NARCISA: operatoare la o fizioterapie de cartier

La primele 2-3 sedinte, abia daca o sesizezi. Mai tarziu, te intrebi (si verifici) daca se comporta cu toata lumea la fel. Si da – se comporta la fel. Apoi vezi ca de fapt se si misca foarte repede, de la un pacient la altul. In urmatoarele vizite, constati ca de fapt abordeaza si trateaza sensibil diferit – dar mereu extrem de cald si politicos – pacientii (dupa varsta, afectiune, putere de intelegere etc).

Curios, o intreb: “De cat timp esti aici Narcisa?” Ezita putin, tot nu se uita la mine, nu isi aranjeaza suvita de par si imi spune: “Fac 10 ani!” cu oarecare mandrie. Apoi mai ezita putin, parca ghiceste la ce as putea sa ma gandesc si mai adauga putin stangaci, parca convinsa ca nu o sa inteleg “Cand am venit aici, pentru mine a fost primul loc de munca, m-au primit calduros, m-au invatat multe si ma simt bine aici. Chiar simt ca foloseste ceea ce fac.” Si apoi pleaca.

Iar eu am ramas pe ganduri. Si la ultimele 3 sedinte, toate cele circa 40 de minute, observam (discret) si ma gandeam. Iata o pesoana, care e multumita de ce/cum face. Care face mai repede/bine/mult decat ar trebui si pacientii nu pot fi decat multumiti. Fapt ce duce la reveniri si recomandari. La succesul/stabilitatea cabinetului.

Ma mai gandeam la “filozofia de viata/munca” regasita chiar si la mine la birou (printre unele persoane/angajati) si anume: “vin, invat, apoi cum imi dau seama ca stiu sa fac ceva, mai negociez putin, apoi incep sa caut un alt loc de munca si plec acolo si fac la fel”. Demers care inseamna ca la inceput ai compententa si iti meriti salariul convenit intre 60%-90% , cand ajungi la 105% fortezi o renegociere a salariului la 130%, dupa ceva timp aduni referinte si pleci undeva unde ceri 250% (posibil si pentru ca mobilierul si clientii sunt din alt segment, nu ca serviciul ar fi foarte diferit) si continui tot asa … Nu lasi nimic “memorabil” in urma, ba chiar extrapolezi tehnica si in “relatiile” personale pe care le incerci. Dupa 35 de ani, dezvolta hobbyuri excentrice … De corporatist(a) neinteleas(a). Dar pastrand obsesia sa nu cumva sa face ceva in plus, sa cumva sa primeasca un “bogdaproste” de la cineva (care ar putea avea putere de blestem).

Aceasta Narcisa, face (fara sa fi participat la cele 3-5 programe de training pe care chiar firma noastra le ofera pe parte de Customer Service/Satisfaction) tot ce trebuie, bazat pe valori din cei 7 ani de acasa + empatie + daruire. Nu ii trebuie training. Si pare sa mai fie acolo 2 tineri si o asistenta mai in varsta (impreuna formeaza o echipa). Si mai este un doctor in varsta (mie mi s-a parut la inceput coleric – pana cand la sfarsit cand i-am spus ca a disparut 90% din durere la calcai, fara preaviz m-a luat in brate!).

Vazandu-i imi amintesc de o multime de femei si barbati din anii ’70 si ’80 (pe care i-am cunoscut) si care aveau profesii simple: brutari, vanzatoare, soferi, diferiti muncitori – dar multi faceau mai mereu si cate ceva in plus fata de ce “trebuia” si astfel transmiteau celor din jur ca se iau in serios. Si astfel deveneau respectati si apreciati. In slujbele lor (numite acum parca cu dispret) “marunte”. Chiar daca acel sistem nu avea KPI si “rewarding packages”. Nu te oprea nimeni sa faci mai mult, mai bine (la nivel individual). Pe cand in prezent, in multe colective (mai ales “moderne”) – ar fi o dovada de prostie.

Cert este ca daca mai am nevoie la fizioterapie (sau ma intreaba cineva) – voi recomanda acest colectiv