1989 Decembrie .. “Revoluția” / .. [1] Cum am trăit eu acele zile (fragmente)

Sechele?:
a) (si in 2022) .. am ajuns sa am o suita de sentimente si emotii puternic negative, in fiecare sfarsit de decembrie si/sau cand (rar) mai apare subiectul “revolutiei” … (si pentru ca ma sint vinovat si pentru ca in 30+ ani nu am stiut si facut nimic relevant pentru putina claritate si dreptate – necrsara macar celor pe care i-am lasat, vazut atunci acolo in sange, raniti si chiar morti …)
b) as putea sa merg (voluntar) in scoli / facultati si sa povestesc tinerilor detalii … (si chiar sa vin cu dovezi si argumente multimedia pentru ce as prezenta. Cu putina munca – chiar referentiate ca la articolele stiintifice …). Dar (deja) stiu prea bine de frica + lasitatea directorilor si altor factori de decizie si chiar a majoritatii covarsitoare a profesorilor pe care ii cunosc… (care pusi in fata unei propuneri cu raspuns raspucat: da sau nu) – ulterior m-ar evita tot restul vietii lor
c)  ma uit la tineretul de azi, la cei cu masini opulente, la cei excesiv de aroganti, la multimea de cunoscuti (lasi) si ma gandesc la putinii (mai ok) dar din care majoritatea (nemaisuportand …) au plecat din tara in cele 3-5 valuri masive …
d) dupa 1989, eu nu pot niciodata sa mai trec prin centru si sa nu intorc capul si sa privesc in multime de locuri anume, unde era sange, oameni cazuri, urme de gloante etc. (de parca m-as astepta sa mai vad ceva urme pe acolo). Nu cred ca voi putea trece vreodata pe acolo, fara sa fac mereu … la fel
e) mi-ar fi de foarte mare folos sa ma ajute cineva cu un fel de interviu – structurat, caci eu nu pot sa reparcurg amintirile, caci la mine (inca) se amesteca rapid totul in ceva extrem de ureros, amplificat de amanarea unui moment al dreptatii

[CE si CUM imi mai aduc aminte]

Cred că eu sunt cel din centrul imaginii (care merge spre dreapta). Zona: B-dul Magheru din fața InterContinental …

Nota: Nu am solicitat diploma sau beneficii de “revolutionar”.  Cred ca cei care au mers constient in acele zone si zile sa fie parte a solutiilor si sa ajute, au facut-o din constiinta si bazat pe valori. Altii (a rezultat) ca au facut-o din oportunism. Iar amestecarea acestor doua categorii – a fost doar o alta forma de manipulare si pentru discreditarea partii sanatoase a evenimentelor (ex: pentru complicarea reconstituirilor necesare asa cum s-a creat si acel Institut al Revolutiei etc.)

De ce (aceste randuri)?
a) pentru ca au trecut 30 de ani …
a1) se pare (via coruptie generalizata) ca nu se va ajunge la clarificari si posibilitatea unor “descarcari” de povara emotiilor adunate, care reprezinta (cel putin pentru mine) un fel de rana deschisa, chiar si acum;
a2) constat ca in timp mintea “lucreaza” estompand ori accentund diferite aspecte. S-au format lapsusuri iar unele detalii se combina cu altele din diferite planuri …(dar totusi ocupa permanent o parte a mintii)
a3) chiar si pentru un tanar (student) de 24 de ani cu armata facuta – a fost prea multa violenta, sange si ulterior o constientizare crescanda a prea multor nedreptati asociate. Si cumva trebuia (toti participantii – pana acum) sa ne “descarcam” de acele momente;
b) in timp – a devenit tot mai clar ca (in special) dupa 22.12 a fost o crima premeditata, cu “jucatori” deja clar identificabili. Care sunt in libertate, cu privilegii acumulate si comportamente ostentativ – arogante. Iar o atat de mare si vizibila ilegalitate a fost si ramane fundamentul suitelor ilegalitatilor care au urmat. Si care se mentin si in prezent. Rezultand o societate in care criminali si victime trebuie ajung sa mimeze relatii sociale “normale” … (ceea ce – doar prin trecerea timpului – nu poate fi reconciliabil pentru cei care au trait acele momente/vremuri). Iar acum urmatoarele generatii nu mai sunt interesate de aceste “istorii” si “vechituri”. Dar conteaza pe consecintele lor: unii tineri au case/masini/averi provenite din crimele facute de parinti – familii iar altii au felurite sechele ori au plecat din tara nesuportand un astfel de mediu (si mai ales – anticipand foarte bine si din timp, ca societatea rezultata va deveni din ce in ce mai toxica si disfunctionala). O societate cu institutii disfunctionale, bazata pe duplicitarism si minciuni, fara meritocratie, in care o mare “retea” infractionala – care in ultima instanta isi tot masoara “contributiile” si “privilegiile” in corelatie cu aportul la crimele nerezolvate din 1989;
c) mereu (cel putin primii 15 ani) am crezut si doream sa apara undeva despre macar 16.12.1989 – 1992, un fel de time-line vizual al mai multor locuri (+foto / video) si in care sa ma regasesc de cel putin 20 de ori. Sa ajut la clarificari, sa inteleg si eu alte detalii, Sa ne putem intari si reconfirma (reciproc) amintirile. Si mai ales (si numai astfel) sa refacem simtamintele si comunitatea care a existat timp de mai multe zile – a zeci de mii de oameni care au ajutat cum au putut – toti in speranta de mai bine [stare / atitudine / emotii care au fost deliberat compromise si directionate catre altceva – de manipulatori, profitori, adevaratii criminali]

DA, am fost in 21, 22 si zilele urmatoare in piete, pe strazi, la guri de metrouri (la filtre – voluntar) si la/de “serviciu”.

NU am considerat ca cineva ar trebui sa ceara/primesca “Certificat de revolutionar”. Cei cu morti si raniti – da, meritau un ajutor material si o forma de recunoastere publica (dar mai ales – dreptate). Insa sunt impotiva miilor de falsi revolutionari, care ulterior s-au “batut” pentru privilegii (terenuri, facilitati fiscale etc). As sustine retragerea oricaror beneficii financiare pentru cei care nu au avut niciun fel de rani fizice ori psihice relevante.

Daca chiar ai ajuns in piata (si apoi ai mai si ramas) si mai tarziu nu te-ai dus sa vandalizezi (+furi) si in orele si zilele urmatoare ti-ai mai asumat (voluntar si in cunostiinta de cauza) pericole si riscuri  suplimentare in diferite locuri si activitati din oras – atunci inseamna ca stiati cat de cat ce vroiai …

Desi au trecut (deja) multi ani (iata: 30!), mereu (si mai ales in decembrie) – este greu sa eviti si ramane prea tulburator mixul de sentimente/emotii/locuri care se amesteca cu prezentul si mai ales cu campania de “sa uitam” sa ne “reconciliem” etc. – toate asociate in ceva de genul: “cei care au ucis si furat – sa ramana si liberi si cu toate privilegiile – iar ceilalti sa adopte versiunile confectionate mediatic sau sa plece din tara si mai ales sa ajunga sa ne deserveasca intr-o societate care a format o noua configuratie sociala: reteaua criminalilor profitori si masa victimelor …”.

CONTEXT:  Eram intr-o perioada foarte incarcata profesional, prins si intr-o rutina construita in 6 ani de acumulari

Eram atunci tehnician la I.C.E. Felix SA (lucram la proiectare in cea mai mare fabrica de calculatoare din Romania – cu circa 1800 salariati) si in acelasi timp student la seral la Automatica – Sectia Calculatoare (ultimul an – cu lucru un proiect de disertatie deosebit – link aici).

In acea perioada aveam un nou proiect in derulare la serviciu (o comparatie intre doua generatii/directii de procesoare: RISC si traditionale) si lucram (cat puteam de mult) la proiectul meu final de la facultate, care ma pasiona mult “Generator de suprafete si corpuri neregulate in 3D, obtinute prin interopolari de functii Spline si Bezier, cu re-optimizari ale minimului de puncte necesare, realizand functii si proceduri de accelerare a calculelor, inclusiv la nivel de limbaj de instructiuni – procesor”. Adica abia dormeam circa 5 ore si citeam si in mijloacele de transport ..

Asadar, saptamanile mele erau cam la fel: trezirea la 5:45 pentru ca la 7:15 sa fiu in Pipera la fabrica de unde plecam pe la 16:00 pentru a ajunge la 17:30 la Politehnica – Automatica unde terminam orele (obligatorii) undeva intre 21:00 si 23:00 (uneori urmand sa prind ultimele rame de metrou). Iar pe drum (in aglomeratia din transportul in comun – obisnuiam sa tot citesc in pozitii imposibile din diferite carti in format mic ori foi, pe care le tot tineam in hainele special cumparate si pe criteriul de a avea buzunare interioare – la piept cat mai mari).  Se lucra si sambata, iar ore la facultate, uneori mai erau programate si pentru duminica (nu numai pentru sambata). Nu pot spune ca era greu, ba chiar mi se parea bine, caci simteam ca fata de altii eu invat, “cresc”, fac lucruri noi si mai ales aflu o multime de lucruri noi si interesante (profesional) pentru mine. Ceea ce te putea ajuta ca ulterior sa faci multe lucruri bune, utile – relevante, folositoare. Si poate ca “bine si rau” si “greu / usor” este mereu “ceva” ce se masoara prin raportare la ceilalti din aceeasi generatie / comunitate / tara … Motivatiile nu puteau fi bani ori bunuri materiale cat rezultate concrete, apreciate de ceilalti (aflati in conditii similare).

Desi atat la servici cat si acasa aflasem ca sunt ceva “miscari” in tara, de mai mult timp in Europa de Est (via postul de radio “Europa Libera”) si ca recent tocmai a fost o intalnire neobisnuita sar importanta pe la Malta. Impilcit consideram (initial – atunci) ca eventuale schimbari care pot ajunge la “popor” si la mine in mod direct (deci implicatii in viata personala) – vor fi similare cu emanatiile radioactive de la Cernobal: adica voi afla – intelege si putea reactiona – oricum prea tarziu si putin si, astfel incat daca chiar erau radiatii mortale sau generatoare de sechele majore, devenea doar o fatalitate. Deci nu era in controlul individual (daca se intampla sa fii pe strada, in delegatie sau intr-una din zilele de munci patriotice precum maturatul de strazi – asa iti era destinul: sa stai 3-6 ore pe strada ridicand si respirand praful nociv, cand altii mai in cunostiinta de caz ar fi tinut si geamurile inchise si ar fi luat si niste pastile in mod preventiv, despre care am aflat cu o saptamana intarziere ca poate ar fi ajutat …)

21.12.1989: Joi >  Dimineata aveam o agenda personala mai deosebita …

Imi amintesc ca aveam bilete la teatru pentru acea seara (nu mai fusesem de circa 2 saptamani) si din acest motiv, inca de dimineata mi-am luat haine “pentru teatru”. Adica mai frumoase, ceva mai fine (costum) si desi era iarna (dar nu zile friguroase cu zapada etc), mi-am luat chiar pardesiul (sigura haina pe care o puteam lua peste costum) – in locul “fasului” cu asa-zise pene de pinguin (naiba stie de fapt ce calti avea in el).

Insa abia am ajuns la serviciu (pe la 7:15) cand am aflat ca cei din cercetare-proiectare (adica din cei circa 200 – cei mai intelectuali si implicit – oarecum “rezervati” si mai usor “gestionabili”), majoritatea urma sa mearga la o manifestatie cu Ceausescu. Deci ziua era compromisa (in cel mai bun caz mai treceam pe la scoala si la spectacol). Dar am vazut ca mai multi colegi de serviciu pareau deosebit de agitati si unii chiar se luptau ca niciodata pentru a nu fi trecuti pe liste. Eu eram printre cei mai tineri, fara “realizari” si “relatii” deosebite – imi era clar ca eu ajungeam pe liste, motiv pentru care ma mai interesa doar cand plecam. Imediat ce am auzit ca punctul de regrupare era pe strada Rosetti (la administratia financiara) am plecat rapid acasa pentru a ma schimba. Caci fiind de felul meu mai inalt, mai sportiv, de regula tuns scurt, cu o privire mai nerabdatoare, m-am gandit ca daca mai port si pardesiu + costum, as fi devenit 100% asemanator cu securistii si organizatorii “oficiali” de pe langa multumile scoase din fabrici si uzine la astfel de evenimente. Nu doream asa ceva si mai ales intr-o zi si situatie in care oamenii pareau mult mai agitati decat altadata si tot se vorbea despre Timisoara. Insa eu nu dadeam prea mare importanta, caci si cu alte ocazii erau colegi care tot exagerau si cereau parerea altora si dintre acestia sigur cativa erau doar provocatori (adica ei puteau spune lucruri “riscante” dar numai cu scopul ca ulterior sa raporteze pe cei care simpatizau cu subiectele si mai ales daca pareau sa si actioneze concret). Deci nu stiam daca si ce este (cu adevarat), imi parea rau ca nu l-am intrebat pe tatal meu ce stie si acum simteam ca este mai important pentru mine este sa nu mai fiu imbracat ca … un securist “de serviciu” …

Am mers cat am putut de repede. Rezulta ca majoritatea celor din platforma Pipera erau implicati in aceasta manifestatie. Cert este ca pe la 9:50 erau la locul de intalnire in cautarea colegilor, de data acesta imbracat cu fasul de culoare albastra si aratand ca un tanar muncitor, un pic mai nesifonat decat marea masa de culori inchise (negru, gri, albastru, maro si uneori verde).

Odata ajuns, cu experienta acumulata, mi-am gasit un loc care sa fie adecvat pozitiei si rolului meu in grup, mi-am scos mica carte de citit si mi-am vazut de ale mele. De regula urma sa ne tot mutam de cateva ori de ici colo (ca oile), apoi sa stam mai mult intr-un loc, sa ne deplasam energic o data, apoi sa ne mai tot aranjam de cateva ori, sa “tina” evenimentul (de la 30sec=o trecere a coloanei oficiale, pana la circa 30 min= o cuvantare) si apoi sa mergem cu totii pana intr-un loc de unde abia apoi aveai voie sa te desparti de grup. Am observat ca totusi mai era ceva agitatie cu listele: se vorbea despre o eventuala pedepsire grava a celor care au fost trecuti pe liste la fabrica si nu ar veni la locul de intalnire. Se parea ca s-a mai facut o lista si o verificare (inainte de plecare) la fabrica si  acolo eu lipsisem (si era deja grav). Ar fi existat chiar o lista a celor care plecasera (ulterior) fara voie acasa – chiar de la serviciu. Si se mai vorbea ca dupa actiune, toti trebuie sa mergem neaparat inapoi la fabrica, unde se va mai face o prezenta si cei care nu erau prezenti, chiar ca urma sa li se intample lucruri rele (oare ce insemna asa ceva? Caci in mod concret eu unul nu vazusem nimic in 8 ani). Acum imi parea clar ca din intreaga zi, poate doar spectacolul de seara il voi mai prinde.

Mi-am reluat cititul. Cu cei cativa cu care lucram pe probleme tehnice, ne era mult mai bine sa discutam cu diferite materiale si cataloage in fata sau langa aparatele de masura si placile in lucru/testare – nu la colt de strada. Si cum eu nu eram nici cu fotbalul sau loto si nici cu partidul sau periatul de sefi, imi ramanea cititul. Si imi era bine si suficient.

Nu imi aduc aminte de prea multe (caci organizarea semana cu cele 30+ de alte actiuni similare din ultimii ani) decat ca am mers pe strada C.A. Rosetti pana in piata CC (actuala a “Revolutiei”) si noi am ajuns in zona centrala la circa 170 m de balcon (si la circa 100m de BCU). Totul era ca de obicei. Sonorizarea era mai proasta si in mod ciudat, a mai intrat o masina cu difuzoare pe langa BCU, spre galeria Orizont.
Eu tot citeam de zor, a inceput cuvantarea si cand s-a ajuns la partea din discurs cu majorarea cu inca vre-o suta de lei si asa mai departe, mi-am dat seama ca ceva nu este deloc in regula.

Cand (in sfarsit) am inceput sa mai uit in jur, vedeam multe diferente fata de adunarile obisnuite. Printre noi vedeam cateva fete “noi” – dar acestia (stiam) ca sunt agitatorii profesionisti (adica din cei care cand venea momentul cu “stigaturi” ei luau initiativa, stiau ce sa spuna si se uitau fix la unii si mai ales la coordonatorii de partid din grupuri). Asa ca dupa ce am vazut 2-4 (inserati in grupul nostru), am considerat ca este totul “normal”. Nu intru in detalii cu ce a urmat: partea acesta se regaseste si in filme si alte inregistrari. In grupul nostru – oamenii nu au avut discutii sau initiative neobisnuite. Ceva uimire (mai degraba tacuta) dupa ce grupul a plecat de la balcon. Si au fost ceva zgomote neobisnuite si cateva tipete (de femeie) in cateva locuri din piata. Apoi a plecat elicopterul (Delfinul) de pe acoperisul cladirii – cu niste manevre cam stangace si neobisnuite.

Eram atat de multi (si de regula, cu un anumit numar de organizatori intre noi), incat stiam ca trebuie sa asteptam sa primim instructiuni (la nivel de grupuri) cand si cum sa iesim din dispozitiv.

Am vazut cum cativa din cei din fata incepeau sa intre in cladire, altii sa arunce cu obiecte si cam prea repede, unii din cladire au inceput sa deschida si sa sparga geamuri dinnaunutru in afara si apoi sa inceapa sa arunce cu obiecte. Ba chiar s-a facut si un foc cu ceva tablouri. Iar statiile de sonorizare scoteau tot felul de zgomote ciudate.

Din spatele nostru si dinspre BCU, am auzit cateva strigate, ceva cu ‘sa fugim’ sau ‘salvati-va’. Am considerat ca era o prostie. Eram prea multi (si deja inghesuiti) si asa ceva era o iresponsabilitate caci ne-am fi calcat in picioare. Dar totusi o parte din cei din fata (dinspre balcoane) deveneau prea repede prea agresivi iar o parte din cei dintre noi incepeau sa se urneasca (inapoi – ocolind BCU) catre strada (C.A. Rosetti). Iar miscarea acesta incepea sa se accelereze si oamenii sa se impinga. Dupa numai 100m (circa 4-5 minute), am intrat in suvoiul ce se forma si am ajuns sa alerg fara voie cat de tare puteam de-a lungul strazii (C.A. Rosetti) din doua motive: pentru a nu fi impins >  impiedicat si calcat in picioare de cei din spate si pentru ca daca aveam initiativa si fugeam voluntar si activ, puteam sa imi aleg eu pe unde sa o iau si chiar sa mai ocolesc pe unii ce fugeau in fata, dar puteau sa cada sau sa ma impiedic in ei. De 2-3 ori, doream doar sa ma pot apropia de margini si sa ma prind si urc in maini pe garduri ori stucaturile cladirilor vechi. Mai multi oameni au fost calcati in picioare de multime. Si am alergat pana la Administratia Financiara Roseti, unde pe ceva strazi laturalnice am putut sa ma/ne oprim. Usor usor incercam sa ne refacem in ceva grupuri. Caci nu puteam pleca (nu eram ‘dezlegati’) pana nu ni se spunea explicit de catre organizatori unde si la ce ora trebuia sa ne reintalnim. Si in plus, aici era oricum punctul de referinta (intalnire) initial – deci toti ar fi trebuit sa vina aici intr-un anumit timp (maxim 30m). Majoritatea ne-am revazut. Si desi nu mai vedeam organizatori, majoritatea spuneau ca merg la fabrica. Parea cel mai prudent lucru (mai ales ca inca de dimineata asa fusesem instiintati). Si urma sa se faca noi verificari de prezenta …

Insa, abia ATUNCI m-am desmeticit si am constientizat ca CEVA se intampla si am reconsiderat (pentru prima data si serios) toate info si detaliile din ultimele ore. Mi-am dat seama ca de 2 zile nu mai vorbisem cu tata despre stirile de la Europa Libera si ca de fapt eu nu stiu (mai direct) ce a fost pe la Timisoara. Asa ca mi-am zis ca cel putin o parte din cei care au fugit din piata, vor incerca sa se reuneasca in piata Universitatii si de acolo sa reintre in piata CC (a “Revolutiei”). Voiam sa vad CE si CUM. Nu puteam intelege bine suita de de lucruri neobisnuite: agitatia oamenilor (inca de dimineata) / zvonurile (oare erau adevarate – cu Timisoara) / proasta organizare (parca intentionata) a intregii actiuni / ciudata dispunere a noastra in piata / cuvantarea neobisnuita / plecarea precipitata a elicopterului (fuga – dar chiar o fi fost Ceausescu?) / reactiile cert opuse a doua mari categorii de oameni (supusii-prudenti / curiosii-rebeli) / etc.

M-am hotarat sa merg pana in piata Universitatii, sa vad CE si CUM cu ochii mei.
Stiam ca NU asa ceva TREBUIE sa fac (prudent / “intelept” etc.) Si ca sefii – tata si altii nu ar fi deloc de acord cu mine. Dar mi-am ridicat gulerul si mi-am zis – ma duc sa vad CE si CUM. (Am luat-o prin spate pe str. Vasile Conta si apoi pe Traian Vuia – pana pe Magheru – catre piata Universitatii)

Odata ajuns in piata Universitatii, am vazut ca erau abia circa 120 de oameni, de ambele parti ale bulevardului. Incepeau sa se adune in grupuri. Unii se faceau ca tot trec bulevardul (dar de fapt se tot reintorceau). Era o ezitare. Initial mimau rolul de pieton “razganditor”. Dar aici era ceva natural. Erau tineri. Era clar ca nu e ceva organizat. Ca erau altii – ca mine. Am vazut un coleg de facultate (Vasile), apoi un altul – ne-am salutat (cu un nou fel de privire in ochi) dar nu ne-am vorbit. Mergeam si totusi ne era clar ca vom patrula si ne vom tot intoarce. Stiam ca va urma ceva si vor fi riscuri si am putea avea proboeme, dar ca totusi era clar ca ce se intampla aici, era doar un inceput.
Apoi, in circa 30 minute, grupurile crescute, au intrat in sfarait si pe mijlocul bulevardului. Mai treceau masini care divizau grupul format, insa grupul acesta tot crestea. Au aparut la balcoanele de la Intercontinental cativa straini (credeam atunci, eu/noi). Pareau sa filmeze de pe la etajul 6, pe partea dinspre str. Batistei. Si eu (oarecum) datorita acestui fapt – parca ne simteam vazuti dar protejati (ulterior avea sa rezulte ca erau filmari facute chiar de SRI).

Eu am cam ales sa tot stau in zona iesirii de metrou (de la Batistei).

Vad: majoritatea – tineri. Si ceva adulti, in grupuri. Pareau sa se formeze grupuri pe criterii de prietenie (nu de serviciu – ca anterior). Si grupurile fuzionau. Strigate sporadice de “Jos Ceausescu!”, “Jos Comunismul!”, incepeau sa se cumuleze si consolideze. Parea sa devina un fel de raspuns si motiv la agitatia fara nume si forma de pana atunci.

Da, ar fi fost bine sa fie si altfel si altceva – dar oare era ACUM si AICI locul si sansa unei astfel de schimbari? Stiam ca organizarea din tara si a lui Ceausescu era foarte bine pusa la punct. Nu putea fi posibil sa doar cateva sute de tineri sa aiba ceva sanse pentru orice schimbari reale. Era imposibil. Poate toti eram doar suprinsi de ineditul situatiei rezultate si mai dura doar 1-3 ore pana se intervenea in forta. Toti cei de aici ar fi urmat sa fie identificati, sanctionati, eliminati din facultati, dati afara de la servici (eventual mutati la munci foarte nealificate) si unii chiar arestati pe durate nedeterminate. Si evident – batuti (dar aici credeam ca eu m-as descurca mai bine – dupa antrenamentele de la diferite sporturi, rugby etc.)

Si totusi si ceilalti (trebuie) ca isi dadeau seama ca asa poate fi cel mai probabil – deznodamant. Dar oare de ce mai stau/stam/stau? Si uite ce multi am devenit .. Suntem prea multi pentru a nu necesita o interventie a militiei sau securitatii. Si trebuiesc cateva sute din partea lor … Si strigatele si privirile si dorinta multimii prinde din ce in ce mai multa forta, directie si claritate: Vroiam “Jos Comunismul!” si mai ales “Jos Ceausescu!”. Mai intai repetai in gand. Apoi in soapta. Apoi cu voce mica. Apoi ceva mai tare – continund sa te uiti cam ciudat – unul la altul. Apoi strigai cam neconvins ca asa ceva poate folosi la ceva. Apoi erai oarecum uimit cum te simteai ca faci ce fac si altii si ca acel ceva “comun” pare sa isi ia un fel de proprie existenta ca un ceva “separat” (dar totusi dependent si de contributia ta). Eu unul nu stiam daca “jos comunismul” este ceva cu adevarat posibil. Dar aveam in minte (de mai multi ani) foarte multe lucruri si schimbari pe care le-as fi dorit personal. Nevorbite cu nimeni – din mai multe motive (in special: inutitilate + riscuri + neincredere sistemic intretinuta prin informatori si bonusarea acestora). Insa stiam ca nu ajunge doar sa strigi, doar sa nu fii de acord. Trebuie sa stii CE VREI! (Nu doar ce nu mai vrei). Si (de fapt) cel putin eu nu stiam CE VREAU si mai ales CUM ar fi asa ceva posibil (in special pentru ca nu alocasem deloc timp pentru asa “constructii”). Eram surprins de asa multe lucruri noi – desfasurate si atat de rapid.

Eu avem in buzunar bilete la teatru in acea seara. Eu stateam de peste 90 minute in zona pietei Universitatii si ar fi trebuit sa plec pentru a ajunge la timp la fabrica, la prezenta. Ma gandeam ca era posibil sa ajung pe doua liste la fel de nefaste (cea de dimineata – din fabrica – cu absenti sau cei care refuzeasera sa mearga la miting sau chiar plecaresara acasa, respectiv a doua lista de dupa actiune, cu cei care nu s-au intors la fabrica si deci sigur au ramas la aceasta spontana manifestatie, despre care trebuie dat ulterior socoteala …Cu declaratii scrise si cu ceva martori, la minut … Deci nu mai era deloc o simpla curiozitate si posibil de scuzat ori glumit …).
Si daca cei ce incepusera sa filmeze de pe balcon de la Intercontinental, erau de la Telviziunea Romana? Insemna ca ulterior puteau sa ne adune foarte usor pe toti. Si apoi mai erau cei cativa care faceau poze prin multime. Si pe alocuri cativa adulti bine facuti (care mie imi era clar ca erau militari si securisti infiltrati – deja “la lucru”). Ma mai gandeam si ca “Ce bine ca eu am reusit sa ma schimb de sacou si costum …”

Dar grupul din piata Universitatii, crescuse prea repede si prea mult. Spontan. Incepeau sa se formeze primele lanturi de oameni care isi prindeau bratele si traversau dintr-o parte in alta ostentativ, incepeau primele franturi de cantece. Se creea un fel de constiinta (identitate) de grup …

Am mai recunoscut alti 7-8 colegi de fabrica, 3-4 colegi de facultate si chiar un coleg de liceu.

Vedeam grupuri de militieni (si in urmatoarele 2 ore aveau sa ajunga la peste 400), cum se strecurau si formau in partea exterioara a grupului format, un fel de lant… Dar si grupul din centru crestea din ce in ce mai repede si nu puteai sa ghicesti care vor fi mai multi … Poate la un moment dat, militienii se vor speria si vor pleca cand vor vedea cat de multi am devenit … Multimea formata spontan (si care crestea) – nu mai putea fi intimidata. Eu cel putin – simteam din minut in minut ca ceva bun si important tot creste si ca este bine ce fac / facem .. Continuam si eu sa tot merg cam intr-un fel de dreptunghi intre coltul Dalles – intrarea principala la Inter – peste bulevard la intrarea la Universitate (Speologie / viitorul balcon) – Dunarea – Ciclop – coltul Dalles.

Diversitatea activitatilor din centru, crestea. Apar noi strigate, ceva franturi de cantece, mai multe forme de stragere de maini, imbratisari, formari de grupuri. Parca oamenii aveau nevoie din ce in ce mai mult sa se simta, sa se atinga, sa se priveasca si DA … Oamenii incepeau sa se uite intens unii in ochii altora. Nu era doar un fel de infruntare (caci pana atunci regula era sa eviti privirea insistenta a necunoscutilor). Oamenii se priveau in ochi si zambeau. Mi-am dat seama ca si eu de fapt tot traversasem de peste 15-20 de ori zona, zambeam de mult si probabil ca de deja de mult priveam in ochi pe toti cei din jur …
Pai (gandeam) toti trebuie sa stim ca este deja prea tarziu (si va trebui sa dam socoteala pentru prezenta noastra aici …), dar ce ar fi daca s-ar si face ceva schimbari si sa fie si altcineva decat Ceausescu si falsitatea mediatica si cu mitinguri. Caci intelesesm ca o ducem greu pentru ca plateam ceva credite externe la care dobanzile erau prea mari .. Asa ca ar fi fost bine sa apara cineva / ceva care sa deblocheze ceea ce in special de 2-3-5 ani, se “stricase”… (Nu stiam atunci ca nivelurile 2 si 3 din conducerea de partid si servicii – blocasera si faceau intentionat rele sociale si economice doar pentru a eroda din simpatia populara pentru Ceausescu – provenita din momentul 1968, anti rusi … )

Pana in acest moment, nu cred ca am vazut (propriu-zis) revolutionari (asa cum in anii urmatori – am vazut ca se tot prezentau unii si altii). Pe moment doar ma gandeam ca cei de aici (spontani si sinceri) nu ar putea fi confundati cu cei din piata – de la mitingul organizat pentru Ceusescu. Pe de-o parte imi era teama ca (mereu) minoritatea celor care si gandesc – nu au energia sa tot repete ce au spun (de regula) o singura data concis si clar. Pe alta parte – aici si acum ar fi trebuit reluari scandate ca pe stadioane (dar cei din astfel de grupuri – par sa ajunga sa se repete si sa ramana intr-un perimetru de doar 3-6 “strigaturi”). Aici si acum era nevoie de altceva  – si eu nu puteam decat sa constat cate ceva din iuresul care se schimba din clipa in clipa …

Eu eram tot in zona coltului (Batistei / iesire metrou).

Apoi, de pe strada Campineanu au fortat multimea 2 taburi insotite de asa zisi militari (dar care de fapt aveau doar haine de ostasi insa varste de 38-50 de ani si probabil – ca la noi cei din fabrici si uzine – tot felul de infiltrati cu rol de a crea acea presiune “uite – poate asta care a fost trimis aici si se uita urat – o sa ma raporteze ca nu fac ce se cere prin sefii mei …”).
Apoi au urmat niste rafale de gloante in sus, dar in partea de jos a balcoanelor blocurilor de pe partea cu Dalles, astfel incat o parte din gloante au ricosat cu energie mica inapoi catre multimea de jos, plus ceva moloz desprins care iti cadea in cap. Asa ca unii au inceput sa se fereasca …
Au aparut ceva militari – scutieri …

Apoi, din multimea (pana atunci – spontana) au aparut (s-au format) niste nuclee foarte energice (3-5 persoane) care pareau sa aiba ca scop sa arunce cu diverse obiecte si sa provoace militarii si militienii. Acestia aveau o dinamica diferita fata de multimea anterioara … Usor usor a inceput un fel de dans inainte-inapoi intre cele doua tabere (ostasii de circa 40 de ani si cele cateva mici nuclee recent aparute, care aruncau cu bete si pietre in acestia .. )
Doar simteam ca aceasta etapa – nu prea mai mai reprezinta … Eu (poate naiv) vroiam si credeam ca e suficient pentru a fi evident ca trebuie sa urmeze un dialog ceva …
[Peste ani (cand au aparut si ceva inregistrati video) aveam sa vad si in filmari ca si altii parca au inceput sa ezite si unii chiar sa se retraga. Eu si poate acestia – am fi vrut sa formulam si sa spunem / cerem ceva. Pe cand acolo – parca lucrurile incepau sa se duca doar catre o gratuita incaierare si disparitia posibilitatii de a formula – cere – scanda ceva…]. Ulterior eu am concluzionat ca multimea formata spontan a fost infiltrata de falsi revolutionari (si viitor “eroi”) si ca de fapt urma un “dans” intre doua parti in care doar naivii urmau sa tot plateasca in fel si chip …

Apoi, parea ca tot bulevardul (pana la Piata Amzei si in jos pana la Cocorul) este plin de oameni veniti/ramasi sa vada ce este … Si ca vestea ajunsese in tot Bucurestiul – care se punea in miscare sa ajunga acum in centru – dar nu la cererea unor organizatori. Ci prin si pentru ei insisi …
Asa ca pe parte emotionala – a fi parte si a simti acel crescendo pe mai multe ore, este ceva imposibil (mie) sa reproduc cumva ..

Dar si militienii se tot adunau si (suprinzator) se tot duceau catre locuri foarte bine definite si pentru a “cuprinde” un perimetru mult mai mare decat cel (curent) necesar … [tot peste ani aveam sa imi dau seama ca organizatorii si ei chiar contau si asteptau sa intre mai multi naivi in “dispozitiv” si sa se lase si seara pentru ce era … pregatit: ceva carnagiu cu rol de “justificare” a … loviturii de stat]

Apoi, au aparut zvonurile (si ce repede si usor treceau …). Parea ca toti vorbeam cu toti, de parca ne cunosteam dintotdeauna …

Ca vin muncitorii de pe platforma X si de la fabrica Y dar si de la Z. Ca “armata e cu noi”. Ca a fost macel la Timisoara. Ca Ceausescu a fugit. Ca vin trupe de la Otopeni. Ca vin tancurile. Ca vine securitatea. Ca cei ce filmeaza din Intercontinental sunt ba de la televiziune, ba straini, ba de la securitate.

Dar si ca vin muncitorii de la IMGB / 23 August sa il apere pe Ceausescu …

Din ce in ce mai greu si mai rar – mai treceau ceva masini pe Magheru …
Apoi, am auzit un huruit de motoare puternice…

Mai tarziu – tipete ingrozite si apoi imbulzeala violenta… Pe mijlocul drumului, de la Unirea spre piata Romana au trecut taburi. In fata la Dalles au lovit cateva persoane. (Mai tarziu aveam sa vad in poze, ca printre victime era si o fata cu o haina alba la care ma uitasem si eu de mai multe ori. Si pentru ca era frumoasa, eram tineri. Nu stiam atunci ca o voi revedea in poze cu sange si astfel chiar aveam sa nu o mai uit niciodata … (caci a fost printre victimele acelui prim moment).

Apoi, se insera din ce in ce mai repede si unii (de acum – manifestanti) pareau sa plece, pe cand militienii (care tot nu faceau nimic), pareau doar sa se organizeze si sa astepte ceva.

Vedeam din ce in ce mai multe semne de vandalizare si grupuri din acelea de cate 2-3 persoane, care carau si diferite lucruri luate (unele – fara sens / legatura cu ce ma asteptam eu – in diferite directii. Eu (si cei ca mine) nu am fi distrus ceva pe undeva (peste ani am vazut in filmul Gandi – ceea ce ne reprezenta atunci).

Eram totusi atat de multi si (rezulta – si diferiti) in zona… Eu doream sa fie posibil si loc si pentru altceva. Un ceva fara monopolul (cultul) lui Ceausescu, cu mai multa mancare, caldura, apa, televiziune, ziare, etc si mai ales sa putem face la fabrica si la facultate – tot ceea ce puteam deja face si se facea in alte tari (chiar cu tehnologia pe care o aveam / caci era deja o mare subutilizare). Insa nu stiam CUM si cu CE ar putea fi inlocuit tot ce exista (ca organizare) – si mai ales, asa dintr-o data. Cert este ca nu eram de loc de acord cu vandalizarile. Si nici cu a merge “sa ii omoram acasa” pe unii, cum am auzit instigari in piata. Si nici cu provocarea gratuita a ostasilor si militienilor (care nu pareau deloc ostasi si militieni obisnuiti). Oarecum simteam si ceva artificial: am vazut si in spatele acelor ostasi niste comandanti deosebit de energici – foarte similari “energicilor” din multimea de manifestanti … Amintindu-mi privirile (de aproape) a celor de acolo, peste ani aveam sa inteleg si sa simt mai bine, ca oarecum “cineva” ne-a pus fata in fata si cumva a reusit si sa escaladeze ceva conflicte create artificial. Si da, chiar au fost de ambele parti – ceva organizatori / provocatori (care aveau un plan). Pe moment – marea majoritate care eram pe acolo, aveam (doar) priviri si atitudini de oameni care “nu ne vedeam” ca suntem doar niste viitoare victime (in)directe …

* La un moment dat, m-am gandit ca poate se asteapta doar intunericul pentru o actiune masiva importiva demonstrantilor … Si mi-am dat seama ca ori exact acesta este (de fapt) planul. Ori ca (daca ar veni si repede – si mai multi manifestanti – poate nu ar face si aici, ce auzisem intre timp ca ar fi fost la Timisoara, dar tot refuzam sa cred ca ar fi si adevarat …

Si in tot acest timp, majoritatea ne vanturam prin piata, mai formam ceva grupuri, mai stigam cate ceva si apoi ne mutam prin alte parti sa vedem ce si cum. Erau prea multe lucruri deodata si prea noi. Si prea multi oameni …

S-a pus foc la unele masini. Dar mie mi se parea ca parca ostasii au facut asta. Si totusi, intr-o parte (spre Dalles), se frateniza cu ei. Si de mult se tot striga “Armata e cu noi!”. Si apoi vesti ca Generalul Milea s-a sinucis. Sau ca a fost impuscat. Eu nu stiam ca ar fi fost comandantul armatei (oricum – Ceausescu stiam ca este seful cel mai mare – si de accea nu mi se parea nici relevanta o eventuala sinucidere / nu intelegeam ce ar putea sa insemne / doar o dovada suplimentara ca de fapt eu sunt cel care stiu mai putin decat altii despre ce se intampla de fapt …)

M-am hotarat sa merg acasa sa mananc ceva, sa imi iau aparatul foto si revin.
Am decis sa merg pe drumul cel mai scurt (si larg: Carol etc.) ci sa merg pe strazi mai laturalnice si astfel sa vad si unde – cate – ce masini si logistica au militienii etc. (caci nu degeaba facusem si eu si armata). Si am vazut dar tot nu m-a ajutat la ceva concluzii / decizii.

Acasa, am vorbit cu ai mei si pentru ca tata era sigur ca urmeaza sa se traga, mi-a interzis sa mai plec, intr-un mod categoric. Tata era (deja) pensionar. Dar stia ca exista ceva scenarii mari pregatite si ca daca (de exemplu) s-ar lansa un cod “Radu cel frumos” – ar putea incepe ceva gen gherila urbana. A fost pentru prima data cand mi-a cerut si apoi mi-a impus serios – ceva. Si pentru ca eu aveam mare incredere in tata, il respectam, nu incalcasem niciodata nici ce imi recomandase el, decis sa aman plecarea cel putin cateva ore (ma gandeam eu ca dupa 22:00 – lucrurile se vor si clarifica). Si deci hai sa vedem si la televizor ce se mai intampla.

Dar in foarte putin timp, am inceput tragerile in oras. Si fereastra noastra (etaj 5 si o superva vedere spre centru) – vedeam deci zeci de trasoare trasee si ceva valvatai (clar de la ceva incendii prin centru). Si mai ales – se auzea clar de pe balcon (deci de la circa 2,5 km) ce era in centru. La inceput focuri sporadice, apoi rafale si din ce in ce mai organizate. Deci grupuri de militari care se deplasau dupa grupuri de oameni. Posibile executii. Insa eu stiam si starea de spirit atinsa in centru. Si imi era clar ca vor fi foarte multi care nici asa nu vor pleca. Si ca si intre militari – militieni, unii nu vor trage. Si ca se depasise un prag si ceva – era deja – ireversibil …

Nu am mai plecat de acasa in acea seara. Nici nu am dormit-o. Tata spunea ca unii militari sigur vor trage si executa integral ordinele primite si ca sigur multi vor muri si din intamplare. Stiam ca pot avea incredere in tata si imi era clar ca era mai mult decat fireasca si simpla lui intentie de a ma tine acasa. Apoi, eu deja protestasem, eram deja implicat (si deci – oricum – aveam sa dau cu subsemnatul pe undeva, daca nu cadea Ceausescu). Urma sa continui in timpul zilei – in felul meu …

22.12.1989: Vineri
A doua zi de dimineata, pe de-o parte as fi dorit sa merg la servici (dar acolo erau probabil doua liste pe care figuram nasol si era prematur sa merg. Si daca ajungeam – Ce sa spun?). Asa ca m-am hotarat sa nu mai merg, cel putin pana se mai lamuresc lucrurile. Caci daca era sa fiu tras la raspundere, oricum ar fi aparut in cateva saptamani si pozele si filmele din piata Univesitatii (in care figuram) si tot nasol era.

Asa ca am plecat cu doua aparate foto rusesti (un FED si un Smena vechi) spre centru, pe jos.
Cu intentia de a face si poze acelor momente deosebite.
Nu imi mai aduc aminte ce si cum am vorbit cu tata … Posibil ai mei sa fi crezut ca merg la serviciu …

Patrulari voluntare si repetate pe Magheru (intre Romana si Sf. Gheorghe)
De la Mosilor, am mers incet de-a lungul bulevardului Carol – pana la piata Universitatii.
Oamenii mergeau cu teama prin oras. Aproape ca se pitulau de la un bloc la altul.
Se zicea ca se trage de la ultimele etaje, din mansarde si de pe blocuri.

In Piata Universitatii, erau cateva locuri cu lumanari aprinse, ingramadite. Era mult sange pe jos. Cateva masini incendiate. Tuburi de cartuse si diferite resturi (haine, pantofi, etc).

Erau relativ putini oameni – fata de ieri dupa amiaza, insa nu mai erau nici ostasi si nici militieni. Doar grupuri de cate 6-8-14 tineri/oameni, care pareau a se cunoaste si mergeau in sus si in jos de-a lungul bulevardului. Din cand in cand se mai auzeau focuri. Si mai treceau ambulante si masini cu faruri aprinse si oameni care tipau fel de fel din ele.

Deci, era adevarat ca de sus se tragea in trecatori …

Daca la inceput mi-am cautat un loc sa vad mai bine si sa risc mai putin, apoi m-am uitat la ceilalti si imi era clar ca erau constienti ca pot fi impuscati. De fapt toti/oricare. Mai multi pareau ca au ramas de ieri (pareau obositi, cu fete foarte ravasite si o privire foarte tulburata).
Initial m-am simtit rusinat. M-am gandit cat de mult vreau sa fie mai bine/altfel si eu – ce fac concret pentru asta. M-am hotarat ca trebuie sa merg si eu pe bulevarde, ca toti ceilalti. Intr-un fel de “patrulare” ostentativa – asa cum si ieri am inceput si facut in Piata Universitatii. Poate vor mai iesi si alti oameni (ca ieri) si apoi poate se va ajunge la a se cere/spune concret ce doresc cei din strada. Si ceea ce simteam ca de fapt cam vrea toata lumea …
Nu reuseam sa imi dau seama ce carnagiu a fost noaptea (peste ani aveam sa aflu ca peste 1000 de persoane au si fost retinute). Eu mai degraba si atunci credeam ca mai mult s-a tras pentru intimidare, ca cele mai multe vorbe sunt (iar) exagerari si ca sangele provine de la ceva prosti care au tras aiurea dar si de la ceva securisti infiltrati printre ostasi – care (cel mult) au tras ei de cateva ori pentru a incerca sa “inspire” ostasii si a face provocari. Credeam ca (mai ales la lumina) si dupa atat timp, nu va mai fi posibila violenta (gratuita) si mai ales trageri pe baza de ordine date din fosta conducere (a lui Ceausescu).

Fotografieri cu aventuri …
La un moment dat m-am hotarat sa si incep sa fac cateva poze.
Dar imi era ciuda ca in poze nu ar fi putut surprinse starea emotionala, nici atmosfera si mai ales precipitarea si indarjirea de a merge apasat si ostentativ prin zonele in care fusesera impuscati deja oameni si in zonele unde se mai auzeau (cam la 15-20 de minute) focuri trase in jos, spre cei de strazi … Totusi – eram putini cei care circulam (mai ales in astfel de conditii).

Stralucirea din ochii celor care (si ei) circulau – tot ostentativ si la fel – era motivanta si incurajatoare. Dupa primele sute de metri (si vanzand si altii – cred ca eram simultan cam 70-100 in total pe Magheru) – emotiile s-au schimbat. Era prea clar ca era prea usor sa fim impuscati. Si cam la 30-90 minute, cate un nou impuscat. Nu mai era un fel de frica personala. Se transformase in ceva gen “Si ce daca?” Aici si acum e ceva mai important – care, cumva – transcende. E cu folos si e mare nevoie de asa ceva. Ceva bun si important va veni (mai sigur) in special daca si asa ceva sa mai intampla … Chiar daca as fi chiar eu … Si odata constientizat si asa ceva, te timteai usurat si sprinten si reincepeai sa devii reconectat la realitate – dar cu plus de simturi si adrenalina. Imi aminteam si de mantra din Dune (re frica – pe care este mai bine sa o lasi sa vina > sa te cuprinda > si asa sa o lasi sa treaca si apoi sa iti vezi de treaba) …

Deci incercam sa pozez. Dar ce? Sange? Cateva lumanari aprinse? Ar fi prea putin …
In circa 4 ore, abia am vazut eu (direct) 3-4 miscari mai suspecte la ferestrele de la mansarde si o data pe un acoperis (inspre Romana – pe dreapta cand esti cu fata catre piata). Dar miscari – prea rapide … Deci a sta sa surprinzi asa ceva era inutil si mai ales inutil de ostentativ si foarte riscant. Mai ales ca era ceva straniu cu cei impuscati : pareau sa fie erau impuscati excelent (in cap sau inima si deci acestia mureau fara chinuri iar altii doar intr-o mana sau picior. Astfel, fie nu sufereau deloc, fie se aoloeau si urma sa faca un circ intreg, cu povesti multe si transmitere de multe emotii (dar scapau cu viata). Cel putin mie imi era clar ca cei ce trageau erau atat profesionisti cat si stiau foarte bine locurile de pe (din) blocuri. Acum imi dadeam seama ca cei care trageau – trebuie sa fi stiut si cum se asigura paza lui Ceausescu (la mitinguri – deplasari si aveau detalii si acces la reteaua de mansarde – usi si treceri si probabil si rezerve de munitie si hrana).

Si totusi, a traversa bulevardul in sus si in jos, impreuna cu altii, in cunostiinta de cauza de riscurile existente si fara sanse de surprinde pe asa zisii teroristi – iti putea face si bine. Da, simteai ca ai ceva de spus, ca te rupi de ceva, ca alegi, ca iti asumi si un risc dar mai ales o responsabilitate. Ca in viitor vei face o serie de lucruri si nu vei mai face o alta serie. Mai simteai si ca nu esti singur. Ca sunt si altii care simt, gandesc, vad, vor – ceva similar. Probabil ca altii mai simt ceva similar de Paste (la inviere), intre ani (cand isi propun/doresc cate ceva). Pentru mine (si speram – pentru majoritatea din cei ce se expuneau gratuit ca tinte/victime celor ce trageau de pe blocuri) – insemna mult, tot acest proces. Atunci si acolo, voluntar am decis sa particip la o astfel de loterie (peste ani aveam sa inteleg ca exista un echivalent : “ruleta ruseasca“).

Cand m-am hotarat sa stau cu aparatul foto la vedere si sa fac totusi cateva poze, am avut 3 intamplari intense – pana am renuntat.

Astfel, prima data eram vizavi de piata Sfantul Gheorghe si voiam sa pozez spre aceasta. Nu mai stiu ce vazusem eu pe acolo … Si cum ma chinuiam eu sa fac o cat mai buna incadrare, vad ca un grup de tineri (circa 5 baieti de 18-22 ani) vin rapid catre mine, ma imbrancesc si isi zic ca eu trebuie sa fiu din cei care pozeaza fie pentru anchete/arestari ulterioare (deci ca as fi de la securitate sau militie), fie pentru instructajul/amplasarea teroristilor.

Intr-un prim moment nu m-am speriat de 5 (iata rezultatele antrenamentelor de la rubgy si calmul pe care ti-l da o buna autocunostere, inclusiv cam cat ar putea sa doara o suita de lovituri – daca nu reusesti sa te feresti). Am vorbit si am gasit repede repere comune – credibile (nu eram rus / am gasit detalii comune exacte din Pipera – Politehnica si Vatra Luminoasa si am avut si ceva acte cu mine). Insa, abia atunci am constientizat (ca de fapt si daca m-as fi gandit putin mai mult) si eu as fi crezut ceva similat despre un altul … ca mine… Si ca asa ceva (in sine) este cu adevarat periculor (mai ales pentru cei care trageau – daca i-as fi surprins in poze / sau daca erau securisti si astfel de poze ar fi ajuns in ziare straine si deci ma considerau ceva jurnalist). Tatal meu mi-ar fi atras atentia imediat daca ar fi stiut ce intentionez … Am decis sa fac poze doar daca vad ceva cu totul deosebit si ma asigur si feresc cat pot de bine …

A doua incercare a fost cand am revenit (cam a 3-a oara) langa Sutu. Era ceva interesant – langa Coltea. Tot asa, au venit catre mine 2 tipi. Avantajul meu a fost ca eu am stiut repede ce sa spun (din experienta anterioara) pe cand ei atunci le venise suspiciunea/ideea si nu stiau ce sa intrebe/faca si erau doar doi si eu prea prompt, energic si sigur pe mine. Cred ca i-am si invitat (impreuna) sa mergem spre ce pozam eu si li s-a parut si lor cam ciudat ce era acolo si eu convingator in invitatie. Asa ca au declinat propunerea si ne-am despartit … Ei aveau dreptate si procedasera bine. Dar si eu doream sa fac ceva poze (daca tot eram putini pe strada) si ma gandeam ca or folosi la ceva (mai putin daca revine Ceausescu si de poze vor avea nevoie doar anchetatorii…)

A treia incercare a fost pe langa Campineanu (incercam sa pozez urmele de gloante de la balcoanele / fatada distrusa in ziua anterioara. Eram mahnit ca zoom-ul si lipsa de focalizare nu imi permitea sa obtin ceva relevant. Si din concentrare nu mi-am dat seama ca alti 3 vin direct la mine …
M-am cam speriat si eu si le-am spus concret ce fac si de ce. Cumva a alunecat discutia la cele intamplate ieri si “ne-am verificat” prin amintiri concrete de momente si locuri si emotii si comentarii impartasite. Eu am luat decizia sa nu mai incerc sa fac poze si cu /pentru al-3-lea rolfilm. Aveam (deja) circa 20-30 de poze facute in cele doua aparate. Incercaerea de a face poze m-a ajutat si ca mi-a mai distras atentia de la trageri si tipete si aoleli …

Am plecat spre casa. In nerabdarea mea de a vedea ce poze am facut, am facut o greseala imensa: am dus si dat filmele la developat langa biserica de la Mihai Bravu (la circa 70 m de Circa 8 de Militie). Prin 27-28 cei de acolo aveau sa imi spuna ca nu filmul nu a fost expus (“nu se vedea nimic”) si ca nici nu au pastrat filmul developat. Anterior mai developasem la ei (desi si acasa aveam propriul developator – dar cu substante cam expirtate). Si exista increderea chiar ca cei de la laborator sa decida ei daca iti si fac sau nu si ceva prime poze – odata cu developarea (doar sa fi ales marimea). Pe moment nu am avut nicio suspiciune. Peste cateva luni – urma sa imi vina gandul ca Militia si altii, sigur (de fapt) dadusera instructiuni ca toate eventualele filme si poze legate de evenimentele din centru – sa fi adunate sub diferite pretexte … Si nu cred ca (de fapt) au fost distruse. Si acum cred ca sunt (de fapt) pe undeva si credeam ca le voi regasi si recunoaste (cumva si poze). Inca nu – pana acum .. (dar cred ca am vazut putine). Cred ca am circa 10 cu si despre “urmele” carnagiului si alte 10-15 cu si despre amosfera din oras / centru / strazi / ambulante …

La televizor incepea avalansa de “noutati”, “comunicate”  – de fapt adevarata manipulare …

La serviciu (ICE Felix SA):
– Cand am ajuns, nu se mai putea problema “sanctionarii” celor care nu au respectat “instructiunile” si nu au mai fost pe cele doua liste. Acum cei cu acele liste, erau cumva putin … absenti.
– La serviciu (ICE Felix SA) > un elicopter trage o rafala de gloante si sparge usa principala de la intrarea de protocol – din interiorul fabricii … Se pare ca in intreaga platforma Pipera se vazuse acel elicopter. Ba chiar ca mai fusese unul mai inainte. Si ar mai fi tras si prin alta parte.
– Acum se spunea ca ar exista teroristi care vor sa vina si sa il salveze pe Ceausescu si ca securitatea il protejeaza pe Ceausescu si ca se trage si in populatie si ca ar exista riscul sa se distruga si fabrici si uzine si diferite obiective strategice. Asa ca daca tot suntem la serviciu si daca tot exista planuri – dotare – organizare si arme, hai sa ne si protejam fabrica de atacurile teroriste. Caci uite – cel putin 20 au si vazut concret cu a tras in fabrica si ne-a si spart geamurile.
Asa ca totul era credibil si coerent.
– S-a trecut la facut de liste… Cumva, s-au deschis ceva usi de la magazii din subsolul fabricii (de a caror prezenta – existenta nu fusesem niciodata prea atent). Si de acolo s-au scos multe lazi cu arme. Pe baza de liste (si dintr-o organizaere de la BDS = Biroul Documente Secrete) am fost grupati si organizati. Cred ca circa 30-40 de persoane eram per fiecare schimb in cateva pozitii fixe din planurile (secrete) de aparare a fabricii. Cumva – nu toti oamenii mai veneau la serviciu (ex: sigur nu – femeile). Nu stiu de ce si cum am fost (de fapt) ales … Eu am crezut ca datorita urmatorului mix de factori: 1) aveam stagiul militar facut si cred ca figuram atunci cu ceva gen sergent in rezerva 2) eram in colectivul TESA – Cercetare, unde erau cam cei mai competenti si de incredere oameni 3) aveam o constitutie mai sportiva 4) eram tanar – voluntar – necasatorit si deci mai bun pentru ceva alocari de noapte, fata de alti colegi familisti, mai in varsta 5) aveam si ceva competente pentru prim ajutor medical 6) aveam un istoric ca fiind de incredere, ca pot lua initiative proprii, nu ma pierd / sperii si pot sa am grija si de altii etc. * Dar poate eram doar un inocent voluntar si naiv, bucuros ca imi asum gratuit riscuri in momente tulburi si sa stau in frig noaptea – cand altii (cu pile) pot (iar + doar) sa se fofileze …

23.12.1989 : Sâmbăta (noaptea)
– Initial am fost repartizat impreuna cu colegul meu Dan Siemen sa stam schimbul 3 pe acoperisul fabricii de calculatoare (in zona centrala / deasupra biroului Resurse Umane) si am fost dotati cu o mitraliera pe afet. Cu asa ceva eu am tras doar de cateva ori – in armata. Erau puternice si foarte eficace. Cumva eram mandri (de increderea acordata / de repartizarea la o arma mai deosebita / de repartizarea in unul din locurile foarte importante / de faptul ca am fi avut sansa sa facem ceva util – in caz de nevoie. [abia peste ani mi-am dat seama ca daca ar fi aparut ceva provocari credibile – poate am fi tras si noi, caci chiar credeam atunci in povestea cu teroristii. Tot prea tarziu mi-am dat seama ca de fapt nu aveam nici un fel de instructaj si sistem de comunicare relevant. Ca la turele de planton din armata, aveam doar o parola inutila (caci ne cunoasteam si ne putea vedea intre noi – cei din fabrica) si cicluri de cate 3 ore per schimb (cu cate 2-3 reprize per noapte). Din aceasta prima “misiune” (de noapte) imi amintesc de violenta de cateva ore de trageri dinspre Otopeni. Atunci am presupus ca la Baneasa se incearca intrarea/iesirea teroristilor …  Peste ani aveam sa inteleg ca de fapt a fost masacrul tinerilor ostasi de la Otopeni …
Nota: In acea noapte (si in general – in toata perioada) nu stiu sa se fi tras vreun foc de arma de cineva de la ICE Felix SA sau sa se mai fi tras spre incita / personalul nostru. De fapt nu imi amintesc nici daca am si primit (cu adevarat) si munitie  … (caci in comunism se intampla deseori sa .. tot aid oar pusca si cumva chiar sa te si obisnuiesti cu gandul ca totul este suficient, ok, doar de forma …)

24.12.1989 : Duminica – noaptea
In alta noapte (tot la serviciu), am fost repartizat impreuna cu alti circa 10-12 sa mergem cu ceva mitraliere AK-47  catre RomControl (sau RomData) de pe Str. Fabrica de Glucoza. Fara munitie (ceea ce ne-a suprins). Caci una era sa stai in curtea fabricii (unde ai o retea de culoare subterane si sa te aperi de ceva care vine din exterior (si ai si timp si sprijin). Si alta era sa pleci un noapte si in ceata (tin minte ca era foarte multa!) si sa mergi cu ame – fara munitie.
Aparuse un zvon ca ar putea sa se incerce o intrare in Pipera (ca ar fi fost ceva zvonuri sau chiar timide incercari) si ca ar fi buna o verificare sau amplasament – pe acolo. In aceasta formatie – altii conduceau si eu erau doar unul “de umplutura”.
Deci perioada era tot a celei cu psihoza teroristilor care ataca peste tot.
Si iata ca cu greu si cu mare teama am ajuns noi cumva orbecaind prin ceata la poarta acelei fabrici. Si doar pe drum am inceput sa ne intrebam intre noi si pe cel care era la comanda – daca cei de la destinatie stiu de venirea noastra si cum ne vom recunoaste reciproc. Si ca nu era nimic clar.
Asa ca am devenit un grup galagios datorita unor astfel de dispute si comentarii. Si cumva cei de acolo ne-au recunoscut dar incercand si ei sa respecte propriile lor “regulamente” – nu ne primeau in locatia lor si stateam cam ca prostii pe strada in dreptul intrarii.
Si dupa aproape o ora, la un moment dat – in spatele nostru pe strada si cam la doi metri inaltime se aprind brusc doua proiectoare – direct pe grupul nostru. Grup care cred ca aratam cam cei din Benny Hills (din mai multe motive: dispersie de varste / burti – par si coafuri si haine nepotrivite, doar partial luate peste si combinate cu hainele personale si mai ales cu detinerea armelor in pozitii foarte commode spre caricaturale ..
Pe noi, acele lumini ne-au amutit brusc. In ceata aceea totala si in lipsa de zgomote prealabile – singura idee care (si) mie mi-a venit in minte a fost ceva nava E.T. Dar eram deja “in galeata” .. Ce sa mai facem? Mai ales ca nu aveam nici munitie?
Am inceput sa ne maraim si ratoim unii la altii din categoriile “Si ti-am spus eu …”, “Ai vazut …”, “Nu credeam …”, “Acum ne facem …”, “Nu trageti ..” – in mai multe limbi ..
Pare gluma acum si astfel povestite, dar atunci si acolo ne-am speriat.
Si iata marele noroc al situatiei: Dupa circa 2 minute de stupoare, auzim o voce care venea cam de sus, ceva de genul … “Ma tu ala si ceva descriere … pe nevasta-ta nu o cheama asa?”.
La care cel in cauza zice ca da … Apoi usor se infiripa un dialog … Care esti? De unde sunteti etc.
Si (de fapt) “Ce e acolo?” Ca din cauza proiectoarelor noi nu vedeam nimic.
Si de fapt ce era? Era un TAB. Iesit din curtea fabricii vecine (IFMA). Trimisa (si ei aveam munitie pregatita) in acelasi loc, pe motiv ca acolo sigur sunt teroristi.
Pe moment si eu am crezut ca a fost tot proasta comunicare.
Insa peste ani am interpretat altfel situatia: Noi am fost dezinformati si trimisi (aiurea) si fara munitie (ceea ce este total aiurea). Dar apoi se trimite in acelasi loc – altii cu munitie din partea unei coordonari care putea accesa deci ambele fabrici (si deci inseamna ca de fapt pe toate din Pipera). Si cum aici cei din locatie spuneau ca nu e nimic neobisnuit – decat aparitia noastra, iata ca acum cred ca TAB-ul trebuia cumva sa traga in grupul nostru.
Asa ca bine ca am fost romani de-ai nostri (cu curiozitati proprii, cautari de oportunitati suplimentare, indisciplina si asumari de riscuri inutile si suplimentare, completate cu abordari de genul – “da nu ai sa dai sit u o bere?”). Ca daca erau mai nemti, poate intai trageau si apoi erau curiosi … Iar faza cu “nevata ta” .. cred ca ne-a salvat atunci.

22+23+24+25.12.1989 : Vineri-Luni in cursul zilei

In timpul zilelor am fost in centru in mai multe locuri. Probabil ca am avut circa 8-10 iesiri de cate 3-5 ore.
Nu am avut niciodata arma (in afara de cea primita/predata la ICE Felix SA) – si chiar si aceea, fara munitie. Mereu am crezut ca este o mare prostie si greseala a se da populatiei arme si munitie.
Am vazut civili (si unii care cred ca nu au facut nici stagiul militar) cu arme pe strazi. Unii, dupa cum mergeau – tineau arma – trageau, iti dadeai seama ca ei insisi sunt de fapt adevarate pericole pentru populatie / civili. Cate unul ca acesta – putea usor sa initieze confuzii sis a creeze reale probleme.
Cred ca si de la ICE Felix S.A. daca era unul mai vocal – ar fi putut de fapt sa ia o arma si  sa plece aiurea cu ea prin oras.
Au fost 2-3 locuri unde se tragea de ambele parti. Unul si cu ceva militari.
Le-am evitat caci existau mereu si civili cu exces de zel in rol de informatori (“am vazut eu”, “stiu eu” etc.).
La un moment dat s-a solicitat depunerea armelor si munitiei. Cred ca nici asa ceva nu s-a facut riguros. Si (dupa ani) cred ca tot intentionat / premeditat s-a facut.

Concret am ajutat la Filtre. La guri de metrou: La Televiziune (2 reprize de cateva 30-45 minute / fata de ciclul de o ora). La Gara de Nord (1 repriza de circa 2 ore). Si aici am gasit la niste tigani ceva haine de militieni in bagaje. Atunci s-a facut mare zarva si agitatie. Peste ani aveam sa imi explic ca cei care au facut diversiunile, probabil le-au aruncat pe undeva si acei tigani doar le-au luat cu gandul ca or fi bune la ceva. La Unirea (iesirea spre Manuc circa 30 min) – unde nu am mai stat caci devenisera excesive si prea exagerate aceste filtre (sugerate de fapt de la Televiziune si campania de manipulare). Nu cred ca asa au prins pe cineva. Iar parte din tragatori prinsi de cateva ori de cetateni (dar prin 22-23), cumva au fost preluati de echipaje militare si apoi “pierduti”..
Am mai participat si la ceva filtre rutiere. Insa din aceleasi motive (si simtind ca nu se creeaza valoare / utilitate) si multi doar se auto-incanta exagerand, m-au determinat sa renunt la asa ceva.

25.12.1989 : Luni / Ziua Craciunului – Judecata si executia (sumara) lui Ceausescu si a sotiei

Intai au fost doar zvonuri. Apoi ceva stiri. Apoi ceva promisiuni de transmisii – imagini filmate.

Populatia era deja ațâțaă. Mai vroia (cumva) sange, ceva vinovati si sa fie “eroi” (sa fi facut / participat “eroic” la “revolutie”).
Era orasul plin de masini cu steaguri si cu barbate care tipau ca la fotbal. Devenise o isterie generala si un fel de haos, reprezentat (de regula) prin manifestari ale celor mai dubiosi oameni (pe care vreodata ai dori sa se ocupe cumva de binele tau).
Atunci (in contextul mediatic existent) si eu credeam ca e prioritar sa fie gasit / prins Ceausescu si cumva (televizat) sa ceara – confirme stoparea celor care ar mai trage pentru el (salvarea lui / etc.).
Iar despre judecare – credeam si doream sa fie ceva de luni de zile si despre zeci de subiecte.
Din experienta proprie stiam deja ca unele zvonuri erau exagerari si neadevaruri. Nu stiam (atunci) nici despre o serie de fapte si decizii luate de ei/ei. Cert este ca eu mi-as fi dorit o clarificare pe indelete, amanuntita, verificabila. Si in fond o tranzitie catre mai bine pe parcursul careia sa ne putem lua atatea libertati – cate putem si gestiona sustenabil. Dar inaite de a gandi eu prea multe, am auzit ca nu s-ar opri teroristii decat daca si dupa ce Ceausescu ar fi impuscat. Si in cateva ore – cumva – s-a spus ca asa s-a si intamplat. Si ca urmeaza sa fie vizionata o caseta. Care a intarziat mult (cred ca dupa multe ore au fost doar ceva secvente).
Cert este ca apoi, ca prin minune, nu s-a mai tras dar nici teroristi nu au mai fost gasiti. Si chiar cei prinsi anterior – cumva s-a spus ca au fost niste erori. Si asa a inceput o musamalizare.

Fata de 60.000 de morti (anuntati repetat la televizor) a rezultat ca au fost circa 1000. Si mai multi – dupa 22.

Asa ca de atunci (gradual) mai degraba m-am simtit manipulat in toata partea incepand cu 22.12.1989. Ma bucur ca nu am participat concret la ceva cu consecinte si de care sa imi para rau. Ma bucur ca nu am intrat in nicio locatie/sediu. Ca nu am luat – utilizat arme (prin oras).

Reconsideratii – dupa 30 de ani …

Acum imi pare (si mai) rau pentru oamenii din aceasta tara.
Pentru multiplele pierderi ale Romaniei si jaful generalizat din ultimii 30 de ani.
Prea putini ar fi putut face fata manipularii derulate.
Degeba am tot strigat si solicitat adoptarea Proclamatiei de la Timisoara (si in special punctul 8). Cei multi nu au inteles si in cateva saptamani au inceput sa fie atrasi de avantajele comertului cu blugi, vanzari de spirale in Turcia si multe prostioare colorate din import. Oglinzile si margele – i-au orbit si amagit.
Eu recunosc ca am fost pacalit pana prin 10.01.1990 – cand am vazut cum se organizeaza FSN-ul in ICE Felix SA si cum se reface un fel de PCR cu cei nivelurile 2-3 si cum incepe deturnarea si oamenii nu isi dau seama … Si minoritatea care a inteles, incepe sa se resemneze sis a se gandeasca la a pleca din tara (mai ales dupa 20.04 = Alegerile orbilor si Mineriade).

Consider ca este insuportabil pentru familiile celor cu morti – ca timp de 30 de ani sa nu se gaseasca vinovatii. Nu poti avea liniste personala. Cred ca devii un fel de mort – viu.
Inca (mie) imi este greu ca (iata) unui prieten din liceu (Petre Poptean) impuscat la Dalles in 21.12 – nu i s-a facut dreptate si ca nici macar eu chiar nu pot face nimic pentru asa ceva. Caci institutiile cele mai reprezentive ale statului – au incetat sa mai functioneze (de fapt) de atunci (si din cauza acceptarii ascunderii crimelor intentionate facute de unii atunci si care sunt in libertate si azi). Numai eu (si multi altii) – ne-am dat seama mult mai tarziu (si gradual) de diferente si mai ales de consecintele pornirii la un drum cu conducatori – parte activa si interesata de ratacire a acestui popor.

Imi este din ce in ce mai greu sa regasesc oameni si afaceri de succes in Romania, care sa nu aiba radacini directe (sau indirecte – dar tot vinovate) in “oportunitatile” si pretul (cu sange) al celor morti si nenorociti degeaba – cu incepere din acel decembrie 1989.  Simt ca “lumea mea” – a trebuit sa plece aiurea .. (si eu doar mai ratacesc pe aici – o vreme).

Asa ca un anumit nivel de tristete si scepticism este noua normalitate (offset) pe care nu pot sa nu il port cu mine – in acest mediu / context din Romania.

Nu cred ca poate exista reconciliere, tihana si sanse de reala refacere (..) cat timp criminali si hoti sunt in libertate si cu averile neconfiscate. Ce relatii sociale pot exista intre acestia si cei care au valori si continua sa faca sacrificii pentru norme sociale si un bine – comun? Unde este statul de drept si o (acea – acceptabila)  democratie? Cum sa coexiste asa ceva? Cel mult o alta perioada de timp – se va continua o prabusire (cu o limita sub forma de dezintegrare).

* Cel putin mie imi raman foarte multe intrebari grele si (doar) retorice. Beneficiile ultimilor 30 de ani, nu pot fi doar mancare pentru stomac si un plus de ceva acareturi materiale  ..

1989 .. și (aici) despre Petrică Poptean …

.. aveam sa aflu doar peste cativa ani ca printre mortii din 1989 s-ar afla si colegul meu de banca si mai ales de rugby – Petrică (Poptean Petre). Si ca (de fapt) in acea zi –  ne-am aflat si in aceeasi zona … [link]

În poză, Petre Poptean el este cel din dreapta.
Poza este facuta in curtea liceului 11 CFR (pe atunci) – acum: Colegiul Tehnic “Dinicu Golescu” (în Giulești – la piciorul fostului pod Grant / vis-a-vis de Stadionul Giulești / lângă IFMA)

Poptean Petre în clasa a-X-a (în dreapta) la liceul 11 CFR, împreună cu colegii de clasă.
Detaliu: tineri - în pauza dintre ore - înainte de un laborator de electrotehnică. Într-o zi mai frumoasă de noiembrie sau martie. În curtea liceului - mai prin spate.
Mormântul lui Petrică - în Cimitirul Eroilor ... Un tânăr care (cred eu) ar fi fost împăcat cu soarta sa - dacă moartea sa ar fi folosit cu adevărat (și nu doar ca parte a unui decor într-o înscenare mai largă a unor criminali - aflați în libertate)

Azi 21.12.2019 (“aniversarea” a 30 de ani de la “Revolutie”) –  îl caut explicit (și) în Cimitirul Eroilor. Și îl (re)găsesc. Cu multe flori și lumânări aprinse .. (și) azi.
În poza de pe cruce regăsesc un Petrică – asa cum îl știam: Gata să zâmbească, optimist, energic, voluntar, gata să încurajeze pe cei din jur si mai ales sa ia initiativa si sa faca ceva concret. Un om de actiune.
Acum el este aici. De atata timp. Iar eu abia acum am ajuns la el … (aici).

* De multi ani, imi este mereu foarte greu in perioada 17-27 decembrie. 
De regula faceam o plimbare – circuit (mereu singur) intre Romana si Unirea si apoi de prin Dacia – Rosetti si pana la Cismigiu. Pe 3-4 trasee. Pe care am fost si in decembrie 1998. Dar azi, Petre Roman si Voican Voiculescu au ponegrit zonele de peregrinari si nu mai am energie sa ma mai pot tulbura din nou (si mult …). Asa ca nu am mai mers la “Creierul tras in teapa” unde erau si numele tuturor celor cazuri la “Revolutie” si intre care in fiecare an recautam circa 6 de care am diferite amintiri …
Acasa, intr-o cutie am un set de imagini decupate, ceva ziare, un album foto si alte maruntisuri legate de acea perioada. Si haina (fâșul) de atunci.  Nu mai mai uit la ele de multi ani – caci uneori as vrea sa pot sa uit, insa prea multe amintiri cu sange, nu ma lasa.
De fapt (acum imi dau seama) din 1989, nu am reusit sa trec niciodata prin centru – fara sa imi amintesc locurile cu sange, cu impuscaturi, cu focuri, armata si militieni cu zarva de atunci cu toata nebunia … Si nu cred ca voi reusi sa trec prin zona, fara sa am momentele mele de tacere si tristete profunda … Nu vor putea intelege asa ceva (..) nici cei care cred ca pot face un colaj imaginar din amintiri de la accidente rutiere cu mult sange + nedreptati personale majore in instanta + situatii relevante de bullying + pierderea cuiva apropiat …

Despre Petrică și Liceul 11 CFR al perioadei 1979-1981. Frânturi de amintiri – amestecate:
1) Liceul era cu cladiri vechi (mai putin cantina si caminul). Paza era stricta (cei internati nu puteau intra/iesi). Scoala scotea adevarati muncitori – meseriasi pentru Atelierele Grivita. Si mentinea o buna echipa de rugby;
2a) principalul renume (in Bucuresti) era asociat echipelor de rugby (CSS Locomotiva ) si rezultatelor acestora (1970-1980);
2b) principalul renume in Giulesti al baietilor de la 11 CFR – era legat de rolul pozitiv al rugbistilor in “cartier”.  Zona dificila si mai mereu cu “evenimente” [datorita: fotbalului + stadionului (Rapid) / vecinatatii cu triajul + Gara de Nord / a afacerilor mai dubioase (ex: vin > Gheorghe Stefanescu etc.). Astfel ca rugbistii (daca trebuia) reveneau si in echipa si aveau un rol de Jedi (date fiind valorile si limitarile specifice jocului de rugby);
2c) a fi jucator de rugby (chiar la juniori) – te facea imediat un fel de vedeta (si) in liceu;
2d) împreună cu Petrică am fost (și) la rugby juniori între sfârșit de clasa a IX-a și în clasa a-X-a

3) Practica o faceam in Atelierele Grivita (si aveam de mers pe jos pe Calea Grivitei circa 1,5 km – pana la un fel de spatii deschise unde aveam seturi de scule, modele, maistri si .. norma de lucru. 

4) La antrenamentele de rugby mergeam tot pe jos (caci preferam sa vorbim si cu banii sa ne luam ceva racoritoare – caci rugby-ul scoate multa energie si transpiratie din tine). Fie la terenul de la Cireșarii cat mai ales “la Șosea” (lângă Arcul de Triumf).
Petrica era mai putin mai scund – dar mai puternic (cred ca pe el l-au incercat in pozitiile 1-3 si 4-5). Eu eram mai slab dar alergam repede (m-au incercat in pozitii de 10 si 14). Partea de incalzire era placuta (gradual, antrenorii ne dovedeau ca putem mai mult). Insa partea finala era cea mai grea: toti trebuia sa impingem la “sanie” (niste juguri – cu pozitiile de la gramada) si sa tot mergem cu ea (cel mai greu era pe nisip/pe iarba nu ne prea lasa, caci o stricam). 
# Principele valori de la rugby: onoare / onestitate / grija fata de ceilalti jucatori / fair-play. Desi pare un sport violent (si da: daca esti neatent poti usor rani pe ceilalti: adversari sau colegi) – de fapt cea mai mare concentrare este pe frumusetea jocului care se concentreaza pe fair–play (si aici poti conta 100% pe adversari). Jocul de fapt consta in schemele stabilite (in prealabil) de intreaga echipa si mai apoi pe fructificarea oportunitatilor de catre 12-13-14-11.
Lectii de viata (de la rugby): Eu am invatat ca un rugbyst (chiar daca este adversar sau apoi – oriunde pe strada / in lume) – pot avea o mare incredere implicita in el. Si pana acum, nu am intalnit exceptii. Mai apoi, am simtit ca cei cu care joci rugby – iti pot ramane prieteni (pe viata) chiar si dupa numai un singur joc.
Petrica nu avea nevoie de aceasta lectie. El venise “de acasa” cu asa o deschidere si comportament. Firescul comentariilor lui despre “ce se face si ce nu” si la ce sa te astepti – a fost de la inceput de … jucator senior. De multe ori m-a surprins “firescul” descalcirilor lui – legate de situatiile dinamice care apareau in joc. Caci un placaj ramanea mereu o “busire” neplacuta de pamant (chiar cand stiai cum sa cazi si sa reduci socul).  Ce conta cel mai mult era daca stiai la ce – cand – si cum sa te astepti. Caci uneori “era cazul” si alte dati nu (deci nu bazat pe oportunitati!). Si feedback-ul (ca apreciere de fair-play) venea mult (și) din aceste situatii.

5) Apoi a contat – cum am impartit mancarea si bautura (nu eram deloc cu alcoolul / desi auzeam ca unii seniori mai faceau ceva derogari). Cum sa povestesti cum imparteai ba tu ba celalalt din pachetul lui? Si Petrica era un mare pofticios si mancau. Asa ca atunci cand dadea el ceva, conta (si vizibil): vedeai pe el cum “sufera” dar si cum dă cu bucurie. Si mai ales primeste. Si tine evidenta. Si “negociaza” si frimiturile. Si al cui este “randul”. Si radeam mult. Cu el era o veselie continua. Si la vestiare. Chiar daca altii “contau” fizic, el conta prin energia si oprimismul pe care il genera mereu;

6) la ore, clasele se tot mutau in sali fixe – dedicate. Asa ca aveam mereu alte locuri. Se “stabilizase” cam pe unde stai (fata / spate, cu stanga/dreapta si cu 2-4 colegi intre care mai apareau ceva rotatii). Asa ca (si pe motiv de rugby) – eram cu Petrica in acelasi mini-grup. Uite, nici acum nu imi amintesc exact cum ajuns la rugby: oare cu (si datorita lui) oi fi ajuns prima data sa vad un antrenament? Acum cred ca era singurul care ar fi avut abordarea necesara …
Petrica are orientat catre disciplinele concrete. Si ii placeau mai mult situatiile in care puteai sa vorbesti despre ce se si poate pune in practica. Astazi as spune: vizual – kinestezic – achiever.

7) pentru a pierde prietenia (implicita / initiala) a lui Petrica, ajungea sa il minti – pacalesti – inseli o singura data. Pana atunci insa, puteai sa ii ceri orice. Ai fi vazut ca ezita putin – doar corelat cu cat de mult conteaza pentru el, dar tot dadea de la el. Era genul de coleg (om) despre care (cei descurcareti / oportunisti) spun: “prost de bun”. Si in restul vietii aveam sa mai gasesc extrem de rar asa oameni …

# In fond eram doar niste tineri aruncati in viata, care incepeam sa exploram consecintele concrete ale relatiilor create direct de noi. Intr-o scoala care vroia sa faca muncitori din noi. In context de socialism si intr-un cartier nu prea bun al Bucurestiului. Unde grupurile contau. Exista și violență. Dar cei de la rubgy – cumva – nu o foloseau (și acest lucru continua să uimească pe toți / și pe mine m-a tot impresionat mulți ani). Și cred că pe toți ne-a influențat: altruism / disponibilitate pentru voluntariat și ajutor / înțelegerea importanței inițiativei imediate și a faptului că așa îi poți influența (instantaneu) în bine și pe cei din jur.
Așadar un fel de a “face” din reflex – chiar fără a mai gândi (calitate foarte importantă mai ales în rygby). Reflex (și calități) care în 21.12.1989 – cumva, lui Petrică i-au adus moartea …

Despre moartea lui Petrică …

Mie imi sunt grele detaliile despre intreaga perioada si zecile de cazuri descrise (..). Chiar am evitat sa le citesc .. Caci mi-a fost prea mult ceea ce am vazut in mod direct …
Dvs. puteti gasi mai multe detalii la acest link

In 21 Decembrie s-a dus în oraş să-şi protejeze sora care ieşea de la serviciu. Amândoi au plecat pe Calea Victoriei şi au ajuns la Dalles, unde cu groază au asistat la strivirea Mioarei Mirea de către tancheta ce intrase în mulţime făcând să sară în sus capete, mâini şi picioare într-un vacarm asurzitor. Prin sângele ce băltea pe jos, Petre i-a strigat sorei că se duce să ridice răniţii. Pe când era aplecat, a fost lovit în abdomen şi şoldul stâng de cartuşe dum-dum care i-au provocat răni mari. Sora lui, Monica, a reuşit să oprească o salvare cu număr de Târgovişte, dar până la Spitalul 9 nu a mai rezistat. Aproape de ora 18 s-a stins Petre.

Rezulta ca a “intuit”  unde e “faza” si e mai greu, e nevoie de ajutor si interventie. Si el acolo s-a bagat … Si apoi cand a patit-o, tot el avea energie si vorbe de incurajare …
Adica – exact Petrica pe care il stiam …

# Exact in acelasi timp (cand el era la Dalles – unde Tab-ul a spulberat pe cei de pe drum), eu eram la circa 20 metri (undeva intre Gura de Metrou de la Batistei si Intercontinental). Au vazut TAB-urile si am auzit prima bufnitura. Si focurile de arma inainte si dupa militarilor de peste 30 de ani care au iesit de pe Ion Campineanu. Insa in acele momente am tot crezut ca sunt doar pentru intimidare (ceva bucati din balcoanele blocului de pe partea cu Dalles au cazut peste noi). Ulterior am inteles ca au existat infiltrati cu rol provocator (civili si militari) – pentru a crea conditiile carnagiului care urma …

# Secventa din filmarile din zona Pietei Universitatii (era o camera in Inter pe la etajul 6 in a carei inregistrare sigur apar de mai multe ori). Aici cred ca apar la 28:02 – in centrul imaginii (aveam fasul “la moda” in acea vreme – cu trei benzi de culori dispune pe orizontala).

Petrică, acum (în 2019) – cumva, tare mult as dori sa nu stii / vezi / simti la ce s-a ajuns … Caci (asa cum erai) – tu chiar te-ai mâhni peste măsură.

Iar eu? De 30 de ani ma simt (sa zicem foarte aiurea) pentru mai multe persoane, situatii, momente si locuri din acele zile … Nici acum nu imi pot scoate acele scene din minte si suflet … Si cel mai tare doare cand si cum  ulterior, gradual am tot inteles ca partea a 2-a a “Revolutiei” a fost o mare inscenare. O deliberata crima. Apoi o mare hotie. O uriasa risipa de sange, tinerete, resurse importante pentru o intreaga tara – natie … Un jaf. Gasti de profitori. Care si in prezent sunt cumva tot in “fata” … Astfel incat nici macar acest primordial carnagiu nu a putut fi clarificat de procurori – justitie si sa se re-ajunga la un fel de liniste …

* Cel putin eu am ramas (din dec. 1989) cu un anumit nivel de tensiune si crispare – cu un fel de asteptare care ar dispare doar daca si cand justitia ar da sentinte apreciate ca juste – celor care acum sunt bine cunoscuti ca vinovati si profitori. Caci pentru toti cei care au participat cu ganduri de bine si au trait direct acele momente si situatii – este o mare suferinta sa vezi in libertate pe cei vinovati de moartea unor cunoscuti / apropiati. Ce raporturi sociale “normale” poti sa mai ai, cand asa mari restante sociale raman in amanare spre … uitare?
Nu pot ramane decat rani neinchise … Si purtatorii lor – oameni care raman suspendati intre doua lumi, intre doua sisteme de valori, oameni condamnati la un anumit nivel de perpetua tristete, de mahnire.

# Mai ramane si permanentul gust amar de neputinta (.. de a face ce trebuie facut pentru cineva apropiat ..). Si mai ales dovada coplesitoare ca oamenii uita si majoritatea covarsitoare pot continua … ca si cum nimic nu s-ar fi intaplat si “asa ceva” este … ceva prea vechi pentru a mai “merita” sa fie “rezolvat”…
Doar ii numim “putin” eroi (pe “fraierii aia”) si … mergem la epilat si sa valorificam un cupon pe undeva …

“OSTROV”- un film reprezentativ și pentru intelectualitatea românească din ultimii 100 de ani

[1:54:27] OSTROVUL / INSULA (2006) * Recomand un film simplu, trist, reprezentativ (in Europa de Est) pentru mai multe generatii de oameni care au dorit sa aiba un set de valori, credinte (un “Dumnezeu”) si in cinismul vremurilor din aceasta zona, doar au mai adunat o generatie (sau o simpla drama) la lungul sir pe care il putem recunoaste continuu (si care pare sa se extinda).

Retin (obsesiv) o scena (din ultima treime), cand personajul principal desi si-a gasit raspunsul dorit, continua (si se vede umbra lui) sa isi faca circuitul cu roaba … Caci in fond, ce iti ramane sa faci cand iti dai seaman ca in aceste locuri – reprezinti mai mereu: prea putin, prea tarziu ceva ce ajunge/trebuie batjocorit.

Astfel ca, un simplu om, un semi-calugar, cu o singura (obsesiva) activitate, intr-o lume (zona) atat aberanta, devine un reper/etalon/certitudine.

Iar demnitatea acestui om si chiar generozitatea lui (in diferite momente) – ajunge sa para fie dumnezeiesti fie aberante/nebunesti.

Cert este ca lumea periodic (30-70 de ani), se pare ca trebuie sa treaca de la o extrema la alta…