Sfaturi de la bunicul meu (Turmac Vasile – introvert, taciturn, sensibil și mult prea modest):
1a) “Mănâncă nucă nepoate – ajută mintea!” / 1b) “Mănâncă pește nepoate – ajută ochii!” / 1c) “Mănâncă mămăligă nepoate – ajută stomacul!” / 1d) “Mănâncă un măr nepoate – ajută dantura!”
1) “Să nu te încurci cu cei cu degete rășchirate…” (analogie la cei care nu pot sa-si alipeasca degetele / carora si daca le pui ceva in palma – se va risipi imediat pe jos / care nu pot acumula – economisi – strange ceva / care risipesc repede orice). Adică să nu te încrezi – împrietenești – faci afaceri cu cei care nu au o doză rezonabilă de generozitate / omenie / empatie / 
2) “Nu te încurca cu ăia care nu stiu sa se bată” (în ziua în care am plecat în armată – legat de cel mai important lucru ori risc pe care el credea că l-aș putea întâlni)

Bunicului ii placeau:
1) merele !
2) covrigi inmuiati in ceai (de tei – indulcit)
3) ciorba (acrita) “de Snagov”
4) cate o bericica cu o mica bucata de carnat puternic mirositor (din care manca foarte incet, lungind foarte mult bucuria si gusturile)
5) sa asculte la radio (Galenă! fară baterii – cu antena din sârma de la culmea de rufe) teatru radiofonic. (duminica dimineața). Și în fiecare seară între 19:50-20:00 “Noapte bună copii“.

1a) marginea de sat / fundul de lac / casa veche / 

Manea Turmac s-a născut în 26.12.1938 într-o casa mică de chirpici cu 2 camere scunde, casă acoperită cu stuf (ca toate casele locului). În prima zi de după Craciun. Fiind al-2-lea baiat in familie. Intr-o casa din marginea satului Dobrosesti – care chiar în 1938 a primit un nou nume (chiar) “Snagov”.
De fapt casa, impreuna cu alta formau un grup mai razlet, alte case fiind la cateva sute de metri si centrul micului sat (sub 100 de case) – la circa 600m. 

Si cei care au experienta “marginilor” (frontierelor / cu explorarea “lumilor” diferite )  – ajung mereu sa aiba o identitate aparte…

Marginea de sat (si de fapt cu departare de sute de metri) inseamna si in risc / expunere in plus (mai ales cand nu ai multi vecini). Fata de noi veniti (+ hoti) cat si fata de animale salbatice (care chiar erau din abundenta pana prin 1950: mistreti, vulpi, iepuri serpi etc.).
De fapt, chiar in zona era si un “fund de lac” (vale – paralela cu lacul, “amenajata” si “redata agriculturii” abia prin 1970). Adica pe o lungime de circa 800m, exista o adancitura cu baltire aproape permamenta, cu broaste, serpi si vegetatia specifica. Drumul care figureaza in hartile din anii 193x – in realitate abia era schitat si rarele masini care il mai parcurgeau – de multe ori se impotmoleau in noroi si era nevoie de mai multi localnici sa ajute la recuperarea lor … 
[In 2019, acest fund de lac corespunde casei vecinului Nucuta si putin casei Zorelelor nr. 8). 

Asa ca primele amintiri si emotii ale lui Turmac Manea sunt intr-o casa mica, veche, dintr-o margine de sat mic, cu sentimente de nesiguranta (familie cu barbat pe front – deci femeie singura cu 2 copii mici), cu multa salbaticie de-o parte si ceva case razlete – spre centrul micului sat.

Vantul puternic (Crivăț – ul) nu era domolit de cei cativa salcami de la marginea baltii temporare.
Oarecum erai si nu erai in micul sat ori parte a comunitatii …
Si o astfel de incertitudine / ezitare (legat de apartenente) a ramas una din dileme, incertitudini si trasaturi)

2a) “Când l-am văzut prima dată pe tata …”

Să fi fost deja iunie, 1945. Pe la 3 după-masă, intra pe poarta darapanata a casei mici din chirpici, un fel de om, nu prea inalt dar foarte slab,  cu un fel de haine militare jerpelite ca dupa prea lunga folosinta,  nebarbierit, murdar si parca temator.

Cei doi baieti de 7 si 9 ani ai Georgetei (mama lui MT si IT) o zbughira cu ceva strigate in spatele casei – asa cum isi facusera obiceiul in ultimele 9 luni, dupa 23 august 1944. Caci dupa ce au plecat in mare graba nemtii stationati in zona Snagov, au venit rusii si au inceput tot felul de abuzuri, cu batai, rechizitionari brutale si chiar violuri. Apoi s-au inmultit oamenii de tot felul care bantuiau la orice ora pe toate drumurile. Cereau – cerseau sau luau cu forta (daca puteau) – cam tot ce se mai putea lua. Asa ca orice necunoscut – ajunsese sa reprezinte un fel de pericol potential. Si mai ales daca iti intrau si in curte.

Asa ca repede, iese / apare Georgeta sa vada ce a aparut pe la drum.
Si inlemneste …
Copii se itesc dupa coltul casei – curiosi.

Omul are și voce. Și zice: “Georget-o, tine copii departe, fă focul și pune apa la fiert.
Am și râie și păduchi și toate alea. Trebuie să ardem hainele mele și să mă îmbăiez bine înainte să intru în casă.”
Georgeta doar privea, lacrima si intr-un tarziu doar zice: “S-o întors tactu’ de pe front …”
Si cei doi copii, acum oarecum linistiti dar inca tematori fata de necunoscutul intrat pe poarta, se furiseaza langa mama lor si o prind de maini …

Vasile Turmac (sotul Georgetei), s-a intors (de tot) dupa 7 ani …
Initial a plecat in armata. Dar cand s-o termine a inceput razboiul.
Asa ca a ajuns (de nevoie) pe frontul de est chiar pana langa Stalingrad.
Apoi, dupa 23.august.1944 (cand Romania a intors armele), unitatea sa a pornit spre vest. A ajuns in Ungaria si chiar Slovacia – Cehia.

Ostasii s-au intors acasa mai mult dezorganizat. A mers mult pe acoperisul vagoanelor. Fara apa si mancare. In frig si chiar ceva zile cu ploi.

Asa ca omuletul negricios, slab, paros, jerpelit – era tatal baietilor. Stateau la distanta si se priveau cu emotii amestecate.
O regasire si reintalnire muta. Fara strigate, Fara imbratisari. Total diferita de ceea ce se vede in filme …
Caci totusi in sat, zilnic se anuntau cei morti pe front. Si in ultimii 5 ani, teama cea mare a Georgetei a fost sa nu ii auda numele strigat.
De cateva saptamani incepusera sa se mai intoarca de pe front cativa barbati. Dar fiecare avea alta poveste si tristeti si nu mai stiau unii de altii asa cum mai stiau cat au fost grupati – pe frontul de est.
Asa ca acum – iata – i s-a intors barbatul de pe front… Nu era vaduva… Baietii ei nu erau orfani…
Barbatul era slabit si jigarit dar avea maini si picioare, doi ochi, nu parea nici ranit. Parea intreg …
Barbatul ei avea chiar devenise dulgher atestat de breasla dulgherilor de la Bucuresti – cu putin inainte de chemarea la stagiul militar. 
Daca ar incepe sa munceasca – poate or duce-o cu totii ceva mai bine …
Si ar manca si altceva decat putinul lapte de la vacuta “Melcul” si ierburile adunate din paduri, campuri si marginile drumurilor …
Poate de acum – o fi mai bine … Poate chiar vor fi o familie adevarata …

Pentru copii, necunoscutul a ramas tacut toata seara. Nici nevasta nu l-a intrebat nimic si nici el nu zis ceva.
Nu si-a privit nici copii …
Dupa ce s-a imbaiat, s-a imbracat cu ceva haine – dintre care cateva au fost aduse repede de prin vecini, de la alti barbati.
Apoi s-a barbierit indemanatic cu un brici tocit intr-un ochi de oglinda si s-a mai spalat indelung pe fata cu apa.
A pipait incet un stergar nou dat de Georgeta si apoi l-a folosit.
A tras un scaunel langa masuta joasa (toate – traditionale – cu cate 3 picioare).
Pe drum mai treceau ceva femei si oameni, veniti sa vada minunea si Vasile doar ii saluta scurt si morocanos.
Oarecum toti intelegeau ca poate doar de a doua zi, se va putea si vorbi cate ceva …

Georgeta si copii l-au privit in liniste cum Vasile a mancat incet, mult, a adunat ingandurat toate frimiturile, a baut cu pofta si zomotete apa din ulcior. Si apoi a sorbit si din putinul vin care a aparut de undeva – poate de prin vecini.

Apoi, fara nici un zambet, gest sau vorbe – i-a mai privit putin pe fiecare din cei trei, s-a ridicat si s-a dus sa se culce.
Ai fi putut gandi ca Vasile nu e bucuros, ca Georgeta a ramas in uluirea de la inceput si ca cei doi copii – nu stiu daca aceasta schimbare este de bine sau de rau…

Si totusi ceva foarte important se intamplase. Urmau schimbari majore (spre bine) in familia Turmac. Si multe alte schimbari (chiar de neimaginat) pentru toata Romania …
Vasile era deja schimbat si marcat de cele traite pe front. Acasa gasise saracie mare – dar toti erau vii si sanatosi.
O familie norocoasa. Fata de multe altele … Foarte saraca si cufundata adanc in grija zilei / hranei – de maine. Urma o vara de foc si luni de foamete …

2b) “Păsările lui X și răsadul familiei Turmac”
(există și înregistrare audio)
Să fi fost la câteva zile după “Buna Vestire” (25.martie), 1946.
Primavara incepuse mai devreme, era dupa foametea din 1945 asa ca oamenii se bucurasera tare de primele mâncăruri din urzici, lăptuci, leurdă și câte un ou de găină.

Familia Turmac (cu Vasile intors sanatos de pe front de circa jumatate de an) – incerca sa isi gaseasca un rost si sa isi faca propriile obiceiuri si organizare.

Cei doi baieti (de 8 si 10 ani) – se uitau la Vasile (tatal lor – care le-a lipsit 7 ani) si tot incercau sa ii intre in voie, sa il ajute, sa il imite sa invete ceva nou.

Asa ca toti au carpit la gardul darapanat, au sapat ceva brazde si pentru ca vremea era mai calduroasa, au plantat mai multe straturi cu legume / zarzavat. Udate cu sarg de baieti – chiar si incoltisera si pareau mai multe si mai mari decat in curtile altor sateni. Spre mandria baietilor …

Dar iata ca intr-o dimineata, apar in curte mai multe gaini si curci, care au intrat cumva prin gardul darapanat.
Vecinii apropiati (toti cam la fel de saraci) nu aveau curci si gainile (foarte putine) erau tinute cu mare grija – inchise / insemnate si cu aripi taiate. Nu erau pasarile lor…

Ale cui sa fie? De unde si cum au ajuns tocumai in curtea familiei Vasile Turmac?

Si la o a doua privire se vede ca pasarile de fapt si mancasera  repede micile frunze ale rasadurilor. Si astfel au compromis toata munca familiei din ultimele 3 saptamani de udat – ingrijit. Dar si putinele (ultimele) seminte, unele luate de la alte familii – chiar dupa mai multe rugaminti si promisiuni.

Deci o paguba care ar trebui recuperata de la proprietarul pasarilor scapate din curte / observatie si ajunse in curtea altora.

Si iata ca dupa mai multe ore se cam ghiceste ca ar fi de la familia VB aflata la circa 400 m (caci in aceasta margine a satului – erau putine case, grupate cate 2-3 ici colo.

Se si “trimite vorba” ca “niste pasari sunt la noi” si se asteapta (asa cum este obiceiul) ca proprietarul sa vina si sa isi recupereze (cumva) pasarile. Moment la care Vasile Turmac ar fi urmat sa arate straturile distruse si sa puna in discutie si ceva despagubiri…

Dar iata ca vine navalnic chiar VB (din familie de oameni mai bogati), care in loc de buna ziua ori altceva doar striga “Dă bă păsările înapoi, băi sărăciilor!” …
Asta pentru ca familia VB avea mai multe terenuri, mai spre sat (intravilan),  VB nu a mers pe front (ca familia lui a platit cumva – ceva – undeva) si astfel stand acasa si-a mentinut gospodaria si acum avea mai multe. Pe cand Vasile Turmac avea mai putin pamant, mai departe de sat (extravilan), nu au putut fi lucrate in ultimii 7 ani de Georgeta (cu 2 copii mici si fara utilaje) caci Vasile a lipsit 7 ani, fiind pe front. Si da, in acel moment, chiar era foarte saraca familia lui Vasile Turmac. Asa ca erau importante chiar si cateva straturi de legume / zarzavat in curte …

Fiind si Vasile Turmac un om cu demnitate, la auzul reprosului si jignirii “băi saraciilor” – nu a mai avut nici o reacție. Oarecum spre surprinderea tuturor. Asa ca VB si-a luat păsările și a plecat și nu a dat nicio despăgubire …

* În numai doi ani, Vasile Turmac avea să își facă un atelier de dulgherie, să ajungă să aibă multe comenzi și să lucreze cu baieții care învățau repede și erau îndemânatici. Aveau să ajungă să își permită chiar să cumpere săptămânal carne și să facă câte un gratar cam în fiecare duminică, ceea ce era o dovadă a succesului și reușitei. Prin munca si rezultate, de la zero – in doi ani – familia lui Vasile Turmac și-a câștigat respectul și aprecierea în comunitate.

Însă cicatricea și greutatea jignirii făcute în acea zi de VB, când familia Turmac trecea prin momente grele – avea să rămână vie pentru Turmac Manea. Căci și la 79 de ani, mai repovestea și această întâmplare – ca una memorabilă din copilăria sa chinuită …

x) Mănâncă nepoate … ajută …

(bunicul) Vasile Turmac ajunsese sa vorbeasca rar. Si putin. Doar cand trebuia, ce trebuia si chiar si atunci trebuia sa te mai gandesti tu putin la ce a vrut sa spuna. Numai asa puteai ajunge sa apreciezi cum comprima el multe .. in foarte putine vorbe. Unii numeau asa ceva si intelepciune…
Dar eu (Constantin Turmac) erau doar un copil (nepotel) care aveam nevoie (si ceream) povesti – si foarte greu veneau de la bunicul. Insa cand veneau, zambea (lucru foarte rar) si ne privea direct in ochi. Si in acele momente – ochii sai (in sfarsit se luminau).
Caci altfel, bunicul era mai mereu adancit in gandurile lui si privea pierdut de pe taburetul sau (fara spatar) stand cu coatele pe masa din fata ferestra si parea ca priveste la putinii trecatori de spre strada.
> (Abia peste multi ani aveam sa inteleg ca desi a fost pe front si in multe lupte grele, niciodata nu a apovestit nimic despre acele grozavii. Si nici despre multele nedreptati care i s-au facut cand mai tarziu a fost acuzat si sicanat ca “de ce a mers el sa traga cu pusca in fratii rusi la Stalingrad?” – de parca s-ar fi dus voluntar si de placere. Asa ca bunicul a decis sa nu ne murdareasca cu povesti de groaza si prea triste. Si poate ca altceva nici nu prea mai avea in viata lui grea – de povestiti …)

Bunicul avea un fel neobisnuit de manca.
Manca foarte incet si parea ca incearca sa tot guste in fel si chip fiecare bucatica de mancare. Parea ca nu mai vrea sa si inghita ceea ce rostogolea in toate felurile si in toate locurile din gura sa …  Nu manca prea mult. Dar facea tot feluri de zgomote amuzante … cand manca: sorbea, suiera, sufla, plescaia, mormaia …
(Tot numai peste multi ani aveam sa cred ca de fapt era o prelungire a unei bucurii si placeri prelungite intentionat – de catre un om care a incercat de prea multe ori foamea si lipsurile si in loc de a infuleca- cum ajung mult sa faca dupa asa incercari – el a ales sa savureze fiecare ingjhititura …).

Desi incepeam sa mancam toti – odata – mereu bunicul ramanea ultimul si dura pana termina. Eu ramaneam de multe ori sa vad cum mananca. Si uneori luminile flacarilor din soba cu usa cam desprinsa ii jucau pe fata si apoi umbrele se proiectau interesant pe peretele camei scunde, formand tot felul de monstrii sau forme hazlii .. Apoi zgomotele pareau si ele mereu diferite. 
Si nu in ultimul rand – aveam cu bunicul o relatie speciala: cam numai noi aveam placere mare in a citi. Orice – oricand – oriunde. Bunicul a descoperit cartile (si placerea cititului) la o varsta inaintata (multi ani citea constiincios – doar ziarele). Asa ca la un moment dat devenisem furnizorul sau de carti. Din cele de basme, Apoi ceva manuale scolare (citite de el in sensul descrescator al claselor). 
Si cumva, (si) toata aceasta relatie (a noastra) – era (tot) cu vorbe extrem de putine cuvinte .. 

Asa ca eu am tot crescut si bunicul ajunsese (doar) sa citeasca (chiar toata ziua).

Mi-a dat doar cateva sfaturi. Simple. Pe care (cred ca) le-am descalcit mult mai tarziu. Dar mult mai important este ca eu il credeam pe bunicul meu si (+via efect placebo) – chiar simteam cum sfaturile lui (urmate de mine) – dau rezultate (chiar) imediate:
1a) “Mănâncă nuci nepoate – ajută mintea!”
Și eu mâncam și mai multe nuci și mai des – mestecându-le mai încet, cam ca el …
Mă concentram și simțeam cum pot să gândesc mai repede, mai adânc, mai mult și să am ținere de minte mai bună.
1b) “Mănâncă pește nepoate – ajută ochii!”
Și eu mâncam și mai mult și mai des pește proaspăt din lacul Snagov.
Mă concentram și simțeam cum încep să văd mai bine, mai departe și mai aproape și mai ales în întuneric. Să văd mai multe lucruri (deodată) decât ceilalți (“dintr-o privire”).
1c) “Mănâncă mămăligă nepoate – ajută stomacul!”
Și am ajuns chiar să îmi placă mămăliga (..), să o apreciez în mâncăruri diferite și chiar să îi simt lipsa în fiecare săptămână în care nu ajung să o mănânc …
Mă concentram și simțeam cum prin mamaliga ma “leg” de bunicul, de lac, de trecut, de locurile și destinul acestei vieți (cu toate surprizele ei …)
(cumva) Mămăliga din stomac – era lucrul în comun cu (și între) toate vietățile care mâncau mămăligă (pește – rac – găina – câine – om – păsări etc.)
1d) “Mănâncă un măr nepoate – ajută dantura!”
Și am ajuns sa imi doresc cate un mar dupa fiecare masa. Și chiar să îi simt lipsa când nu reușesc să  mănânc …

Posted on

1969 Cum era să mor (prima dată)

Atunci era să mor – pentru prima dată …

Tatăl meu, mi-a spus târziu, indirect (când aveam peste 40 de ani) cum l-am speriat cel mai tare, copil (mic) fiind … 

Lipseam de ceva timp .. Trebuia sa fiu (ca de obicei) prin curtea vilei (unde lucra – familia mea = întreținere/administrare). Fără voie să ies ori sa interacționez cu alți copii (..) – obișnuiam să îmi fac de lucru și să observ detaliile de prin curtea mare. Una din probleme (..) era că nu făceam zgomote și nici nu prea răspundeam când eram chemat – strigat. Asa că trebuia să fiu și căutat, nu doar strigat .. Și de regulă eram găsit urmărind (concentrat) ceva: detalii unei frunze, insecte, pietre, obiect sau chiar pescuind (căci nu aveam voie să stau la malul lacului – singur / nesupravegheat).

Și iată că tata făcea al 2-lea circuit prin toată curtea mare. Și nu eram pe nicăieri. Mai trecuse pe la malul lacului cu circa 15 minute – anterior. Acum (re)trecea, uitându-se puțin și în apa de la malul lacului …
Și acum mă și vede: sub luciul lacului liniștit, stând în picioare, privind – nemișcat în sus, cu circa 15 cm de apă peste nivelul capului, cu ochii larg deschiși, fără o expresie anume pe față. Chiar lângă debarcader și la circa 1 m de mal. Între ierburile înalte ale lacului cu apă limpede – transparentă. Nu mișcam. Nu erau semne că mă agitasem .. Oricum – nu fusese nici un țipăt ori stigăt de ajutor… Și lipseam de circa o oră. Și chiar el mai trecuse și pe la malul lacului – deci eram sub nivelul apei de cel puțin 15 minute …

Eu nu imi aduc aminte de loc de acest moment …
Tata mi-a spus că pur și simplu m-a scos din apă. Apoi speriat m-a dus sus (la vilă) la mama. Dar acolo, cumva, mișcam și în scurt timp mi-am revenit de parcă nu se întâmplase nimic… 

Din acea perioadă loc (e drept) că îmi mai amintesc că la un moment dat aveam un fel de curea legată în jurul pieptului și mijlocului și în bazinul de la lac, tata mă ținea cumva suspendat și eu cred că atunci învățam să înot .. (eram ținut ca un cățel). Eu unul nu îmi amintesc nici când – cum am învățat să înot. Sau cel puțin nu mi-a spus nimeni explicit: “de acum – știi să înoți”. Probabil era suficient pentru un părinte să vadă/știe că odată ajuns în apă – un copil poate înota “câinește” și poate ieși singur la mal.
Îmi amintesc că dintotdeauna, pe mine m-a atras apa (lacului) și intram în ea mai mereu (și când era cam rece). Motivele (atracțiile) au fost și sunt (pentru mine – mereu) numeroase, în lacul (odată) limpede și cu multe vietăți …

* Peste ani aveam să aflu că de fapt în Snagov, toate familiile aveau în vedere ca în vara în care copii cam făceau 3-4 ani (adică puteau ieși și singuri din curte – spre lac), erau duși intenționat la lac și aruncați de câteva ori (sub oarecare supraveghere) în lac și lăsați (încurajați) să înoate (precum oricum – macar câinește), cât să învețe să iasă singuri la mal. Apoi urma o (formală) amenințare publică și ipotetică către ceilalți copii: s[ nu ]l scufunde prea des/mult sub ap[, c[ dac[ pățește ceva, vor mânca bătaie. Dar acesta era doar semnul că acelui copil i se putea face “botezul lacului”. Adică tachinat – speriat puțin până când lua și câteva guri de apă și venea acasă cumva plângând și acuzator (“a lu’ X m-a băgat sub apă …”). Dar important era că acum copilul învățase minumul necesar: să iasă cumva din apă, că nu e plăcut sub apă și pot fi situații în care nu ieși prea ușor, că există periocole și nu toți copii – oamenii sunt de încredere. Deci părinții tocmai mai scăpau de o grijă: copilul lor tocmai a devenit un Snagovean care nu va muri înecat …

** Tot peste ani aveam să:
> ajung să înot pe sub apă (bras) circa 15-18 lungime de brațe (deci și 12-15 metri, din săritură) și să îmi țin respirația destul de mult timp
> să am un vizor și să explorez zone de mal și brădiș a lacului Snagov, unde să pun mâna (chiar în lac) pe raci, scoici, melci, toate plantele și chiar pești – în special somni, care cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai ne-sperioși). Și am învățat ca fauna se sperie cu atât mai puțin cu cît ești mai calm și mai ales te apropii și le atingi cu emoții pozitive, în mișcări cât mai lente și graduale. Un record (de tură) a fost de 3 somni (0,5 – 3 kg) pe care i-am tras de coadă, aceștia dormind în brădișul care se aglomera la suprafața apei (in grosime de circa 5-15 cm). Și dacă stateai foarte liniștit în apă, în timp veneau mici pești (în special – roșioare) care să îți ciugulească câte ceva pe de piele…
> aveam să obțin și licență de scufundator (NAUI) inclusiv cu ceva “specializari” (adâncime, noapte, rescue). Și să fac scufundări în marea Adriatică, Marea Roșie, Marea Neagră, oceanul Atlantic (Mirthle beach – US) și chiar și lacul Snagov (pe care l-am traversat de 2 ori). În prezent (2015-2018) se poate face snorkeling doar în cozi de lac, anumite  perioade ale anului și condiții specifice lacurilor (pt. a nu ridica prea repede și prea multe sedimente)

Posted on

1967 Prima imagine de impact

Prima imagine de impact
Impregnare “întâmplătoare” dar importantă …

În fata pătuțului meu s-a întâmplat să fie un tablou. Bine iluminat. Suficient de mult timp. Așa că în suficient timp, am ajuns să leg multe gânduri, vise, întrebări și călătorii imaginare – de aceea imagine:
.. o mamă cu un copil de mână .. pe un drum ..
.. două (mici) ființe, pe un drum (al vietii) .. lângă o mare pădure …
.. o (abia schițată) potecă .. dimineața sau seara ..
.. (și) copilul – abia dacă se vede … Dar este cu mama lui (și asta e suficient)
.. natura, ziua, lumina – este în schimbare .. care continuă și (abia) urmează ..

Copil fiind adormeam și mă trezeam privind la el. De nenumarate ori, în fel și chip am cutreierat – imaginar – acea pădure.

Cu (prea) multe întrebări: Cine sunt? De unde vin? Unde sunt? Unde merg? De ce? Sunt în siguranță? Ce ar putea fi în pădure? Și ce ai putea vedea pe câmpul de langă? Am fost (deja) cu mama pe acest drum? Urmează să mergem (mâine)? Eu sunt cel din pat sau pe cel de pe drum? Oare cel de pe drum, cum îl vede pe cel din pat? Ne putem întâlni? Cum pot intra în tablou (în pădure)? Ce caută mama – acolo? Cum poate fi și acolo și lângă mine?

* Peste ani (via Internet) aveam să regăsesc imaginea dominantă din copilarie (o copie) a tabloului “Luminiș” de Nicolae Grigorescu.

** Încă și acum (corelat cu incarcarea zilelor) revad (destul de des) poteca pe care … inca putin .. si vad venind incet ca intr-o plimbare de insorita dupa-amiaza de octombrie, o femeie cu un copil mic: Mama mea si eu.

*** Și parcă toată viața noastră se reduce la circa 50 de pași printr-un luminiș, în care mama îmi arată în această plimbare – frumusețile acestei lumi. Atât cât pot eu să văd din ea …

Posted on

1965 Prima amintire

Prima amintire …
Cum am luat cunoștiință de existența mea? Conștientizare a separării mele de restul …

Am văzut. Și (cumva) știam și simțeam că “eu sunt eu” și “restul este restul” .. Și că acum începe ceva important …
În jur era o culoare dominantă (mai târziu aveam să aflu cum se numește: verde).
O nuanță liniștitoare, placută – în jurul meu.
Era liniște. Eram liniștit. Încercam să văd. Nu știu ce. Nu știam cum.
Și mi s-a părut că am stat mult – așa.
Nu avem nevoie de nimic. Nu mă deranja nimic. Nu (mai) știam nimic.
Totul – urma … Trebuia (doar) să (mai) aștept … promisiunea părea că .. totul va fi bine .. J

* Peste mulți ani, cu ajutorul mamei, aveam sa aflu că voi fi privit covorul verde din camera de zi (sau poate chiar “evadasem” din nou și stăteam pe el). Probabil într-o după amiază liniștită. Când m-am trezit mai devreme (ca de obicei). Și soarele intra oblic pe o fereastră și mai erau și alte obiecte cu nuanțe verzi în acea cameră.

** Acea nuanță de verde a rămas una specială pentru mine. La fel și un anume moment (destul de scurt) al după-amiezei și al luminii calde (toamna sau primăvara), care intră (călduros) pe o fereastră, într-o casă / loc călduros și liniștit. Un cămin adevărat …  Un loc (“al tău”) pe care să poți conta mereu, la care să știi că te poți întoarce mereu, de la care să (tot) pleci (și să știi că poți reveni când vrei – în siguranță și căldură) și să simți că de câte ori pleci, mergi să dăruiești și cu energia necesară să poți face ceva mai deosebit, folositor, bun, important …

*** Nu știam atunci (..) cât de mult îmi va lipsi un astfel de loc, de cât de multe ori aveam să ne mutăm (ca familie – în felurite provizorate și improvizații impuse prin serviciul alor mei) și cât de greu îmi va fi să (re)găsesc un anume-alt loc care să semene (măcar 20%) cu acel fel de “cămin” sau senzație … Și că urma să îmi lipsească – cel puțin – pâmă la peste 50 de ani ..

Posted on

1970 Prima zi la gradiniță

Prima zi la gradiniță / prima problemă “publică” constatată și prima “rezolvare”

Mama m-a dus la gradiniță, în prima zi,  puțin mai târziu. Și apoi a trebuit să “fugă” la serviciu… Căci se parea ca atât mai trebuie să facă .. mai ales ca apăruse și noua percepție socialistă (la fel multe alte noutati: grădinițe, iluminatul electric, alfabetizarea la sate și multe altele) că “școala preia copilul și cumva scoate un om din el – cât tu mergi la serviciu).

Ceilalti copii – deja se jucau, băteau, țipau etc. Deci un mediu foarte nou și diferit pentru mine, care (cumva) trebuia să stau acasă fără prezenta altor copii …

Așa că nu m-a  prezentat nimeni și nici nu mi-a făcut o orientare ori să îmi spună ce pot face, unde să stau etc.. Eram ca un nou pui de gaină, eliberat direct și simplu în curtea cu toate celelate viețuitoare …

În urmatoarele circa 4 ore nu prea am reușit să interactionez cu copii, care se cunoșteau și jucau între ei. Foarte puținele jucării existente, erau mereu la (alt)cineva și aceștia se băteau pe ele .. 
Pe mine mama ma învățase că întâi vorbim (cerem etc.) și apoi facem / luăm etc… Mai ales când nu este al nostru …

Nu imi aduc aminte ce am facut in cele 4 ore.

Dar îmi aduc aminte fața grozav de uimită a mamei și cum s-a așezat deznadajduită pe scaun în bucătărie, când a văzut grozavia: cum întinsesem pe o masă “toată grădinița” … Adică cele circa 4-5 jocuri din lemn, plastic și cartoane – cel mult in 2 exemplare, care au fost repartizate (și) grădiniței noastre …

Căci eu (a rezultat), am stat până când au plecat mai toți copii și am pus (harnic) în geanta mea de grădinar, toate jucăriile gradiniței (puținele care erau). Și le-am adus acasă să mă pot juca ei eu în voie.

Ceea ce (cred) ca am și făcut (nu îmi amintesc). Așa cum nu îmi amintesc nici să fi primit vreun reproș sau sancțiune de la ai mei.

Doar că a-2-a zi dis de dimineața, am mers cu mama.
Să ducem si sa punem “gradinita” înapoi. Și a trebuit să pun fiecare jucărie exact la locul ei. Apoi cred că mama a vorbit pe acolo. Căci apoi am fost și prezentat celorlalti copii .. 
Cam atât. Căci accesul la jucarii a rămas pe criteriul “cine e mai tare” ori “primul”. Sau țipă ori se tăvălește mai convingator. Și cam așa am devenit și eu integrat … Formarea mea ca “omul nou” (cerut de conducerea PCR) – începuse … 
* Bine că au mai aparut oportunități să mai depindă și de mine …

# Despre grădiniță îmi mai amintesc și:
1) era mereu frig (dimineata). Soba cu lemne se încălzea greu. Speram să nu fiu ales (deși era o rotație) între cei care trebuia să aducem de afară lemne sparte în curte de elevii 5-8 ..
2) mai tot ce era interesant era pus pe o scândură la care nu puteam ajunge nici de pe scaunele noastre
3) costumele noastre erau mereu frumoase și curate. Chiar și a celor mai sărăcuți dintre noi. Cred că nu primeau copii – altfel. Și părinții aveau și la serviciu probleme, dacă nu aduceu copii la școală – “cum trebuie”  … Și vedeai părinți îmbrăcați (sărăcacios și tradițional – ca în “Morometii”), dar cu copii curați și bine îmbrăcați și … punctuali. Și tot satul (nostru) era sub presiunea multor schimbări … 
4) lemnul băncilor erau lustruit de generațiile anterioare. Pătate cu cerneală din călimări (din care ne umpleam stilourile care mereu curgeau). Băncile din spate erau cioplite cu briceagurile (căci o parte aveau – mai ales cei 2-3 din familii cu oi – animale crescute și care aveau deja responsabilități și îndemânare mai mare). În aceste săli mici, cam întunecoase, înalte – erau îngrămădiți copii (serii) și dimineața dar și după-amiaza;
5) în curte era un dud mare la fântâna mare de lângă intrare. Curtea avea o bătătură cu pămant, WC-uri în fundul curții, o magazie de lemne și un loc unde tot elevii 5-8 spărgeau lemnele necesare. Era și o grămadă de nisip în care țopăiam (nu mai știu de ce). Apoi tot căutam ceva pietre (și eram supărați că ni se tot cerea să ne golim buzunarele). Ne spălam des pe mâini. Trebuia să prezentăm zilnic o batistă nou călcată pe care țineam degetele așa cât să se vadă și dacă sunt taiate unghiile și dacă mâinile sunt curate. Erai verificat (zilnic) si daca ai gulerul (alb) de la camasa – curat. Altfel – te chemau a -2-a zi cu părinții la școală (sau nici nu te primeau – dacă erai mai mare).
Aveam șorțulețe apretate (cred că aveam 2-3 complete, acasă). Eram tunși cam zero. Cam la 2 luni, câte un copil era dovedit cu păduchi (de acasă sau luați de la colegi). Și urma spălatul cu gaz pe cap (care mirosea și 2-3 zile). Eram mici, viguroși, puternici, zgomotoși, rezistenți. Ne era groază doar de vaccinuri (dureroase). Cântam des (nu mai știu ce, dar știu că mai mult țipam – dar era tare amuzant). Pete cu cerneală aveam mai mereu pe mâini. Și în locuri diferite pe față … Sugativele erau puține și proaste. Și hârtia caietelor nu era bună (ba absorbea prea multă cerneală, ba prea puțină și nici stilourile nu reușeau să livreze constant cerneală. Când te uitai la 3 rânduri scrise, puteai să îți dai seama câte reprize și reumpleri de cerneală – au fost …

# Adevărata școală era afară în natură, împreună cu alți copii de vârste cât mai diferite. Ne arătam unii la altora diferite detalii din natură și combinații (năstrușnice) pe care le puteam face. Învațarea era mai rapidă, amuzantă și diversă decât puținul (da – structurat) din orele de clarsă …